Arhiva lui Sherlock Holmes

Arhiva lui Sherlock Holmes de Arthur Conan Doyle

Capitolul I

Doctorul Watson constată că e foarte plăcut să se găsească din nou în biroul lui Sherlock Holmes, unde își au începutul atât de multe aventuri neobișnuite. Se uită în jur, la fiecare lucru care se afla în încăpere, și-n cele din urmă, ochii îi reveniră la figura luminoasă și zâmbitoare a lui Billy, băiatul atât de tânăr și de inteligent, care-l ajuta pe Holmes să uite că era singur pe lume.

— Pare să nu se fi schimbat nimic pe aici, Billy. Și nici tu nu te-ai schimbat. Sper să poți spune același lucru și despre Holmes?

Billy aruncă o privire îngrijorată către ușa închisă a dormitorului.

— Cred că doarme, spuse el.

Era o frumoasă zi de vară și ceasul bătea doar ora șapte seara, dar Dr. Watson nu fu surprins să audă că prietenul său este în pat. Zi sau noapte, era același lucru pentru Sherlock Holmes, când lucra la un caz dificil.

— înseamnă că lucrează la un caz? îl întrebă pe Billy.

— Da, domnule, muncește foarte mult; mă tem pentru sănătatea lui. Nu mănâncă nimic și slăbește pe zi ce trece.

Doamna Hudson l-a întrebat "Când veți servi cina, domnule Holmes?" și el a răspuns "La 7,30, poimâine." Ieri a fost plecat toată ziua, îmbrăcat ca un muncitor sărac. Azi, ca o bătrână... Billy se îndreptă către un scaun aflat într-un colț mai întunecos al camerei, luă o pălărie veche și i-o arătă lui Watson. Aceasta face parte din îmbrăcămintea bătrânei. Sunt sigur că urmărește pe cineva.

— Ai vreo idee ce reprezintă acest caz?

— Vă voi spune, domnule, dar nu mai trebuie să afle altcineva, începu Billy să vorbească încet, cu voce joasă. Este cazul diamantului coroanei.

— Care? Diamantul de o sută de mii de lire, luat de la Muzeul Național?

— Da, domnule. Se încearcă regăsirea lui. Primul Ministru însuși a venit să vorbească personal cu domnul Holmes. Domnul Holmes a fost foarte amabil cu el; i-a promis că va face tot ce-i stă în putință.

— Ei bine, să sperăm că va reuși. Dar, Billy, spune-mi, de ce ați pus o draperie la fereastră?

Billy se îndreptă spre fereastră și trase draperia într-o parte. Dr. Watson a fost foarte surprins să vadă că între draperie și fereastră, într-un fotoliu mare, se află o marionetă având figura lui Sherlock Holmes și care era îmbrăcată cu hainele lui.

— Asta poate G văzută din stradă și din casa de peste drum, a spus Billy; se apropie de fereastră: Uitați-vă, acum

este cineva la fereastra acelei case.

Watson făcu un pas înainte, dar chiar în acel moment ușa dormitorului se deschise;i Holmes intră în încăpere. Fără să spună un cuvânt, veni repede spre fereastră, îl împinse pe Billy deoparte;i trase draperia la loc.

— Billy, ești nebun! strigă el la băiatul care rămase speriat. Ți-am spus să nu atingi draperia asta. Viața ta este în pericol, ori de câte ori te apropii de fereastră!... Se întoarse apoi către Watson: Watson, bătrâne, ce bine îmi pare să te văd din nou aici.

își strânseră mâinile.

— Șezi, omule, nu te-am mai văzut de o sută de ani.

— Despre ce pericol e vorba? întrebă Watson, pe când se așeză.

— Viața mea este în pericol, răspunse Holmes. Cineva vrea să mă omoare.

— Desigur, glumești!

— Ți se pare o glumă? Cred că am suficient umor, ca să mă gândesc la o glumă mai bună decât asta. Nu, nu, nu glumesc și, dacă se întâmplă, vreau ca tu să te duci la poliție și să le spui numele și adresa criminalului. El își spune contele Negretto Sylvius - notează - contele Sylvius, 136 Moorside Gardens.

Pe chipul cinstit a lui Watson se putea citi îngrijorarea în timp ce-și privea prietenul.

— Dacă știi numele și adresa făptașului, întrebă el, de ce nu te duci la poliție să le spui să-l aresteze?

— Pot, Watson, și el știe asta și-i este teamă de mine.

— Atunci, de ce nu o faci?

— Pentru că nu știu unde este diamantul

— O! Mi-a spus Billy, diamantul coroanei.

— Da, marele diamant galben al coroanei. într-adevăr, știu care sânt făptașii, pot să-i prind când vreau, dar asta nu mă ajută să obțin diamantul.

— Și unul dintre aceștia este contele Sylvius?

— Da, și el este rechinul. Celălalt este Sam Merton, boxerul. Acesta este doar un pește, nu un rechin; este un fel de servitor al contelui.

— Unde este acest conte Sylvius acum?

— Locuiește în casa aceea de peste drum. Acum se așează la fereastră și se uită la marioneta din fereastra mea.Crede că se uită la mine și sânt sigur că se gândește să mă omoare... Da, Billy, ce este? îl întrebă Sherlock pe băiatul, care apăruse în ușă.

— Un domn vrea să vă vadă, domnule. Spune că se numește Sylvius, contele Sylvius.

— Omul nostru, spuse Holmes, văd că nu este un laș. Are destul curaj să vină aici, deși știe că sânt dușmanul lui. Ce să fac, Watson?

— Cheamă poliția.

— Poate, poate... Dar nu încă. Uită-te, te rog, pe fereastră, și spune-mi dacă vezi pe cineva, pe stradă, care

se uită la ușa casei mele.

Watson se uită cu atenție și zise:

— Da, un om voinic cu o figură neplăcută.

— Ăsta e Sam Merton, buldogul contelui. Billy, îl introduci pe conte în această încăpere, când voi suna clopoțelul. Eu nu voi fi în cameră, dar asta nu schimbă situația.

Când s-a închis ușa, Watson s-a întors către Holmes:

— însă, asta este pur și simplu imposibil! Omul este periculos. De unde știi că el n-a venit aici să te ucidă?

— Poate că da.

— Voi sta aici cu tine.

— Dragul meu, vei fi pur și simplu în apropiere.

— Dar nu te pot lăsa singur cu el!

— Ba, poți, Watson. Și o vei face, pentru că sânt sigur că mă vei ajuta să joc până la capăt. Omul ăsta a venit fiindcă a vrut, dar va sta aici fiindcă vreau eu. Holmes și-a scos carnețelul și a scris câteva cuvinte: Du asta la poliție, la căpitanul Parsons, și întoarce-te cu câțiva oameni. Va urma arestarea contelui.

— O voi face cu plăcere!

— înainte de-a te întoarce, sper să aflu unde este diamantul.

El a atins clopoțelul. Cred că ne vom duce în dormitor. Vreau să-mi văd rechinul, dar vreau ca el să nu mă vadă încă. Există o ușă din dormitor, care dă spre stradă, așa că te poți duce la poliție pe acolo.