Asasini si asasinate care au schimbat istoria lumii

Introducere

De mii de ani, omenirea a încercat să-și rezolve problemele politice prin intermediul asasinatelor. Uciderea dușmanului era văzută – și în unele țări încă mai este – ca o modalitate acceptabilă de a răsturna guverne. Nu-ți place conducătorul? Impușcă-l. Aruncă-l în aer. Înjunghie-l. Otrăvește-l. Metodele de a ucide sunt aproape nelimitate.

Primii „asasini” au activat în Persia și Siria, din secolul al VlII-lea până în secolul al XlV-lea. Erau membrii unui grup de musulmani fanatici, care se opuneau califului Abbasid, folosindu-se de agenții lor secreți pentru a-l amenința cu moartea. Erau priviți ca niște paria și denumiți hashshashin, un cuvânt ce însemna la origine „utilizatori de hașiș”. În realitate, nu există dovezi că gruparea ar fi folosit vreodată acest drog. În ciuda acestui lucru, circulau numeroase povești de- spre crime, asasini înnebuniți de droguri sau criminali care făceau valuri prin Europa.

Exploratorul venețian Marco Polo povestea cum tinerilor asasini li se administra o băutură care-i făcea să tânjească după paradis – răsplata pentru moartea lor în acțiune – unde urmau să se dedea plăcerilor. Cuvântul a trecut în franceză și italiană, spre a apărea în engleză în secolul al XVI-lea cu înțelesul de astăzi.

Michael Collins, care a ordonat numeroase asasinate înainte de a cădea victima unui glonț.

Asasinatele prezentate aici se întind din Antichitate până în zilele noastre. Cartea prezintă atât conspiratorii implicați, care doreau să-și schimbe statutul ucigând lideri politici, cât și „nebunii singuratici”, a căror ură era canalizată spre cineva anume.

Totuși, nu doar figurile politice pot cădea pradă gloanțelor, cuțitelor sau bombelor asasinilor. Figuri din crima organizată sunt adesea ucise de soldați simpli care doresc să urce în ierarhia grupărilor mafiote spre a deveni „oameni importanți”, și chiar autorii ajung uneori victimele crimei, din pricina viziunilor lor „greșite”.

Una dintre primele consemnări despre asasinate îi aparține politicianului chinez Chanakya (350-283 î.Hr.), care a tratat subiectul pe larg în lucrarea sa Arthashastra. Protejatul său, Chandragupta Maurya, fondatorul Imperiului Maurya, a învățat secretele „meseriei” de la maestrul său, ordonând asasinarea multora dintre dușmanii săi.

Imperiul Roman a avut și el partea lui de asasinate – Iulius Caesar fiind una dintre victimele cele mai cunoscute – iar, de atunci, numeroși regi, regine, împărați și conducători au căzut victime celor care foloseau crima pe post de instrument politic.

În secolul XX, natura asasinatului a cunoscut o nouă schimbare, când unele țări au început să-și dea seama că terorismul sponsorizat de stat – finanțarea și antrenarea patrioților nemulțumiți – putea fi folosit pentru atingerea scopurilor politice.

Prăbușirea lui Rasputin a fost cauzată de apropierea lui de familia imperiala rusească, asasinată la rândul ei la doar doi ani distantă.

Ne confruntăm cu o întrebare morală. Mulți argumentează că asemenea acțiuni se pot dovedi spre binele public – dacă președintele Clinton ar fi reușit să-l ucidă pe Osama bin Laden, s-ar mai fi confruntat lumea din zilele noastre cu o amenințare din partea teroriștilor musulmani? Este drept din punct de vedere moral ca un lider ales democratic să ordone asasinarea conducătorului altei națiuni, chiar dacă acesta din urmă a fost ales prin vot sau nu? Funcționează asasinatul terorist? Răspunsul, destul de trist, este da, în multe cazuri. În Marea Britanie, brigăzile de asasini ale IRA, conduse de Michael Collins, au ucis nenumărați agenți britanici, soldați și civili. Acum, urmașii lui Collins, Gerry Adams și Martin Meguinness, sunt la putere în Parlamentul Irlandei de Nord. Meguinness este viceprim-ministru. În Africa de Sud, primul șef de stat de culoare era Nelson Mandela, fost șef al organizației teroriste ANC, care și-a asasinat oponenții cu bombe sau, în multe cazuri, punându-le cauciucuri cu benzină în jurul gâtului și dându-le foc. ANC a fost sprijinită financiar de URSS.

Pe scurt, oricât de greu ne-ar fi să recunoaștem, asasinatul politic poate uneori să funcționeze, răsturnând regime sau conducători aflați la putere. După cum arată această carte, bombele și gloanțele pot fi infinit mai puternice decât urna de vot.

919899. IULIUS CAESAR

(100-44 Î.Hr.)

Victima

Caius Iulius Caesar, fiul lui Caius Iulius Caesar, pretor (magistrat), și al Aureliei Cotta, s-a născut pe 12 iulie, probabil în 100 î.Hr. (unii specialiști în domeniu consideră 102 î.Hr. anul nașterii sale. Cel mai recent biograf al său, Adrian Goldsworthy, afirmă că Iulius Caesar s-a născut pe 13 iulie.) Familia sa pretindea că ar fi descins din Iulus, fiul prințului troian Enea, el însuși fiu al zeiței Venus.

Nu se cunosc prea multe detalii despre primii ani de viață ai băiatului. Familia, care număra și două surori, ambele pe nume Iulia, trăia într-o casă modestă din Subura, un cartier roman pentru nevoiași. În 84 î.Hr., Caius Iulius Caesar senior a murit brusc într-o dimineață, în timp ce se încălța și, la doar șaisprezece ani, Iulius a ajuns capul familiei. La vremea aceea, era logodit cu Cossutia, fiica unei familii bogate de crescători de cai, căreia îi fusese făgăduit din copilărie, însă, în 83 î.Hr. a fost propus pentru postul de flamen dialis sau „marele preot al lui Iupiter”. Acesta impunea să fie patrician (membru al unei clase privilegiate) și să fie căsătorit cu o femeie de același rang, prin urmare Iulius și-a încheiat relația cu Cossutia și s-a căsătorit cu Cornelia, fiica lui Lucius Cornelius Cinna, un aliat al unchiului său, și ales de patru ori consul (magistrat-șef). Caesar a ajuns flamen dialis, dar după bătălia de la poarta Collina, din noiembrie 82 î.Hr., când s-a numărat printre învinși, a rămas fără moștenire, fără zestrea soției și postul de preot. Sulla, dictatorul, i-a ordonat să divorțeze de Cornelia. Caesar a refuzat și a fost nevoit să fugă. După intervenția mamei sale influente, ai cărei tată și bunic fuseseră ambii consuli, Caesar a intrat în armată și a servit în Asia sub comanda lui Marcus Minucius Thermus.

În 78 î.Hr., Caesar a considerat că se putea întoarce în siguranță la Roma. S-a consacrat unei vieți publice, remarcându-se prin talentul său oratoric. Cicero, la rândul său un orator desăvârșit, comenta: „Este oare cineva mai înzestrat decât Caesar în arta discursului?”

Caesar și-a făcut un renume, iar în 69 î.Hr. A fost ales chestor (funcționar al trezoreriei). Soția sa, Cornelia, a murit în același an. Doi ani mai târziu, s-a căsătorit cu Pompeia, fiica lui Quintus Pompeius și nepoata dușmanului său, Sulla. În această perioadă, Caesar a început să țină piept conducerii lui Sulla, care încă se mai afla în fruntea guvernului.

lulius Caesar era, potrivit lui Suetonius „înalt, blond și bine clădit, cu fața lată și ochii căprui”. Avea un început de calviție, după cum se poate vedea aici, fiind obligat să o ascundă cu o cunună de măslin.

În 63 î.Hr., după moartea lui Cecilius Metullus Pius, a fost ales pontifex maximus, conducătorul preoților religiei de stat romane. În anul următor, Caesar a divorțat de Pompeia, după ce aceasta a fost implicată într-un scandal, spunând: „Soția mea nici n-ar fi trebuit bănuită.”

În 59 î.Hr., Caesar li s-a împotrivit lui Lucius Lucceius și lui Marcus Calpurnius Bibulus la alegerile pentru funcția de consul. A ieșit învingător împreună cu Bibulus. Caesar a format o alianță cu Pompei și Crassus, cunoscută ca Primul Triumvirat. La sfârșitul lui aprilie sau începutul lui mai, Pompei s-a căsătorit cu Iulia, fiica de cincisprezece ani a lui Caesar. La scurt timp, Caesar s-a recăsătorit, la rândul său. Cea de-a treia sa căsnicie a fost cu Calpurnia, fiica lui Lucius Calpurnius Cesoninus. În 58 î.Hr., Caesar a început campania de cucerire a Galiei. Curând, a ajuns recunoscut ca un adevărat geniu militar. Pe durata celor nouă ani de război din Galia, a pierdut doar două bătălii la care a luat parte personal. A cucerit întreg teritoriul de la est de Rin, a izgonit popoarele germanice din Galia și a trecut Rinul, într-o campanie militară menită să le arate tuturor puterea Romei. A invadat Britania de două ori, în 55 și 54 î.Hr. În 54 î.Hr., Iulia, fiica sa, a murit la nașterea unui copil, lăsându-i pe Caesar și pe Pompei profund îndurerați. Triumviratul s-a destrămat în 53 î.Hr., când Crassus a fost ucis în timpul campaniei sale din Parția. În 52 î.Hr., Caesar i-a învins pe galii conduși de Vercingetorix, în bătălia de la Alesia.

În 50 î.Hr., Pompei, în fruntea Senatului, a insistat ca Iulius Caesar să-și părăsească armata și să se întoarcă la Roma. Mandatul său de proconsul (magistrat) se încheiase, iar Senatul nu voia să-i acorde un al doilea, temându-se de puterea sa tot mai mare. Caesar a refuzat să se întoarcă. El considera că avea să fie compromis politic dacă revenea la Roma fără protecția cuvenită unui proconsul. Pompei a considerat această decizie drept o insubordonare, acuzându-l pe Caesar de trădare. Pe 10 ianuarie 49 î.Hr., Caesar a trecut Rubiconul (râul ce forma frontiera cu Italia), în fruntea unei armate de 5 000 de soldați. Spusele sale au rămas în istorie: „Să acceptăm lucrul acesta ca pe un semn al zeilor și să mergem unde vor aceștia, drept răzbunare asupra dușmanilor noștri vicleni. Zarurile au fost aruncate." Războiul civil devenise inevitabil.

Pe 9 august 48 î.Hr., Caesar l-a învins pe Pompei la Pharsalus, în nordul Greciei, în ciuda trupelor de două ori mai numeroase ale lui Pompei. La Roma, Caesar a fost numit dictator, dar a renunțat la această funcție după nouă zile și a fost ales pentru a doua oară consul. Pompei a fugit în Alexandria, unde doi foști ofițeri romani care-l serveau pe regele Ptolomeu al XlII-lea l-au înjunghiat mortal, la vârsta de 58 de ani. Capul i-a fost tăiat și ținut ca dar pentru Caesar. Trupul i-a fost ciopârțit și lăsat să putrezească până când cineva s-a îndurat să-l îngroape.

Caesar a sprijinit-o pe faraoana Cleopatra a VII-a în războiul civil alexandrin dintre ea și Ptolemeu, care-i era nu doar frate, ci și soț și coregent. Caesar a ieșit victorios și a ajutat-o pe Cleopatra să devină conducătoare. Se crede că au avut împreună un fiu, pe Ptolemeu al XV-lea Caesar, cunoscut drept Cezarion. Pe 2 august 47 î.Hr., Caesar l-a învins pe Pharnaces al II-lea al Pontusului în bătălia de la Zela, din nordul Turciei de azi, declarând: Veni, vidi, vici („Am venit, am văzut, am învins”).

Întors la Roma în octombrie 45 î.Hr., Caesar și-a întocmit testamentul, numindu-l pe nepotul său, Caius Octavius (Octavian), drept moștenitor al întregii averi, inclusiv al titlului său. Caesar a stipulat și că, dacă Octavian avea să moară înaintea sa, Marcus Junius Brutus avea să fie următorul moștenitor. Senatul i-a acordat lui Caesar nenumărate onoruri, inclusiv dreptul de a purta robă purpurie și cunună de măslin (care-i plăcea pentru că-i ascundea începutul de chelie). Suetonius spunea despre el:

Înalt, blond și bine clădit, cu fața lată și ochii căprui. Era chinuit de coșmaruri… iar în timp ce se afla în campanie a suferit două crize de epilepsie. Era întotdeauna proaspăt tuns și bărbierit. A fost acuzat că și-ar fi depilat anumite părți ale trupului cu penseta. Hainele îi erau neobișnuite: avea mâneci lungi până la încheietura mâinii, cu franjuri la tunica sa senatorială cu dungi purpurii, iar centura pe care o purta nu era niciodată strânsă.

Caesar a devenit primul om în viață care să apară pe o monedă republicană romană. Senatul l-a ales consul pe viață. Luna în care s-a născut, Quintilis, a fost redenumită Iulius (iulie) în onoarea sa, iar ziua nașterii sale, 12 iulie, a fost proclamată sărbătoare națională. Toată această pompă și cheltuielile din banii statului au atras după sine furia anumitor membri ai Senatului roman. Printre ei se număra și prietenul apropiat al lui Caesar, Marcus Junius Brutus.

Data și locul asasinării

15 martie 44 î.Hr., Senatul roman, Roma

Evenimentul

Motivul asasinării lui Caesar, potrivit istoricului Cassius Dio, a fost ofensa adusă de acesta unei delegații trimise de Senat spre a-i aduce la cunoștință noile onoruri care îi erau acordate. În loc să se ridice pentru a primi grupul pe când acesta sosea la templul zeiței Venus Genetrix, Caesar a rămas așezat. Această ofensă uriașă se pare că a fost suficientă pentru a-i face pe senatori să-i plănuiască demiterea. Cu toate acestea, se pare că senatorii erau îngrijorați că Iulius Caesar ar putea crea o bază de putere pentru familia și descendenții săi, transformând republica în imperiu. Unii dintre susținătorii lui Caesar i-au scuzat gestul, susținând că ar fi fost surprins de o criză de diaree, dar dușmanii săi nu au acceptat motivul, întrucât Caesar reușise să ajungă acasă, după întrevedere, fără nici un ajutor. Brutus a început să conspire împotriva lui Caesar, cu prietenul și cumnatul său, Cassius, și cu alții, autointitulându-se Liberatores (Eliberatorii). Nicolaus din Damasc nota:

Moartea lui Iulius Caesarde Alexander Zick, bazată pe opera Iulius Caesar a lui Shakespeare, Actul III, Scena 3.

Conspiratorii se întâlneau pe ascuns, la întruniri la care participau doar câteva persoane, desfășurate acasă la unul dintre ei. Existau nenumărate discuții și propuneri, firește, în timp ce dezbateau cum și unde să-și execute planul. Unii sugerau să facă încercarea în timpul plimbărilor lui Caesar pe Calea Sacră, locul său favorit. Altă idee susținea ca atacul să aibă loc în timpul alegerilor, când liderul trebuia să treacă un pod spre a se întâlni cu magistrații pe Câmpul lui Marte. Trebuiau să tragă la sorți cine să-l împingă de pe pod. Ceilalți trebuiau să alerge la el și să-l ucidă. Al treilea plan susținea atacul în timpul spectacolului cu gladiatori. Avantajul acestuia ar fi fost că, datorită spectacolului, n-ar fi existat nici o suspiciune la vederea armelor pregătite pentru atentat.

Dar opinia majoritară înclina spre un atac în Senat, unde avea să fie singur, întrucât doar senatorii erau admiși acolo și mulți dintre conspiratori își puteau ascunde pumnalele sub togi. Acest plan s-a impus.

Conspiratorii știau că Iulius Caesar plănuia să părăsească Roma pe 18 martie și să lipsească mai mulți ani. S-a consemnat faptul că Spurinna, prezicătorul, l-a avertizat pe Caesar să se „teamă de Idele lui Marte“, iar a treia soție a lui Caesar, Calpurnia, l-a rugat să nu viziteze Senatul în acea zi, din pricina coșmarului pe care-l avusese în noaptea de 14 martie. Cu toate acestea, Caesar s-a grăbit spre Senat și s-a întâlnit cu Spurinna pe drum.

—Au sosit Idele lui Marte.

—Așa este, Caesar, au sosit, i-a spus înțeleptul, dar încă n-au trecut.

Lui Caesar i s-a cerut să citească o petiție prin care i se solicita să redea puterea Senatului, dar o asemenea petiție nu exista. Înainte ca Iulius Caesar să pătrundă în Senat, se obișnuia ca preoții să facă sacrificii în cinstea zeilor. În acea zi, prevestirile erau sumbre, dar Caesar a fost încurajat, cu toate acestea, să intre în Senat. Înăuntru, de el s-a apropiat Tillius Cimber, căruia Caesar îi izgonise fratele de la Roma. În timp ce discutau, Tillius Cimber i-a smuls lui Caesar toga de la gât – semnalul pentru începerea atacului. Casca s-a năpustit asupra lui Caesar, dar nu a reușit decât să-i zgârie pieptul (unii susțin că obrazul). Cassius l-a înjunghiat pe Caesar în față, dar acesta s-a apărat. Doi senatori i-au sărit în ajutor, dar n-au reușit să facă față mulțimii. Marcus Brutus și Rubrius au fost, din întâmplare, înjunghiați în îmbulzeală. Abia în clipa în care Caesar l-a văzut pe Brutus cu pumnalul în mână și după ce a fost înjunghiat în zona inghinală, a acceptat inevitabilul. Se spune că ar fi rostit următoarele cuvinte grecești: Kai su teknon? („Și tu, fiul meu?“)

S-a prăbușit la picioarele statuii lui Pompei. Și-a acoperit capul și picioarele, așteptându-și moartea. A fost înjunghiat de 23 de ori.

Asasinii

Numărul conspiratorilor nu s-a stabilit nici până în ziua de azi. Nicolaus din Damasc afirma că fuseseră peste 80, Suetonius susținea că 60, dar dacă Plutarh avea dreptate, iar fiecare asasin a înjunghiat o singură dată pe Caesar, atunci au fost 23. Nici acest lucru nu este însă pe de-antregul stabilit, întrucât Nicolaus afirma că Iulius Caesar suferise 35 de răni. Printre asasini se numărau Tillius Cimber, Publius Servilius, Casca Longus, Cassius și Marcus Brutus, pe care mulți îl credeau fiul lui Caesar.

Urmarea

Foarte puțini dintre asasini i-au supraviețuit lui Caesar mai mult de trei ani, unii pierind de morți violente, alții luându-și singuri viața.

Un discurs funerar s-a ținut pe 18 martie 44 î.Hr., ziua în care Caesar intenționa să părăsească Roma. Marc Antonius a vorbit la înmormântare și a citit testamentul lui Caesar. Roba pătată de sânge a victimei a fost expusă la locul faptei, împreună cu o statuie de ceară a lui Caesar, pe care se vedeau și rănile.

Asasinarea lui Caesar a dus la izbucnirea unui război civil. Marc Antonius, Octavian și mulți alții s-au luptat cu Senatul atât din dorința de răzbunare, cât și pentru preluarea puterii. Moartea lui Caesar a marcat, în mod ironic, sfârșitul Republicii Romane, care reprezentase însuși scopul asasinării sale. Ca unic moștenitor al uriașei averi a acestuia, Caius Octavian a dobândit foarte puternicul nume de Caesar și controlul asupra unei sume uriașe de bani din trezoreria statului. Octavian, Marc Antonius și comandantul de cavalerie Lepidus, loial lui Caesar, au format Al Doilea Triumvirat. Între triumvirat, Brutus și Cassius a izbucnit un al doilea război civil, pe care Antonius și Octavian l-au câștigat la Philippi. Al treilea război civil s-a dus între Octavian, pe de o parte, și Antonius și Cleopatra, pe de alta. Antonius și Cleopatra au fost învinși la Actium, ceea ce a contribuit la ascensiunea lui Octavian. El a devenit primul împărat al Romei, sub numele de Caesar Augustus. În 42 î.Hr., Caesar a fost zeificat drept Divinul Iulius (Divus Iulius).

229199171. BECKET

(1118-1170)

Victima

Thomas Becket s-a născut pe 21 decembrie 1118, în casa familiei sale din cartierul londonez Cheapside, fiind singurul fiu (celelalte patru fiice au trăit numai până la maturitate) al înstăritului negustor Gilbert din Thierceville, Normandia, și al soției acestuia, Matilda. Gilbert Becket a fost, un timp, șeriful orașului Londra.

Baronul normand Richer de l’Aigle s-a arătat preocupat de băiat și, astfel, Thomas a locuit o perioadă pe moșia acestuia din Sussex. Cu toate că a urmat cursurile celor mai prestigioase școli, Becket nu a fost un intelectual și chiar admiratorii săi sunt de acord cu faptul că până și cunoștințele sale de limbă latină lăsau de dorit, în schimb, farmecul personal, memoria excelentă, ambiția și atitudinea prietenoasă au contribuit la ascensiunea sa ulterioară. Era de așteptat să calce pe urmele tatălui său, însă atunci când Gilbert Becket și-a pierdut capitalul, după ce proprietățile sale au fost distruse, Thomas s-a orientat către o carieră ecleziastică.

În 1145 a început să lucreze ca funcționar în administrația arhiepiscopului de Canterbury, Theobald, care fusese ales în 1139. Cum administrația acestuia presupunea studiu intens, Becket a fost discipolul a patru arhiepiscopi și șase episcopi. Impresionat de calitațile sale, Theobald l-a trimis cu mai multe însărcinări la curia papală de la Roma. În 1154, Becket devine arhidiacon de Canterbury. Nu a durat mult până când regelui Henric al II-lea să-i ajungă la urechi vestea performanțelor sale, acesta numindu-l pe Becket Lord Cancelar în ianuarie 1155. Între cei doi s-a legat o strânsă prietenie. Regele era convins că mai câștigase de partea sa încă un fidel adept al planului său de unificare a legilor bisericii și statului. Mai târziu însă, s-a dovedit că se înșelase amarnic.

Sir Thomas, sosind în Anglia, la întoarcerea din exil – ilustrație dintr-o carte versificată din secolul al XlII-lea, ce relata viața lui Becket.

Pe 8 aprilie 1161, Theobald a încetat din viață, iar scaunul arhiepiscopal a rămas vacant. Pe 23 mai 1162, Becket a fost ales arhiepiscop de Canterbury. Pe 2 iulie, a fost hirotonisit preot în Catedrala din Canterbury, de către episcopul Walter de Rochester. În acea perioadă, Becket era arhiepiscop, arhidiacon, cancelar, posesorul unui număr însemnat de beneficii ecleziastice și custodii regale, bogat și puternic. În ianuarie 1163, Henric, conștient de puterea tot mai mare a lui Becket, l-a forțat să renunțe la funcția de arhidiacon. Pe 23 iulie, în același an, cei doi au intrat în conflict, din pricina faptului că Henric încerca să-și însușească veniturile ce rezultau dintr-o taxă pe pământ cuvenită șerifilor. Henric a renunțat la această pretenție, dar, cu toate acestea, a fost deranjat de situația creată de prietenul și de omul pe care îl promovase și care acum se folosea de puterea cu care-l învestise, pentru a-l înfrunta.

La Consiliul de la Clarendon Palace, de pe 30 ianuarie 1164, Henric a căutat să reducă independența clerului și legăturile cu Roma. Becket a fost de acord, a sprijinit aceste sugestii, dar, când a trebuit să semneze documentul, cunoscut drept Constituția de la Clarendon, a refuzat. Și-a dat seama că acesta era momentul în care prietenia cu Henric lua sfârșit. Becket s-a autosuspendat din toate funcțiile ecleziastice, și-a impus penitență și a trimis un raport papei Alexandru al III-lea. Acuzat de fraudă de către Henric, Becket a început negocierile cu regele Franței, pentru a i se acorda azil.

În 1166, de Duminica Rusaliilor, Henric și partizanii săi au fost excomunicați. Temându-se pentru viața sa, Becket a părăsit pe ascuns Anglia la 2 noiembrie, poposind la Dunkerque. De vreme ce Henric îi confiscase întreaga avere, Becket s-a trezit complet dependent de regele Franței, Ludovic al VII-lea. În noiembrie 1166, Becket și însoțitorii săi s-au mutat într-o veche mănăstire benedictină din Sainte-Colombe, în afara graniței de nord a orașului Sens. Aici avea să locuiască pentru următorii patru ani, ținând în fiecare zi toate slujbele preoțești. Dieta sa consta în vin de calitate (amestecat cu apă), ghimbir și cuișoare. Patul îi era acoperit cu pânză fină de olandă, dar în timpul zilei purta o haină și pantaloni făcuți din păr aspru de capră. De trei ori pe zi, capelanul său îi biciuia spatele până la sânge.

Papa și cei doi regi ai Angliei și Franței au pornit o tentativă de reconciliere între Henric și Becket, în credința că retrocedarea teritoriului Canterbury avea să pună bazele unei alianțe pentru o nouă cruciadă în Țara Sfântă. Între timp, Becket era înștiințat că, în Anglia, episcopii se pregăteau de trecerea Canalului pentru a se alătura regelui Henric – care-i întinsese o cursă la Bur-le-Roi, lângă Bayeux – pentru a forma o alianță împotriva lui. Hotărât să preîntâmpine ceea ce considera drept un afront adus Sfintei Dioceze, Becket s-a hotărât să se reîntoarcă în Anglia și, după cât se pare, pe 30 noiembrie a traversat Canalul Mânecii pe timpul nopții, ajungând la Sandwich, în Kent.

La reîntoarcerea sa în Canterbury, Becket a trecut la instaurarea disciplinei în rândul călugărilor. De asemenea, a trimis o delegație de încredere papei, pentru a-l informa pe Alexandru că Henric încălcase termenii tratatului de pace.

La curtea regelui Henric, evenimentele erau privite cu totul diferit. Nu o dată Henric a fost auzit plângându-se: „Nimeni nu e în stare să mă scape de acest preot turbulent?” și: „Ce vipere dezgustătoare am crescut la sân, de-l lasă pe stăpânul lor să fie insultat de această piticanie de cleric!” Aceste lamentații au ajuns la urechile a patru cavaleri – Reginald Fitzurse, Hugh de Morville, William de Tracy și Richard le Breton – care au hotărât să-l asasineze pe arhiepiscop.

Cei patru au părăsit curtea separat și s-au întors în secret în Anglia. Când dispariția lor a fost remarcată, pe urmele lor au fost trimiși mai mulți soli pentru a le zădărnici planul. Cavalerii erau conștienți că regele se putea răzgândi și nu au vrut să fie opriți, de aici și caracterul secret al complotului. Au stabilit să se întâlnească la castelul Saltwood, în Kent, domiciliul celui de-al cincilea cavaler, Ranulf de Broc, pe 28 decembrie 1170.

Data și locul asasinării

29 decembrie 1170, catedrala din Canterbury, Kent, Anglia.

Evenimentul

Însoțiți de mai mulți oameni, cei patru cavaleri au pornit spre Canterbury în dimineața zilei de marți, 29 decembrie 1170. La mănăstirea Sf. Augustin li s-au alăturat și alții. Becket a luat prânzul la ora 14:00 și s-a retras în sala de ședințe împreună cu câțiva dintre consilierii săi. Asasinii au ajuns la catedrală în jurul orei 17:00 și și-au croit drum către încăperea sa. Becket nu a luat în seamă prezența lor – posibil și pentru că aceștia insultaseră locașul sfânt pătrunzând în forță –, dar când numărul lor a început să crească, temându-se pentru siguranța mentorului lor, călugării l-au obligat pe Becket să se retragă mai în interior, spunându-i că trebuia să înceapă vecernia. Acesta era calm și stăpân pe sine, spre deosebire de călugări, care erau surprinși să-l vadă, după ce auziseră că ar fi fost deja ucis. Aceștia au încercat să ferece porțile, dar Becket i-a oprit, refuzând să transforme în fortăreață casa Domnului. Dacă ar fi dorit, Becket ar fi putut să se salveze ascunzându-se undeva în imensa catedrală, dar el a rămas pe loc – poate din nesăbuință, din curaj și cu siguranță din credință – pentru a-i înfrunta pe asasini.

În timp ce majoritatea complotiștilor supravegheau călugării în corpul principal al catedralei, pentru a-i împiedica să pună la cale fuga lui Becket, cei patru cavaleri s-au apropiat – alături de ei se afla și unul dintre călugării lui Becket, Hugh de Horsea, numit mai târziu Hugh Călugărul cel Rău, pentru rolul jucat în acest asasinat. Hugh de Morville ținea mulțimea la distanță, cu sabia în mână. Fitzurse striga: „Unde este Thomas Becket, trădător al regatului și al regelui?” întunericul domnea în catedrală, deci este foarte posibil ca asasinii să nu-l fi zărit pe Becket în penumbră. Arhiepiscopul și-a croit drum prin mulțime și a spus: „Aici sunt, dar nu trădător, ci preot. Pentru ce mă căutați? Dumnezeu îmi interzice să mă feresc de săbiile voastre ca astfel să nu mă îndepărtez de ceea ce este adevărat." Becket, așezat în mijlocul transeptului, s-a întors cu fața către altarele Fecioarei Maria și Sf. Benedict. Cavalerii s-au năpustit asupra lui. Fitzurse a încercat să-l ridice pe Becket pe umerii lui de Tracy, pentru a-l duce afară, dar arhiepiscopul s-a luptat cu îndârjire. Fitzurse a ridicat sabia, iar Becket și-a împreunat mâinile în semn de rugăciune: „Mă rog pentru mine și pentru Biserica lui Dumnezeu, Sfintei Marii și binecuvântatului martir Sf. Denis." În acel moment, călugării care se aflau în apropierea lui Becket au fugit, în afară de un anume Edward Grim, care l-a imobilizat pe Becket. Sabia lui Fitzurse i-a lovit capul, îndepărtându-i tonsura și pătrunzându-i în umărul stâng și în brațul lui Grim până la os. Încă o lovitură s-a abătut asupra lui Becket și apoi încă una înainte ca acesta să cadă cu capul către nord, încadrat la dreapta de altarul Sf. Benedict. Lovitura fatală i-a fost dată de le Breton, care i-a retezat vârful capului. Hugh de Horsea și-a pus piciorul pe gâtul lui Becket și i-a străpuns capul cu sabia, împrăștiindu-i creierul pe podea. Odată săvârșit asasinatul, făptuitorii au părăsit catedrala.

Cavalerii îl ucid pe Thomas Becket în catedrala din Canterbury, scăpându-l pe Henric al Il-lea de „preotul turbulent”. Gravură de Opie Stowe, 1793.

Versiunea lui Edward Grim, deși scrisă câțiva ani mai târziu, este singura mărturie directă a evenimentelor din acea zi. El își amintea:

Ucigașii l-au urmat, strigând: „Iartă și dă dreptul la împărtășanie celor pe care i-ai excomunicat și înapoiază rangurile celor cărora le-au fost luate.”

El a răspuns: „Nu s-au ispășit, nu le voi absolvi păcatele.”

”Atunci o să mori", strigară ei, „și-ai să primești ceea ce meriți.“

„Sunt gata să mor pentru Dumnezeu”, a spus el, „căci, prin sângele meu, Biserica va obține libertate și pace. Dar în numele Celui Atotputernic vă interzic să vă atingeți de oamenii mei, fie ei clerici sau laici.”

Apoi și-au ridicat mâinile pângăritoare asupra lui, târându-l după ei ca să-l omoare în afara bisericii sau să-l ia prizonier, după cum au mărturisit ulterior. Dar când nu au putut să-l desprindă de lângă un stâlp, unul dintre ei l-a apucat mai zdravăn. El l-a împins, numindu-l „Codoș” și strigând „Nu mă atinge, Reginald, îmi datorezi credință și supunere, tu și complicii tăi făptuiți lucruri necugetate.”

Cavalerul, cuprins de o mânie grozavă la auzul acestui refuz, și-a fluturat sabia deasupra capului sfânt. „Nu-ți datorez nici credință, nici supunere care să violeze loialitatea față de regele meu.”

Asasinii

Cavalerii erau într-adevăr baroni. Oricât de curios ar părea, în ciuda faptului că sunt autorii celui mai faimos asasinat din Evul Mediu, se cunosc foarte puține amănunte despre ei. Reginald Fitzurse s-a născut, probabil, în 1130. Avea moșii în Somerset, Kent și Northamptonshire. Hugh de Morville era proprietarul castelului Knaresborough și frecventa des curtea regală. A fost unul dintre semnatarii Constituției de la Clarendon. Sabia cu care a oprit mulțimea în timpul asasinării lui Becket a devenit o relicvă sfântă.

Urmarea

Valetul lui Thomas Becket, Osbert, și-a sfâșiat cămașa și a învelit capul arhiepiscopului. Călugării au ieșit din ascunzătorile lor, pe când afară începea furtuna. În timp ce ploaia răpăia, călugării se rugau în tăcere, spălând corpul neînsuflețit al arhiepiscopului. Au observat că acesta purta sub veșmântul preoțesc haine de călugăr și o pânză de sac prin care mișunau paraziții. A doua zi, o rudă de-a lui Ranulf de Broc s-a reîntors la Canterbury și le-a spus călugărilor să-l înmormânteze pe Becket într-un loc secret.

Îi era teamă să nu ia naștere un cult, un loc de pelerinaj la mormântul arhiepiscopului asasinat. Călugării l-au așezat într-o criptă, dar au păstrat hainele sale pline de sânge ca relicve. A fost construit un alt mormânt, încadrat de doi stâlpi din marmură de Purbeck. Astăzi, în acel loc nu mai există nimic. Pe 7 iulie 1220, un impresionant sanctuar a fost amplasat în spatele altarului principal, decorat cu numeroase pietre prețioase. Și acesta a rămas astăzi doar un loc pustiu, din pricina regelui Henric al VlII-lea. În zilele noastre, doar lumina unei candele mai marchează locul în care se afla sanctuarul.

Asasinii au fost excomunicați de către papă, dar și-au găsit adăpost la curtea lui Henric al II-lea. Acesta le-a spus să fugă în Scoția pentru siguranța lor, dar când au ajuns la granița de nord, regele Scoției și populația au vrut să-i spânzure. Au fugit spre sud, luând drumul Knaresboroughului, în nordul ținutului Yorkshire, unde au stat la adăpost aproape un an, huliți de populația locală, în ciuda dorinței poporului ca asasinii să fie executați, acest lucru nu s-a întâmplat. Cu toate acestea, au fost trimiși să lupte pe Pământul Sfânt. Înainte de a pleca, Fitzurse și-a împărțit moșia în mod legal între fratele lui și cavalerii ioaniți. La trei ani după asasinarea lui Becket, Reginald Fitzurse a murit la rândul său și a fost îngropat la Ierusalim. William de Tracy a construit o capelă la Devon după reîntoarcerea din exil, unde a fost înmormântat înainte sau poate chiar în anul 1174. Richard le Breton s-a retras la Jersey. Hugh de Morville a murit în 1173.

Thomas Becket a fost sanctificat de către papa Alexandru, pe februarie 1173. Pe iulie 1174, Henric a făcut penitență la mormântul lui Becket. A intrat desculț în catedrala din Canterbury, îmbrăcat numai în cămașă. A sărutat locul unde fusese asasinat Becket și toți cei 80 de călugări l-au lovit de trei ori. Episcopul și preoții l-au pălmuit de cinci ori, înainte ca Henric să se retragă în cripta catedralei, unde a postit și s-a rugat o zi întreagă.

Acest eveniment a inspirat opere importante ale literaturii universale. Pelerinii lui Geoffrey Chaucer din Povestiri din Canterbury se întâlnesc la hanul din Tabard, în Southwark, înainte de a merge să aducă un omagiu la mormântul lui Becket. Printre operele moderne care se bazează pe acest eveniment se numără piesa de teatru Asasinat în Catedrală a lui T.S. Eliot și Becket a lui Jean Anouilh, după care a fost turnat și un film cu același titlu. Nuvela lui Follet, Coloanele pământului, este o povestire ficțională despre conflictele dintre biserică și mica nobilime, culminând cu asasinarea și martiriul lui Becket.

Cultul lui Becket a dăinuit până în secolul al XVI-lea. Pe 16 noiembrie 1538, regele Henric al VIII-lea a declarat că moartea lui Becket a fost „pe nedrept numită martiriu” și că „nu există nimic în viața lui sau în contextul în care a trăit care să ne facă să-l considerăm un sfânt, ci, mai degrabă, trebuie să fie văzut ca un rebel și un trădător față de regele lui.” Abia în secolul XX s-a ordonat reabilitarea reputației lui Becket. Cu toate acestea, în 2005, Becket a fost decretat drept cel mai „rău“ britanic al secolului al XII-lea în sondajul „Cei mai «răi» britanici”, organizat de către BBC History Magazine. Profesorul John Hudson de la Universitatea St. Andrews, care l-a ales pe Becket, a afirmat: „Becket a divizat Anglia în așa fel încât chiar oameni ai Bisericii care îi împărtășeau unele dintre opinii au considerat această diviziune neîntemeiată. A fost fondatorul practicii demagogiei.”

264172. MARAT

(1743-1 793)

Victima

Jean-Paul Marat, unul dintre personajele principale ale Revoluției Franceze, s-a născut la Boudry, principatul Neuchátel, Elveția, pe 24 mai 1743. Înainte de revoluție era bine cunoscut ca doctor și savant. Era pasionat de aeronautică, optică și terapie cu ajutorul electricității. Pe plan instituțional, nu era luat în serios, fiind considerat un excentric. A fost preocupat și de politică, publicând, în 1774, Lanțurile sclaviei, un opuscul revoluționar. În septembrie 1789 a fondat ziarul Moniteur Patriote (Monitorul patriotic), al cărui titlu a fost schimbat după patru zile în Publiciste Parisien (Publicistul parizian) și, în final, în L’Ami du Peuple (Prietenul poporului). Marat se folosea de ziar pentru a-și ataca dușmanii și a sări în apărarea oricărei persoane pe care o credea nedreptățită, chiar și atunci când nu era cazul. Deseori, aceasta însemna că cineva avea de suferit doar pentru că ziarul lua partea unei persoane care nu avea alt motiv de atac, în afară de ranchiună.

Marat era ceea ce numim un revoluționar independent – nu s-a raliat niciodată unui grup, unei facțiuni sau ideologii. O strategie riscantă și, cu siguranță, o cauză a numărului destul de mare de inamici. Pentru a-i evita, s-a ascuns prin pivnițe și canalizări. Acolo s-a îmbolnăvit de o supărătoare boală de piele.

După execuția regelui Ludovic al XVI-lea pe 21 ianuarie 1793, a urmat o dispută de cinci luni între Marat și girondini. Aceștia au încercat să-l acuze pe Marat în fața Tribunalului Revoluționar, dar a fost achitat pe 24 aprilie 1793. Girondinii au depășit măsura, iar populația Parisului a ieșit în stradă pe 27 mai și încă o dată patru zile mai târziu. Pe 2 iunie a avut loc o nouă revoltă, iar Franțois Hanriot, un lider revoluționar, împreună cu Garda Națională, i-a îndepărtat pe girondini din Convenție.

Boala de piele a lui Marat s-a înrăutățit atât de tare, încât a trebuit să petreacă mult timp în baie pentru a-și alina mâncărimile. Scria într-o cadă, pe o scândură sprijinită de marginile ei.

Data și locul asasinării

iulie, 1793, Rue des Cordeliers,

Paris, Franța.

Evenimentul

Pe 9 iulie 1793, Charlotte Corday a părăsit casa verilor săi din Caen, având cu ea un exemplar din volumul Viețile paralele al lui Plutarh, și s-a îndreptat spre Paris cu poștalionul. Odată ajunsă acolo, a închiriat o cameră la Hotel de Providence. Și-a cumpărat un cuțit de bucătărie de 15 centimetri de la Palais-Royal și a redactat Discurs către francezii adepți ai legilor și ai păcii, în care încerca să explice ceea ce avea de gând să înfăptuiască.

În ziua asasinatului, Marat muncea, ca de obicei, în baie. Corday a sosit la locuința lui la 11:30 și le-a spus celor două menajere că trebuia să-l vadă, pentru „a-l ajuta să aducă un deosebit serviciu Franței”. Acestea au refuzat-o, explicându-i că Marat era prea slăbit pentru a primi vizitatori. Seara, pe la ceasurile 19:00, a revenit, strigând că are informații importante despre girondinii din Caen. Marat a auzit-o și le-a cerut celor două femei să o primească. Au discutat despre revoluție timp de un sfert de oră, Marat în apă și ea pe marginea căzii. Marat i-a cerut numele deputaților girondini din Caen și le-a notat, adăugând: „Vor fi ghilotinați.” În clipa aceea, ea a scos cuțitul și l-a înjunghiat pe Marat în spatele omoplatului drept, retezându-i carotida. Înainte de a muri, Marat a strigat: „Ajută-mă, draga mea prietenă!”

Asasinul

Marie Anne Charlotte de Corday d’Armont s-a născut într-o fermă din Saint-Saturnin-des-Ligneries, Normandia, Franța, pe 27 iulie 1768, fiind cel de-al patrulea copil al unei familii aristocratice sărăcite. Era o rudă îndepărtată a dramaturgului Pierre Corneille. După ce a primit o educație severă într-o mănăstire catolică, s-a mutat la un văr, pe strada St. Jean nr. 148 din Caen. Era o femeie năvalnică – a susținut cauza girondinilor, dar, cu doi ani mai înainte, fusese o monarhistă convinsă. Când și-a dat seama că girondinii pierduseră bătălia pentru conducerea țării, în favoarea iacobinilor, l-a învinovățit pe Marat. Cu toate acestea, deși Marat îi prefera pe iacobini, nu avea nici o legătură cu aceștia.

Revoluționarul Marat a fost ucis în propria baie. Crima a fost descoperită de mulțime.

Urmarea

Șase polițiști au interogat-o pe Charlotte Corday, acasă la Marat, înainte de a o transporta la închisoarea Abbaye și apoi la Conciergerie, unde a continuat să susțină că acționase de una singură: „Chiar și femeile de rând pot da dovadă de fermitate.” La procesul ei, care a început în ziua asasinatului, a declarat: „Numai la Paris îl admiră lumea pe Marat. La țară e privit ca un monstru”, adăugând: „Am omorât un om ca să salvez o sută de mii.” Corday a apărut în fața judecătorului Jacques Montane și l-a avut ca apărător pe Chauveau-Lagarde, acuzarea fiindu-i încredințată lui Antoine Fouquier-Tinville. A fost condamnată la moarte și executată la ora 17:00, pe 17 iulie 1793.

După asasinarea lui Marat, cada lui de baie a dispărut. Unii cred că soția lui i-a vândut-o unui ziarist – a fost găsită printre lucrurile personale la moartea acestuia. A fost apoi cumpărată de monarhistul Monsieur de Sainte-Hilaire și transportată la Sarzeau, în Normandia. Fata acestuia, Capriole de Sainte-Hilaire, a moștenit-o la moartea lui, în 1805, și a lăsat-o prin testament parohului din Sazeau, când s-a stins din viață, fără moștenitori, în 1862. Acesta a vândut-o muzeului figurilor de ceară Grevin, pentru suma de 5 000 de franci.