Asta-i Felicie!

Asta-i Felicie! de Georges Simenon

1. Înmormântarea lui Picior-de-Lemn

Trăise o secundă pur și simplu extraordinară, căci totul durase probabil doar o secundă, atâta cât durează, se spune, și visele care ni se par cele mai lungi. Maigret ar fi fost în stare, la mulți ani după aceea, să arate locul exact, porțiunea de trotuar unde pusese piciorul, bucata de fațadă pe care se profilase umbra lui; ar fi putut nu doar să reconstituie cele mai mici detalii ale decorului, dar și să regăsească mirosul risipit în jur și vibrațiile aerului, care avea savoarea unei amintiri din copilărie.

Anul acela era prima dată când ieșea fără pardesiu, prima dată când se afla la țară la zece dimineața. Chiar și pipa lui mare avea o aromă de primăvară. Era încă răcoare. Maigret pășea greoi, cu mâinile în buzunarele pantalonilor. Félicie mergea alături de el, parcă puțin înaintea lui, obligată să facă doi pași repezi de fiecare dată când comisarul făcea doar unul.

Treceau pe lângă o fațadă nouă, din cărămidă roșie. În vitrină puteai vedea câteva legume, două-trei feluri de brânză și caltaboși pe o farfurie de ceramică.

Félicie păși mai repede, întinse brațul, deschise o ușă cu geam, și atunci, probabil din cauza soneriei care se declanșase, se produsese fenomenul.

Soneria prăvăliei nu era una oarecare. În spatele ușii atârnau tuburi din metal ușor și, când intra cineva, tuburile se loveau unul de altul, cu sunet de clopoței, producând o muzică aeriană.

Pe vremuri, când Maigret era copil, cârnățarul din satul lui, care își renovase prăvălia, avea o sonerie la fel.

Și astfel, secunda prezentă rămase parcă suspendată, un timp imposibil de determinat. Maigret se află cu adevărat în afara scenei ce se petrecea, trăind-o ca și cum nu ar fi fost în pielea voluminosului comisar pe care Félicie îl târa după ea.

Ai fi zis că acolo era acum puștanul de altădată, ascuns undeva, ferit vederii, uitându-se la ei și venindu-i să pufnească în râs.

Nuu! Povestea asta nu era deloc serioasă! Ce căuta acel domn grav, masiv, într-un decor care nu avea mai multă consistență decât o jucărie, în spatele acelei Félicie cu pălăria ei roșie ridicolă, ivită parcă din paginile unei cărți ilustrate pentru copii?

O anchetă? Se ocupa de un asasinat? Căuta un vinovat? Și asta în timp ce păsărelele cântau, iarba era de un verde fraged, iar cărămizile de un roz de bomboană fondantă, când peste tot era plin de flori abia înflorite, când până și prazul din vitrină arăta a floare?

Da, avea să-și amintească mai târziu de acea clipă, și nu totdeauna cu plăcere. Ani de-a rândul, cei de pe Quai des Orfèvres îl vor tachina, în unele dimineți de primăvară zâmbăreață, anunțându-l cu o seriozitate prefăcută:

— Auzi, Maigret…

— Ce?

— Uite-o pe Félicie!

Și revedea atunci silueta subțire, cu haine fistichii, niște ochi mari ca două flori de nu-mă-uita, un nas obraznic, dar mai ales, cocoțată pe creștetul capului, o pălăriuță năstrușnică de un roșu aprins, în care era înfiptă, ca un cuțit, o pană de un verde cu nuanțe cafenii.

— Uite-o pe Félicie!

Mormăia enervat. Știau că Maigret începe să mormăie ca un urs de fiecare dată când îi reaminteau de Félicie, care îi dăduse de furcă mai mult decât toți „durii” trimiși la închisoare de anchetele comisarului.

Dar, în dimineața aceea de mai, Félicie chiar era acolo, în pragul prăvăliei. Deasupra reclamelor transparente pentru amidon și pentru o pastă de curățat obiectele din metal, puteai să citești, scris cu litere galbene: Mélanie Chochoi, băcănie. Félicie aștepta ca Maigret să binevoiască să iasă din visare.

În sfârșit, comisarul făcu un pas, reveni în viața reală și reluă firul anchetei despre asasinarea lui Jules Lapie, zis Picior-de-Lemn.

Cu trăsăturile ascuțite, agresivă din prea multă ironie, Félicie îi aștepta întrebările, așa cum făcea încă de dimineață. În spatele tejghelei, o cumătră mică de statură, Mélanie Chochoi, cu mâinile încrucișate pe burta ei mare, se uita curioasă la cuplul ciudat pe care îl formau comisarul de la Poliția Judiciară și servitoarea lui Picior-de-Lemn.

Maigret trăgea scurt din pipă, se uita în jur la rafturile maro pline de conserve, apoi, prin fereastră, privea strada neterminată, cu copaci recent plantați care nu erau încă decât niște vlăstari plăpânzi. Scoase ceasul din buzunarul vestei, oftă și zise în cele din urmă:

— Ai intrat aici la zece și cincisprezece minute. Așa mi-ai spus, nu? De unde știi ora exactă?

Félicie schiță un zâmbet disprețuitor.

— Veniți să v-arăt, răspunse ea.

Și, când ajunse lângă ea, îi arătă încăperea din spatele prăvăliei, care îi servea drept bucătărie numitei Mélanie Chochoi. În penumbră, puteai zări un fotoliu din palmier împletit, cu o pisică roșcată ce stătea făcută ghem pe o pernă roșie; exact deasupra, pe o etajeră, un ceas deșteptător arăta ora zece și șaptesprezece minute.

Félicie avea dreptate. Avea totdeauna dreptate. Iar patroana băcăniei se întreba ce căutau oamenii aceia în prăvălia ei.

— Ce-ai cumpărat?

— Cinci sute de grame de unt… Dați-mi cinci sute de grame, doamnă Chochoi… Domnul comisar vrea neapărat să fac exact cum am făcut alaltăieri… Ușor sărat, da?… Stați… Mai vreau și un pliculeț de piper, o cutie de tomate și două cotlete…

Totul era ciudat în lumea în care Maigret trăia în acea dimineață, și trebuia să facă un efort ca să se convingă că nu era el însuși un fel de uriaș bâjbâind în mijlocul unui joc de construit.

La câțiva kilometri de Paris, părăsise malul Senei; la Poissy, urcase colina și, brusc, în realitatea concretă a ogoarelor și livezilor, descoperise o lume aparte anunțată de o pancartă așezată pe marginea unui drum nou: Loturile Jeanneville.

Probabil că, în urmă cu câțiva ani, acolo erau aceleași câmpuri, aceleași pajiști, aceleași tufișuri ca și în alte părți. Dar trecuse prin zonă un om de afaceri, a cărui soție sau amantă se numea probabil Jeanne, de unde și numele de Jeanneville dat acelei lumi pe cale să se nască.

Fuseseră trasate străzi, alei plantate cu copaci încă firavi, cu trunchiul subțire înconjurat de paie, ca să fie protejați de frig.

Ici și colo, fuseseră construite vile, pavilioane; dar toate acestea nu formau niciun sat, niciun oraș, ci un univers aparte, incomplet; între construcții erau locuri goale, palisade, terenuri virane și felinare cu gaz ridicol de inutile pe străzi ce erau doar un nume pe o placă albastră.

Visul meu… Ultima Etapă… Fără Portar… fiecaremagherniță avea un nume înconjurat cu ornamente, iar în vale puteai vedea localitatea Poissy, panglica argintie a Senei, pe care alunecau șlepuri cât se poate de reale, și linii de cale ferată pe care treceau trenuri adevărate. Puțin mai departe, pe platou, puteau fi zărite fermele și clopotnița de la Orgeval.

Aici nu părea a fi adevărată decât bătrâna Mélanie Chochoi, descoperită într-un târgușor vecin de către inițiatorii proiectului, care îi dăduseră o prăvălie nouă și frumoasă, comerțul fiind astfel și el prezent în acel univers nou.

— Și mai ce, draga mea?

— Stați puțin… Ce-am mai luat luni?…

— Ace de păr…

În prăvălia bătrânei Mélanie găseai de toate: periuțe de dinți și pudră de orez, gaz și cărți poștale…

— Cred că atât, nu?

De la prăvălie – Maigret verificase – nu se putea zări casa lui Picior-de-Lemn, nici ulicioara din jurul grădinii.

— Laptele! exclamă Félicie. Era să uit laptele!

Și îi explică lui Maigret, cu același aer suveran:

— Mi-ați pus atâtea întrebări, că am uitat să iau oala de lapte… În orice caz, luni o aveam… Am lăsat-o în bucătărie… O oală albastră cu picățele albe, pe care o veți vedea lângă aragaz… Nu-i așa, doamnă Chochoi?

Și, de fiecare dată când amintea un detaliu, îi vorbea de sus, ca o mare doamnă ce nu poate fi bănuită că spune neadevăruri.

Chiar ea insista, ca să nu fie uitat niciun amănunt.

— Ce v-am spus luni, doamnă Chochoi?

— Parcă mi-ai spus că Zouzou al meu are viermișori, pentru că se linge mereu la coadă…

Evident, Zouzou era motanul care moțăia pe perna roșie din fotoliu.

— Stai… Ai mai luat un Ciné-Journal șiun roman de douăzeci și cinci de pitaci…

Pe un capăt de tejghea se etalau copertele împestrițate ale unor publicații populare, dar Félicie dădu din umeri, fără să se uite la ele.

— Cât face?… Grăbiți-vă, căci domnul comisar vrea ca totul să se petreacă la fel ca luni, și n-am stat aici așa mult.

Maigret interveni:

— Spuneți-mi, doamnă Chochoi… Fiindcă veni vorba de luni dimineață… În timp ce o serveați pe domnișoara, n-ați auzit cumva zgomotul unei mașini?

Femeia privi decorul însorit de dincolo de geam.

— N-aș putea să spun… Stați… Nu c-ar veni mulți pe-aici… Îi auzi trecând doar pe drumul național… Ce zi era?… Îmi amintesc de o mașină mică și roșie care a trecut pe lângă alde Sébile, prin spatele casei… Acuma, ce zi o fi fost…

Pentru orice eventualitate, Maigret notă în carnețel: Mașină roșie, Sébile.

Și se trezi afară, cu Félicie care mergea legănat și purta pardesiul pe umeri, ca o capă, lăsând mânecile să fluture în urma ei.

— Pe-aici… La întoarcere, o iau totdeauna pe scurtătură…

O potecă îngustă, printre grădini de zarzavaturi.

— Nu te-ai întâlnit cu nimeni?

— Stați așa… O să vedeți…

Și văzu. Avea dreptate. Exact când intrau pe altă stradă, factorul poștal, care urcase coasta, trecu pe bicicletă, întoarse capul spre ei și strigă:

— N-aveți nimic, domnișoară Félicie!

Ea se uită la Maigret și zise:

— Luni m-a văzut aici, la aceeași oră, ca aproape în fiecare dimineață…

Ocoliră o casă oribilă, cu o tencuială albastră, în jur cu o grădină mică în care stăteau încremenite animale din ceramică, apoi merseră pe lângă un gard viu; Félicie deschise portița și atinse ușor cu pardesiul fluturând un șir de coacăzi.

— Gata… Am ajuns în grădină… Îndată o să zăriți bolta…

La zece fără câteva minute, ieșiseră din casă pe cealaltă poartă, care dădea spre o alee. Ca să ajungă la băcănie și să se întoarcă, descriseseră un cerc aproape complet. Mergeau pe lângă rânduri de garoafe ce urmau să înflorească în scurt timp și răzoare de salată tânără de un verde palid.

— El ar fi trebuit să fie aici… spuse cu fermitate Félicie, arătând o sfoară bine întinsă și un băț ascuțit înfipt în pământ. Începuse să răsădească roșiile. Rândul e doar pe jumătate… Când nu l-am mai văzut, am crezut că s-a dus să bea o dușcă de rozé…

— Bea mult?

— Când îi era sete… Îi veți găsi paharul cu gura în jos pe butoi, în beci…

O grădină de mic rentier grijuliu, o casă așa cum visau mii de nevoiași să-și construiască pentru bătrânețe. Ieșiră din zona însorită și pătrunseră în umbra albăstruie a curții, care venea după grădină. La dreapta era o boltă. Pe masa de sub boltă se aflau o carafă cu alcool și un pahar mic cu fundul gros.

— Ai zărit sticla și paharul. Dar azi-dimineață mi-ai spus că stăpânul tău nu bea niciodată tărie, mai ales din carafa mică, atunci când era singur.

Ea îl privi sfidător. Părea că îi arată totdeauna, nu fără ostentație, albastrul curat al ochilor, ca să poată citi în ei totala sa nevinovăție.

— Nu era stăpânul meu… replică ea totuși.

— Știu… Mi-ai mai spus…

Dumnezeule, ce enervant era să ai de-a face cu o persoană ca Félicie! Și continuase cu vocea ei ascuțită, care îl călca pe nervi. Ce spusese? A, da! spusese:

— N-am dreptul să dezvălui secrete care nu-mi aparțin. Pentru unii, poate că eram servitoarea lui. Dar el nu mă considera așa, și probabil că într-o zi se va afla…

— Ce se va afla?

— Nimic!

— Vrei să insinuezi că erai amanta lui Picior-de-Lemn?

— Drept cine mă luați?

Maigret riscă o întrebare:

— Atunci, fiica lui?

— Degeaba mă întrebați. Într-o zi, poate că…

Asta era Félicie! Țeapănă ca o masă de călcat, arțăgoasă, originală, cu fața ei ascuțită pudrată și rujată cu stângăcie, o mică servitoare care își dădea aere de prințesă la o serbare câmpenească, având, brusc, în privire o fixitate neliniștitoare sau, pe buze, un fel de zâmbet distant, de o ironie disprețuitoare.

— Nu mă privește pe mine, dacă el a băut singur…

Numai că bătrânul Jules Lapie, zis și Picior-de-Lemn, nu băuse singur, Maigret era convins. Un om care lucrează în grădina lui, cu pălăria de pai pe cap și saboții în picioare, nu-și lasă pe nepusă masă răsadurile de roșii ca să ia o carafă cu alcool vechi din bufet și să-și toarne un pahar sub boltă.

La un moment dat, pe masa de grădină vopsită în verde se mai aflase un pahar. Cineva îl luase. Nu cumva Félicie?

— Ce-ai făcut când nu l-ai mai văzut pe Lapie?

— Nimic. Am intrat în bucătărie, am aprins aragazul ca să fierb laptele și am pompat apă ca să spăl legumele.

— Pe urmă?

— M-am urcat pe un scaun vechi și am schimbat hârtia de prins muște…

— Cu pălăria pe cap? Pentru că, nu-i așa, nu te duci niciodată la cumpărături fără pălărie?

— Nu sunt o îngălată.

— Când ți-ai scos pălăria?

— După ce am luat laptele de pe foc. Am urcat…

Totul era nou și proaspăt în casa pe care bătrânul o botezase Capul Horn. Scara mirosea a brad lăcuit. Treptele trosneau.

— Urcă… Te urmez…

Deschise ușa camerei sale, unde o somieră acoperită cu un creton imprimat cu flori ținea loc de divan, iar pereții erau împodobiți cu fotografiile unor artiști de cinema.

— Așa… Îmi scot pălăria… Și îmi zic: „Ia uite! Am uitat să deschid fereastra la domnul Jules…” Traversez palierul… Deschid ușa și țip…

Maigret trăgea în continuare din pipă, pe care o umpluse din nou când trecuse prin grădină. Contemplă, pe podeaua ceruită, un desen făcut cu creta, conturul corpului lui Picior-de-Lemn, așa cum fusese descoperit în dimineața zilei de luni.

— Și revolverul? întrebă el.

— Nu era niciun revolver. Știți foarte bine, că doar ați citit raportul jandarmeriei.

Deasupra căminului se afla o corabie cu trei catarge în miniatură, iar pe pereți, tablouri care reprezentau toate ambarcațiuni cu pânze. Te-ai fi putut crede în casa unui bătrân marinar retras din activitate, dar locotenentul de jandarmi care făcuse prima anchetă îi povestise lui Maigret ciudata aventură a lui Picior-de-Lemn.

Jules Lapie nu fusese niciodată marinar, ci contabil la o societate din Fécamp care vindea furnituri pentru Marină, pânze, parâme, scripeți, precum și alimente pentru călătoriile lungi.

Un celibatar greoi, meticulos, poate și maniac, posac, al cărui frate era dulgher la șantierul naval.

Într-o dimineață, Jules Lapie, pe atunci în vârstă de vreo patruzeci de ani, a urcat la bordul vasului Sainte-Thérèse, o corabie cu trei catarge, care a ridicat ancora chiar în aceeași zi, plecând spre Chile, unde trebuia să încarce fosfați. Lapie avea misiunea foarte prozaică să verifice că toată marfa a fost livrată și să ceară căpitanului plata.

Ce s-a întâmplat atunci? Marinarii din Fécamp îl luau de obicei în râs pe contabilul tipicar care, de fiecare dată când meseria îl obliga să urce la bordul unui vas, nu părea deloc în largul său. Au ciocnit un păhărel, după cum era obiceiul. I-au dat să bea. Dumnezeu știe ce-au putut să-i dea de l-au îmbătat în asemenea hal!

Dar, la reflux, când Sainte-Thérèse aluneca printre digurile portului normand ca să ajungă în largul mării, Jules Lapie, beat mort, sforăia într-un colț al calei, în timp ce toată lumea îl credea pe uscat – cel puțin așa au pretins toți!

Marinarii au închis calele. Contabilul a fost descoperit abia după două zile. Căpitanul a refuzat să întoarcă, să se abată de la rută, și uite-așa, Lapie, care pe-atunci încă mai avea amândouă picioarele, s-a pomenit în drum spre Capul Horn!

A rămas fără un picior în această aventură, într-o zi când, într-o încăierare, a fost aruncat printr-un tambuchi.

Ani de zile mai târziu, avea să fie împușcat cu un revolver, într-o zi de luni, primăvara, la puțin timp după ce își părăsise răsadurile de roșii, în timp ce Félicie se dusese să târguiască la prăvălia cea nouă a bătrânei Mélanie Chochoi.

— Să coborâm… zise Maigret, oftând.

Locuința era foarte calmă, foarte agreabilă, datorită curățeniei – ca într-o casă de păpuși – și mirosului plăcut. Sufrageria, aflată în dreapta, fusese transformată în cameră mortuară. Comisarul doar întredeschise ușa spre penumbră; obloanele erau închise și lumina abia dacă pătrundea în interior. Sicriul era așezat pe masa acoperită cu un cearceaf; alături, o farfurie lungă, plină cu apă sfințită, în care fusese pus puțin merișor.

Félicie aștepta în pragul bucătăriei.

— În concluzie, nu știi nimic, n-ai văzut nimic, n-ai nici cea mai mică idee despre persoana pe care stăpânul dumitale… mă rog, pe care Jules Lapie ar fi putut s-o primească cât ai lipsit…

Ea îi înfruntă privirea fără să răspundă.

— Și ești sigură că, atunci când te-ai întors, pe masa din grădină era un singur pahar?

— N-am văzut decât unul singur… Acuma, dacă dumneavoastră vedeți două…

— Lapie primea vizite?

Maigret se așeză lângă aragaz și ar fi băut bucuros ceva, de preferință un pahar din vinul rozé despre care Félicie îi vorbise mai înainte, căci zărise butoiul în umbra răcoroasă a pivniței. Soarele urca pe cer, alungind ceața dimineții.

— Nu-i plăceau vizitele…

Ciudat, acest individ a cărui existentă trebuie să fi fost complet bulversată de călătoria în jurul Capului Horn! Întors la Fécamp, unde, în pofida piciorului său de lemn, oamenii nu se puteau abține să nu zâmbească cu gândul la aventura lui, a trăit mai singur ca niciodată și a început o luptă lungă cu armatorii vasului Sainte-Thérèse. A pretins că a fost prejudiciat de către companie, că a fost îmbarcat împotriva voinței sale și că, în consecință, armatorii sunt răspunzători de accident. Și-a evaluat la o sumă cât mai mare piciorul pierdut și a obținut câștig de cauză, un tribunal recunoscându-i dreptul la o pensie importantă.

Cei din Fécamp s-au amuzat de toată povestea asta. El însă a fugit de ei, s-a depărtat și de marea pe care o ura, numărându-se printre primii seduși de prospectele ademenitoare ale creatorilor așezării Jeanneville.

Apoi și-a adus ca servitoare o fată din Fécamp, pe care o cunoscuse de mică.

— De câți ani ești la el?

— De șapte ani…

— Ai douăzeci și patru de ani… Deci aveai șaptesprezece ani când…

Se lăsă în voia gândurilor, apoi întrebă brusc:

— Ai un iubit?

Ea îl privi fără să răspundă.

— Te-am întrebat dacă ai un iubit.

— Viața mea particulară mă privește doar pe mine.

— Îl primeai aici?

— Nu sunt obligată să răspund.

Da, îți venea să-i arzi o palmă! Și erau momente când abia se abținea să nu o pălmuiască sau să nu o scuture de umeri.

— Mă rog! O să aflu eu…

— N-o să aflați absolut nimic…

— A, n-am să aflu nimic…

Se opri. Era o prostie! Doar nu era să se ia la ceartă cu fata asta!

— Ești sigură că n-ai nimic să-mi spui? Gândește-te bine cât mai ai timp.

— M-am gândit.

— Nu-mi ascunzi nimic?

— M-aș mira. Se pare că sunteți foarte șiret!

— Ei bine, mai vedem noi!

— Nu mai e nimic de văzut!

— Ce ai de gând să faci după ce va sosi familia și Jules Lapie va fi înmormântat?

— Nu știu.

— Ai de gând să rămâi aici?

— Poate.

— Speri să-l moștenești?

— E foarte posibil.

Maigret nu reușea să-și păstreze calmul până la capăt.

— În orice caz, drăguță, te-aș ruga să reții ceva. Atâta timp cât va dura ancheta, îți interzic să pleci undeva fără să anunți poliția.

— N-am dreptul să părăsesc casa?

— Nu!

— Și dacă vreau să mă duc undeva?

— Ceri încuviințarea mea.

— Credeți că eu l-am omorât?

— Cred ce-mi place mie și asta nu te privește.

Era sătul. Era furios. Era supărat pe el însuși că se lăsase enervat de o Félicie oarecare. Douăzeci și patru de ani? Haida-de! Era o puștoaică de doisprezece-treisprezece ani, care Dumnezeu știe ce joc făcea și se lua în serios.

— La revedere.

— La revedere.

— Și ce-ai să mănânci?

— Nu vă faceți griji pentru mine. N-am să stau să mor de foame.

Era sigur de asta. Și-o imagina, după plecarea lui, cum se așeza la masa din bucătărie și mânca fără grabă orice, citind unul dintre micile romane cumpărate de la doamna Chochoi.

Maigret era furios la culme. Fusese tras pe sfoară, acolo, de față cu toată lumea, și culmea, fusese tras pe sfoară de otrava aceea de Félicie!

Era joi. Sosise familia lui Lapie: fratele Ernest Lapie, dulgherul din Fécamp, un bărbat aspru, cu părul tuns perie și fața ciupită de vărsat; soția lui, enormă și cu mustață; doi copii, pe care îi împingea în fața ei așa cum mâni gâștele la câmp. Apoi un nepot, un tânăr de nouăsprezece ani, Jacques Pétillon, care venise de la Paris, bolnav și cu febră, și pe care grupul Lapie îl privea cu suspiciune.

La Jeanneville încă nu era cimitir. Cortegiul pornise spre Orgeval, de care ținea noua așezare. Marea senzație fusese voalul de crep al lui Félicie. De unde îl scosese? Maigret a aflat abia mai târziu că îl împrumutase de la Mélanie Chochoi.

Félicie nu așteptase să i se indice locul, era în primul rând, mergea în fața familiei, țeapănă, adevărată statuie a durerii, ștergându-și ochii cu o batistă brodată cu negru, luată probabil tot de la Mélanie, și pe care o stropise cu colonie ieftină.

Brigadierul Lucas, care își petrecuse noaptea la Jeanneville, se afla acolo împreună cu Maigret.

Amândoi urmau cortegiul pe drumul plin de praf și ciocârliile cântau sub cerul albastru.

— E clar că știe ceva. Cât de șireată s-ar crede, până la urmă tot se va da de gol…

Lucas încuviință. Porțile bisericuței rămâneau deschise în timpul rugăciunilor de după slujba morților, astfel că înăuntru mirosea mai mult a primăvară decât a tămâie. Nu era nevoie să mergi mult ca să ajungi la marginea gropii.

După ceremonie, familia trebuia să se întoarcă la vilă ca să se ocupe de testament.

— De ce ar fi făcut fratele meu un testament? zisese cu mirare Ernest Lapie. În familia noastră nu se obișnuiește așa ceva.

— Félicie pretinde…

— Félicie! Félicie! Mereu Félicie…

Dădeau din umeri fără să vrea.

Nu vedeau că se strecoară și reușește să arunce prima lopată de pământ peste sicriu? După care, plângând în hohote, se depărtă atât de grăbită, încât părea că va cădea lată negreșit.

— N-o scăpa din ochi, Lucas.

Merse, merse, coti cu repeziciune pe străzile și ulicioarele din Orgeval și, la un moment dat, Lucas, care se afla doar la vreo cincizeci de metri de ea, ajunse, prea târziu, pe o stradă aproape pustie, la capătul căreia dispărea o camionetă.

Deschise ușa unui han.

— Spuneți-mi… Camioneta care a plecat adineauri…

— Da… E camioneta lui Louvet, mecanicul… A fost adineauri aici, a băut o halbă de bere…

— Nu a luat pe nimeni?

— Nu știu… Nu cred… N-am ieșit să văd…

— Știți unde se duce?

— La Paris, ca în fiecare joi…

Lucas se repezi spre oficiul poștal care, din fericire, se afla aproape în față.

— Alo… Da… Aici, Lucas… Repede… O camionetă destul de hodorogită… Stați puțin…

Întrebă funcționara:

— Știți ce număr are camioneta domnului Louvet, mecanicul?

— Nu… Îmi amintesc doar că se termină cu 8…

— Alo… Un număr care se termină cu 8… O tânără în doliu… Alo… Nu închideți… Nu… Nu cred că trebuie arestată… Să fie doar urmărită… Ați înțeles?… Domnul comisar va telefona personal.

Se întoarse apoi la Maigret, care mergea singur în urma familiei, pe drumul care lega Orgeval de Jeanneville.

— A șters-o…

— Ce spui?

— A sărit probabil în camionetă chiar în momentul în care demara… Până să fac colțul… s-a dus. Am telefonat la Quai des Orfèvres… Brigăzile intră în alarmă… Supraveghează porțile Parisului…

Prin urmare, Félicie dispăruse! Simplu, în plină zi, cum s-ar spune de sub nasul lui Maigret și al celui mai bun brigadier al lui! Dispăruse, în ciuda unui voal mare de doliu după care ar fi putut fi recunoscută de la un kilometru!

Membrii familiei, care întorceau din când în când capul spre cei doi polițiști, erau mirați că nu o mai zăresc pe Félicie. Cheia casei era la ea. Se văzură obligați să treacă prin grădină. Maigret ridică jaluzelele de la sufragerie, unde pe masă încă se mai aflau un cearceaf și un fir de merișor, iar în aer mai stăruia mirosul de lumânare.

— Parcă tot aș bea ceva… spuse Ernest Lapie, oftând. Etienne!… Julie!… Nu alergați pe răzoare! Trebuie să fie vin pe undeva…

— În pivniță… îl informă Maigret.

Soția lui Lapie se dusese la Mélanie ca să cumpere prăjituri pentru copii și, dacă tot se dusese, luase pentru toată lumea.

— Nu există niciun motiv, domnule comisar, ca fratele meu să fi făcut un testament… Știu foarte bine că era un om original… Trăia ca un urs și nu prea mai aveam relații cu el… Dar de aici și până la…

Maigret scotoci prin micul birou aflat într-un colț al încăperii. Găsi teancuri de facturi, rânduite cu mare grijă, și ajunse la un portofel vechi, cenușiu, în care se afla doar un plic galben.

Să fie deschis după moartea mea.

— Ei bine, domnilor, cred că am găsit ce căutam!

Subsemnatul Jules Lapie, în deplinătatea facultăților fizice și mintale, în prezența lui Forrentin Ernest și a lui Lepape François, ambii domiciliați la Jeanneville, comuna Orgeval…

Vocea lui Maigret devenea din ce în ce mai gravă.

— Félicie a avut dreptate! conchise el. Ea moștenește casa și tot ce se află în ea…

Familia era stupefiată. Testamentul conținea o mică frază care nu putea fi uitată prea repede:

…Având în vedere atitudinea pe care fratele meu și soția lui au avut-o față de mine după accident…

— I-am spus doar că era ridicol să facă atâta tevatură pentru că… explică Ernest Lapie.

…Având în vedere comportarea nepotului meu Jacques Pétillon…

Tânărul venit de la Paris avea o față de elev nesilitor la serbarea de împărțire a premiilor.

Nu avea importanță. Moștenitoarea era Félicie. Și numai Dumnezeu putea ști de ce dispăruse!