Aventurile lui Sherlock Holmer – volumul II

Aventurile lui Sherlock Holmer de Arthur Conan Doyle

VOLUMUL II

AVENTURA CARBUNCULULUI ALBASTRU

L-am vizitat pe prietenul meu Sherlock Holmes în a doua zi de Crăciun, cu intenția de a-i transmite obișnuitele urări. Stătea întins pe sofa, într-un halat violet, cu un suport de pipe în dreapta și o grămadă de ziare mototolite la îndemână, care fuseseră evident citite recent. Lângă canapea se afla un scaun de lemn, iar pe colțul spetezei acestuia atârna o pălărie din fetru tare, foarte ponosită și deloc decentă, care arăta și mai rău din pricina folosinței îndelungate, și era crăpată în câteva locuri. Lupa și forcepsul care se aflau pe scaun indicau că pălăria fusese suspendată în acest mod în scopul examinării.

• Ești ocupat, am spus eu. Poate te întrerup.
• Deloc. Sunt fericit să am un prieten cu care să pot discutarezultatele cercetărilor mele. Chestiunea este una totalmente neînsemnată, a indicat brusc cu degetul mare pălăria cea veche, însă prezintă unele aspecte care nu sunt în întregime lipsite de interes, și care sunt chiar instructive.

M-am așezat în fotoliul său și mi-am încălzit mâinile în fața focului ce trosnea, căci se lăsase un îngheț pătrunzător, iar ferestrele erau acoperite de cristale de gheață.

• Presupun, am remarcat, că, așa simplu precum pare, acest lucruare legătură cu moartea cuiva, că este indiciul care te va îndruma să găsești soluția vreunui mister și să pedepsești vreo crimă.
• Nu, nu. Nici o crimă, a spus Sherlock Holmes, râzând. Doarunul din acele micuțe incidente bizare care au loc atunci când patru milioane de ființe se îmbrâncesc una pe alta în perimetrul câtorva kilometri pătrați. Date fiind acțiunile și reacțiile unui asemenea furnicar de oameni, te poți aștepta la orice combinație posibilă de evenimente, și pot apărea o mulțime de mici probleme izbitoare și stranii, fără să fie însă criminale. Am avut deja experiența unora de acest gen.
• Întro asemenea măsură, am remarcat eu, că din ultimele șasecazuri la care se referă însemnările mele, trei nu au fost, legal vorbind, deloc niște crime.
• Exact. Faci aluzie la încercarea mea de a recupera hârtiile Irenei

Adler, la cazul ciudat al domnișoarei Mary Sutherland și la aventura bărbatului cu buza răsfrântă. Ei bine, n-am nici o îndoială că această mică chestiune va intra în aceeași categorie inocentă. Îl știi pe Peterson, comisionarul?

• Da.
• Acest trofeu îi aparține.
• Este pălăria lui?
• Nu, nu, el a găsito. Proprietarul ei este necunoscut. Te implorsă nu o privești ca pe o pălărie boțită ci ca pe o problemă intelectuală. Dar să-ți spun în primul rând cum a ajuns aici. A apărut în dimineața zilei de Crăciun, însoțită de o gâscă grasă, care sunt sigur că se prăjește în acest moment pe foc la Peterson acasă. Faptele sunt acestea: cam pe la patru în dimineața de Crăciun, Peterson, care este, așa cum știi, un tip foarte onest, se întorcea de la un mic chef și se îndrepta spre casă pe drumul Tottenham Court. La lumina gazului, a văzut în fața lui un bărbat mai degrabă înalt, clătinându-se ușor și cărând o gâscă albă atârnată de umăr Când ajunsese la colțul străzii Godge, a izbucnit o ceartă între acest necunoscut și un mic grup de huligani. Unul dintre aceștia i-a răsturnat pălăria, fapt pentru care el și-a ridicat bastonul să se apere și, balansându-l deasupra capului, a făcut țăndări vitrina din spatele său. Peterson s-a grăbit înainte pentru a-l apăra pe necunoscut de cei care îl asaltau; dar bărbatul, șocat de faptul că spărsese vitrina și văzând o persoană în uniformă, care arăta oficial, alergând spre el, și-a scăpat gâscă, a luat-o la fugă și a dispărut prin labirintul de străduțe care se află în spatele drumului Tottenham Court. La apariția lui Peterson, huliganii au fugit și ei, astfel încât acesta a rămas stăpânul câmpului de bătălie și de asemenea al prăzii în urma victoriei, sub forma acestei pălării boțite și a unei gâște de Crăciun absolut ireproșabile.
• Pe care desigur lea înapoiat proprietarului?
• Dragul meu tovarăș, tocmai asta e problema. Este adevărat căpe o mică felicitare ce fusese legală de piciorul stâng al păsării era scris „Pentru Dna Henry Baker”, și este de asemenea adevărat că inițialele

„H.B.” se află și pe căptușeala pălăriei, dar întrucât există câteva mii de Baker și câteva sute de Henry Baker în acest oraș al nostru, nu este ușor să înapoiezi obiectele pierdute de vreunul dintre ei.

• Ce a făcut atunci Peterson?
• Mia adus mie atât pălăria cât și gâsca, știind că mă intereseazăchiar și cele mai mici probleme. Am ținut gâsca până în această dimineață, când a devenit vădit că, în ciuda ușorului îngheț, ar fi bine să fie mâncată fără întârziere. Cel care a găsit-o a luat-o prin urmare cu el pentru a-i împlini destinul ultim de gâscă, în timp ce eu rețin în continuare pălăria domnului necunoscut, care și-a pierdut cina de Crăciun.
• Nu a dat vreun anunț?
• Nu.
• Atunci, ai vreun indiciu în privința identității sale?
• Numai în măsura în care îl pot deduce.
• Pe baza pălăriei?
• Exact.
• Dar glumești. Ce poți înțelege din acest vechi fetru mototolit?
• Iatămi lupa. Îmi cunoști metodele. Tu ce poți înțelege privindindividualitatea bărbatului care a purtat acest obiect?

Am luat obiectul zdrențuit în mâini și l-am întors cu un fel de milă. Era o pălărie neagră foarte comună, de obișnuita formă rotundă, tare și arătând și mai rău din pricina purtatului. Căptușeala fusese de mătase roșie, dar era foarte decolorată. Nu avea pe ea numele celui care o făcuse, însă, așa cum remarcase Holmes, inițialele „H.B.” erau mâzgălite pe o parte. Borul fusese găurit pentru a se introduce ceva care s-o țină, dar elasticul lipsea. În rest, era crăpată, excesiv de prăfuită și pătată în câteva locuri, deși părea să fi fost făcută o încercare de a ascunde părțile decolorate, mânjindu-le cu cerneală.

• Nu pot vedea nimic, am spus eu, dândui-o înapoi prietenuluimeu.
• Din contră, Watson, poți vedea totul. Nu reușești, însă, săraționezi pe baza a ceea ce vezi. Ești prea timid în privința inferențelor pe care le faci.
• Atunci, te rog, spunemi ce poți infera pe baza acestei pălării?

A ridicat-o și s-a uitat la ea în ciudata sa manieră introspectivă, care îi era caracteristică.

• Este poate mai puțin sugestivă decât ar fi putut fi, a remarcat el,și totuși există câteva inferențe care sunt foarte clare, și altele câteva care sunt cel puțin foarte probabile. Dacă ne luăm după aparențe, este firește evident că bărbatul era foarte intelectual și de asemenea că a fost cât se poate de prosper în ultimii trei ani, deși trece acum printro perioadă foarte proastă. A fost prevăzător, însă acum este mai puțin decât înainte, ceea ce sugerează un regres moral, care luat împreună cu declinul sorții sale, pare să indice influența nefastă a ceva asupra lui, probabil a băuturii. Aceasta poate fi de asemenea explicația faptului evident că soția lui a încetat să-l iubească.
• Dragul meu Holmes!
• Șia păstrat însă într-o anumită măsură respectul de sine, acontinuat el, ignorându-mi protestele. Este un om care duce o viață sedentară, iese puțin, nu mai face sport deloc, este de vârstă mijlocie, are părul cărunt pe care și l-a tăiat de câteva zile și pe care și-l dă cu briantină. Acestea sunt faptele mai evidente care pot fi deduse pe baza acestei pălării. De asemenea, că este extrem de improbabil să aibă gaz în casă.
• Holmes, cu siguranță, glumești.
• Deloc. Este posibil ca, chiar și acum, când îți dau acesterezultate, să nu fii capabil să vezi cum am ajuns la ele?
• Nu mă îndoiesc deloc că sunt foarte stupid, dar trebuie sățimărturisesc că nu sunt capabil să te urmez. De exemplu, cum ai dedus că acest bărbat era intelectual?

Drept răspuns, Holmes și-a trântit pălăria pe cap. I-a venit direct peste frunte, oprindu-i-se pe nas.

• Este o chestiune de volum, a spus el; un om cu un creier atât demare trebuie că are ceva în el.
• Declinul sorții sale, atunci?
• Această pălărie e veche de trei ani. Aceste boruri plate, răsucitepe margini, au apărut atunci. Este o pălărie de cea mai bună calitate. Uităte la panglica de mătase în dungi și la căptușeala excelentă. Dacă acest om și-a permis să cumpere o pălărie atât de scumpă acum trei ani, și nu a avut nici o altă pălărie de atunci încoace, cu siguranță a coborât pe scara socială.
• Ei bine, aceastai, firește, destul de clar. Dar în privințaprevederii și a regresului moral?

Sherlock Holmes a râs.

• Iată prevederea, a spus el, punânduși degetul pe micul disc șicopca unde ar fi trebuit să fie prinsă siguranța pălăriei. Nu se află niciodată acolo când o cumperi. Dacă acest om a comandat așa ceva, aceasta semnifică prevedere într-o anumită măsură, dat fiind că s-a îngrijit să ia această măsură de precauție împotriva vântului. Dar întrucât vedem că a rupt elasticul și nu a încercat să-l înlocuiască, este clar că acum are mai puțin spirit de prevedere decât înainte, ceea ce face dovada unei naturi slăbite. Pe de altă parte, a încercat să ascundă unele din aceste pete de pe fetru mânjindule cu cerneală, ceea ce este un semn că nu și-a pierdut total respectul de sine.
• Raționamentul tău este cu siguranță plauzibil.
• Celelalte puncte, cum că este de vârstă mijlocie, că are părulgrizonant, pe care și la tăiat recent, și că folosește briantină, pot fi toate înțelese examinând cu atenție partea inferioară a căptușelii. Lupa scoate la iveală un mare număr de fire de păr, tăiate de foarfecele bărbierului. Toate par a fi lipicioase și există un miros distinct de briantină. Acest praf vei observa, nu este acela nisipos și gri de pe stradă ci praful pufos și cafeniu din casă, ceea ce arată că a fost atârnată înăuntru în cea mai mare parte a timpului, în timp ce urmele de umezeală de pe interior constituie o dovadă categorică că cel care a purtat-o transpira foarte mult și că, prin urmare, nu prea putea fi într-o stare fizică bună.
• Dar soția lui, ai spus că a încetat săl iubească.
• Această pălărie nu a fost periată timp de săptămâni. Dacă tevăd, dragul meu Watson, cu praful acumulat de o săptămână pe pălărie și dacă soția ta te lasă să ieși întro asemenea stare, o să mă tem că și tu ai fost îndeajuns de nenorocit să pierzi afecțiunea soției tale.
• Dar poate fi celibatar.
• Nu cred, ducea gâsca acasă soției lui ca ofrandă a păcii.Aminteșteți felicitarea de pe piciorul păsării.
• Ai un răspuns la toate. Dar cum naiba ai putut deduce că nu aregaz?
• O pată de seu, sau chiar două pot apărea din întâmplare; darcând văd nu mai puțin de cinci, cred că poate exista puțină îndoială că individul este în contact frecvent cu seul arzând, probabil urcă scările noaptea cu pălăria întro mână și o lumânare ce se scurge în cealaltă. Oricum, nu putea să se păteze cu seu de la lumina de gaz. Ești satisfăcut?
• Păi, este foarte ingenios, am spus eu, râzând. Dar întrucât, așacum ai spus acum, nu a fost comisă nici o crimă și nu sa făcut nici un rău cu excepția pierderii unei gâște, toate acestea par a fi mai degrabă o pierdere de energie.

Sherlock Holmes deschisese gura să-mi răspundă, când ușa s-a deschis brusc și Peterson, comisionarul, s-a năpustit în apartament, cu obrajii înroșiți și fața unuia mut de uimire.

• Gâsca, domnule Holmes! Gâsca, domnule!, a căscat el gura.
• Ei? Cei cu ea, atunci? A înviat și a zburat pe ușa de labucătărie? Holmes s-a răsucit pe sofa ca să vadă mai bine fața agitată a omului.
• Iată, domnule! Ia vedeți ce a găsit soția mea în gușa ei! A întinsmâna arătândune în mijlocul palmei o piatră ce scânteia extrem de puternic, ceva mai mică decât un bob de fasole, dar de o asemenea puritate și strălucire că lucea ca ceva electric în căușul întunecat al mâinii sale.

Sherlock Holmes s-a ridicat cu un fluierat.

• Pe Joe, Peterson!, a spus el, aceasta este realmente o comoarădescoperită întâmplător. Presupun că știi ce este?
• Un diamant, domnule? O piatră prețioasă. Taie sticla ca și cumar fi chit.
• Este mai mult decât o piatră prețioasă. Este piatra prețioasă.
• Nu cumva carbunculul albastru al Contesei de Morcar!, amstrigat eu.
• Exact acela. Firește că îi știu dimensiunile și forma, dat fiind căam citit anunțul despre el în The Times în fiecare zi în ultima vreme. Este absolut unic, iar valoarea lui poate fi doar presupusă, dar recompensa de 1.000 de lire nu este cu siguranță nici măcar a douăzecea parte din prețul lui pe piață.
• O mie de lire! Dumnezeule mare și bun! Comisionarul a căzutpe un scaun, holbânduse de la unul la altul.
• Aceasta este recompensa, și am motivele mele să cred că existăniște considerații de ordin sentimental în fundal, care ar faceo pe contesă să renunțe la jumătate din averea ei numai să poată să-și recupereze piatra.
• A fost pierdută, dacă îmi amintesc corect, la hotelulCosmopolitan, am remarcat eu.
• Chiar așa este, în 22 decembrie, exact acum cinci zile. JohnHorner, un instalator, a fost acuzat că ar fi sustraso din cutia de bijuterii a doamnei.

Dovezile împotriva lui au fost atât de puternice că acest caz a fost supus considerației tribunalului. Am o relatare referitoare la aceasta aici, cred. A scotocit printre ziare, uitându-se la date până când în final a desfăcut unul, l-a împăturit în două și a citit următorul paragraf:

„Furtul bijuteriei de la hotelul Cosmopolitan. John Horner, 26 de ani, instalator, a fost arestat, fiind acuzat de afi sustras pe 22 a lunii curente din cutia de bijuterii a contesei de Morcar valoroasa piatră cunoscută sub numele de Carbunculul Albastru. James Ryder, servitorul principal al hotelului, a făcut o depoziție potrivit căreia l-a introdus pe Horner în camera de toaletă a contesei de Morcar în ziua furtului, pentru ca acesta să sudeze a doua bară a grătarului, care se desprinsese. A rămas puțin cu Horner, dar a fost, în cele din urmă chemat, altundeva. Când s-a întors, a descoperit că Horner dispăruse, că biroul fusese forțat și că micuța casetă de marochin în care, din câte s-a aflat mai târziu, contesa obișnuia să-și țină bijuteriile, zăcea goală pe masa de toaletă. Ryder a dat imediat alarma, iar Horner a fost arestat în aceeași seară; dar piatra nu a putut fi găsită nici asupra persoanei sale nici în locuința lui. Catherine Cusack, servitoarea contesei, a depus mărturie că a auzit strigătul de consternare al lui Ryder atunci când acesta a descoperit furtul, și că s-a năpustit în cameră unde lucrurile stăteau așa cum au fost descrise de martorul din urmă. Inspectorul Bradstreet din divizia B a depus mărturie cum a decurs arestarea lui Horner, care s-a luptat disperat și și-a susținut cu putere nevinovăția. Existând dovezi ale unei condamnări anterioare, magistratul a refuzat să se ocupe de delict în mod sumar, înaintându-l spre atenție tribunalului. Horner, care dădea semne de emoție puternică în timpul procedurii, a leșinat auzind această decizie și a fost transportat afară din tribunal.”

• Hm! Cam atât în ce privește poliția tribunalului, a spus Holmesgânditor dând ziarul la o parte. Problema pe care o avem de rezolvat acum este șirul evenimentelor ce a dus de la cutia de bijuterii forțată la gușa unei gâște de pe drumul Tottenham Court. Vezi, Watson, micile noastre deducții au luat pe neașteptate un aspect mai important și mai puțin nevinovat. Iată piatra; piatra a apărut din gâscă, iar gâsca a apărut de la domnul Henry Baker, domnul cu o pălărie uzată și toate celelalte caracteristici cu care team plictisit. Prin urmare, acum trebuie să încercăm foarte serios să-l găsim pe acest domn și să vedem ce rol a jucat în acest mic mister. Pentru a face aceasta, trebuie să încercăm mai întâi cele mai simple mijloace, iar acestea constau fără îndoială întrun anunț în toate ziarele de seară. Dacă acesta dă greș, o să recurg la alte metode.
• Ce o să spui?
• Dămi un creion și bucata aceea de hârtie. Acum, așa: „Găsite lacolțul străzii Godge o gâscă și o pălărie de fetru neagră. Domnul Henry Baker le poate lua venind la 6:30 în această seară pe strada Baker, nr.221B.” Este clar și concis. - Foarte. Dar îl va citi?
• Păi sigur o să fie atent la ziare, întrucât pentru un om săracpierderea a fost una serioasă. Evident, a fost atât de înfricoșat de ghinionul lui de a sparge vitrina și de apropierea lui Peterson că nu sa gândit la nimic altceva decât să fugă, dar de atunci încoace trebuie că a regretat amarnic impulsul care l-a făcut să-și scape pasărea. Iar, introducerea numelui său îl va face să vadă anunțul, căci toți cei care-l cunosc îi vor atrage atenția asupra lui. Poftim, Peterson, repede-te la agenția de publicitate și dă acest anunț în ziarele de seară.
• În care din ele, domnule?
• O, în The Globe, Star, Pall Mall, St. James’s, EveningNewsStandard, Echo și oricare altele care îți vin în minte.
• Foarte bine, domnule. Iar această piatră?
• Ah, da, o să țin piatra. Mulțumesc. Și, Peterson, pur și simplucumpără o gâscă pe drumul de întoarcere și laso la mine, căci trebuie să avem una pentru a i-o da acestui domn în locul celei pe care o înfulecă acum familia ta.

După ce comisionarul a plecat, Holmes a luat piatra, ținând-o la lumină.

• Este un lucru frumos, a spus el. Uităte numai cum lucește șiscânteiază. Firește, este nucleul și centrul crimei. Orice piatră bună este așa ceva. Sunt momelile favorite ale diavolului. În cazul pietrelor mai mari și mai vechi, fiecare fațetă înseamnă o faptă sângeroasă. Această piatră nu are încă douăzeci de ani. A fost găsită în malul fluviului Amoy în sudul Chinei, și este neobișnuită prin aceea că are toate caracteristicile carbunculului, cu excepția faptului că are culoarea albastră în loc de roșu rubiniu. În ciuda lipsei sale de vechime, a avut deja un trecut sinistru. Această piatră de 2,6 grame din cărbune cristalizat a provocat două crime, un atac cu vitriol, o sinucidere și câteva jafuri. Cine s-ar putea gândi că o jucărie atât de frumoasă ar putea să te ducă la spânzurătoare și închisoare? O s-o închid acum în seiful meu, și o să-i trimit un rând contesei să-i spun că o avem.
• Crezi că acest om, Horner, este nevinovat?
• Nu pot spune.
• Ei bine, atunci, crezi că celălalt, Henry Baker, a avut ceva deaface cu aceasta?
• Cred că este mai probabil ca Henry Baker să fie un om absolutnevinovat, care na avut nici cea mai mică idee că pasărea pe care o ducea avea o valoare mult mai mare decât dacă ar fi fost făcută din aur masiv. Voi afla însă aceasta pe baza unui test foarte simplu, dacă ni se răspunde anunțului.
• Și nu poți face nimic până atunci?
• Nimic.
• În acest caz, o sămi văd de ocupația obișnuită. Dar o să măîntorc deseară la ora pe care ai menționat-o, căci vreau să văd soluția unei probleme atât de încurcate.
• Voi fi foarte bucuros să te văd. Iau cina la șapte. Cred că o să amsitar. Apropo, date fiind întâmplările din urmă, poate ar trebui săi cer doamnei Hudson să-i cerceteze gușa.

Am fost reținut de un caz și de abia după șase jumătate am ajuns din nou pe strada Baker. Pe când mă apropiam de casă, am zărit un bărbat înalt cu o bonetă scoțiană și o manta încheiată până la bărbie așteptând afară în semicercul strălucitor proiectat de fereastră. Exact când am sosit, ușa a fost deschisă și am fost conduși în camera lui Holmes.

• Sunteți domnul Henry Baker, presupun, a spus el, ridicândusedin fotoliu și salutându-l pe vizitator, cu aerul său amabil care îi venea atât de ușor și prompt. Vă rog luați acest scaun lângă foc, domnule Baker. Este o noapte rece, și observ că circulația dumitale este mai obișnuită cu vara decât cu iarna. Ah, Watson, ai picat exact la momentul potrivit. Aceasta este pălăria dumitale, domnule Baker?
• Da, domnule, aceasta este fără îndoială pălăria mea.

Era un bărbat mare cu umeri rotunzi, un cap masiv și o față lată, inteligentă, terminându-se într-o barbă castanie, încărunțită și ascuțită. O roșeață pe nas și obraji și tremurul ușor al mâinii întinse mi-au adus în minte presupunerea lui Holmes privind obiceiurile acestuia. Redingota sa neagră demodată era încheiată la toți nasturii, avea gulerul ridicat, iar încheieturile uscățive i se iveau din mâneci, fără să se vadă vreo manșetă sau cămașă. Vorbea într-o manieră înceată și sacadată, alegându-și cuvintele cu grijă, și făcea pe ansamblu impresia unui om învățat care a fost bătut de soartă.

• Am păstrat aceste lucruri câteva zile, a spus Holmes, pentru că amașteptat să găsim vreun anunț de la dumneata în care săți dai adresa.

Nu înțeleg de ce nu ați făcut-o.

Vizitatorul nostru a râs mai degrabă rușinat.

• Nu prea am avut așa de mulți șilingi pe cât obișnuiam să amodată, a remarcat el. Nam avut nici o îndoială că banda de huligani care m-a atacat a luat cu ea atât pălăria cât și gâscă. N-am vrut să cheltuiesc mai mulți bani în încercarea lipsită de speranță de a le recupera.
• Foarte firesc. Apropo, în ceea ce privește pasărea, am fostobligați so mâncăm.
• Ați mâncato?! Vizitatorul s-a ridicat pe jumătate de pe scaunulsău, în tulburarea care la cuprins.
• Da, nar fi folosit nimănui să n-o fi făcut. Dar presupun căaceastă gâscă de pe bufet, care are cam aceeași greutate și este absolut proaspătă, va fi la fel de bună pentru dumneata?
• Oh, sigur, sigur, a răspuns domnul Baker cu un oftat de ușurare.
• Firește, avem încă penele, picioarele, gușa și așa mai departedin pasărea dumitale, prin urmare dacă doriți… Omul a izbucnit întrun râs puternic.
• Aș putea să le folosesc ca suveniruri ale aventurii mele, a spusel, dar dincolo de asta nu pot vedea la ce miar putea sluji părțile împrăștiate ale fostei mele cunoștințe. Nu, domnule, cred că, având permisiunea dumitale, o să-mi limitez atenția la excelenta pasăre pe care o zăresc pe bufet.

Sherlock Holmes mi-a aruncat o privire ascuțită, dând ușor din umeri.

• Iatăvă pălăria, atunci, și pasărea, a spus el. Apropo, v-arderanja să-mi spuneți de unde ați procurat-o pe cea din urmă? Sunt întrucâtva expert în păsări de curte, și rar am mai văzut o gâscă atât de bine făcută.
• Firește, domnule, a spus Baker, care se ridicase și își vârâseposesiunea nou însușită sub braț. Suntem câțiva care frecventăm hanul Alpha, în apropiere de Muzeu, stăm chiar în muzeu în timpul zilei, înțelegeți. În acest an, buna noastră gazdă, pe nume Windigate, a format un club al gâștelor, prin intermediul căruia, în schimbul câtorva pence pe săptămână urma să primim fiecare câte o pasăre la Crăciun. Miam plătit corect banii, iar restul vă este cunoscut. Vă sunt foarte îndatorat, domnule, căci o bonetă scoțiană nu se potrivește nici cu vârsta, nici cu seriozitatea mea.

Într-o manieră comic de pompoasă, s-a înclinat solemn în fața noastră și a plecat.

• Asta în ceea cel privește pe domnul Baker, a spus Holmes, dupăce a închis ușa în urma lui. Este cât se poate de sigur că nu știe absolut nimic despre această chestiune. Ți-e foame, Watson?
• Nu în mod deosebit.
• Atunci îți sugerez să ne transformăm cina în supeu și să urmămacest indiciu cât este încă cald.
• Neapărat.

Era o noapte extrem de rece, deci ne-am pus mantalele și ne-am înfășurat fulare în jurul gâturilor. Afară, stelele străluceau rece pe cerul fără nori, iar respirația trecătorilor străpungea aerul ca niște împușcături. Pașii noștri răsunau clar și zgomotos pe când ne deplasam ritmic prin cartierul doctorilor, strada Wimpole, strada Harley și astfel prin strada Wigmore în strada Oxford. Într-un sfert de oră am ajuns în Bloomsbury la hanul Alpha, care este un mic han pe colțul uneia din străzile care intră în Holborn. Holmes a deschis ușa bufetului și a comandat două pahare de bere proprietarului rumen la față, cu șorț alb.

• Dacă este la fel de bună ca gâștele dumneavoastră, bereadumitale trebuie să fie excelentă, a spus el.
• Gâștele mele! Omul a părut a fi surprins.
• Da. Am vorbit numai acum o jumătate de oră cu domnul HenryBaker, care a fost membru al clubului dumneavoastră de gâște.
• Ah! Da, înțeleg. Dar vedeți, domnule, nu sunt gâștele noastre.
• Așa! Ale cui sunt atunci?
• Păi, am cumpărat două duzini de la un vânzător din CoventGarden.
• Realmente? Îi știu pe unii dintre ei. Despre care e vorba?
• Numele lui este Breckinridge.
• Ah! Nul cunosc. Păi în sănătatea dumitale, domnule, și pentruprosperitatea casei dumitale. Noapte bună.
• Acuma, în ceea cel privește pe domnul Breckinridge, acontinuat el, încheindu-se la manta când am ieșit în aerul înghețat. Ține minte, Watson, că deși avem un lucru atât de simplu ca o gâscă la un capăt al acestui lanț, avem la celălalt un om care va primi cu siguranță șapte ani de închisoare, dacă nu îi putem dovedi nevinovăția.

Este posibil ca investigația noastră să-i confirme numai vinovăția, dar în orice caz, urmăm o pistă care a fost trecută cu vederea de poliție și care ne-a fost oferită de o șansă neobișnuită. Hai s-o urmăm până la capăt. Cu fețele spre sud, deci, și marș rapid!

Am traversat Holborn, am luat-o pe strada Endell și astfel, printr-un zigzag de străzi murdare, am ajuns în piața Covent Garden. Una dintre prăvăliile cele mai mari avea pe ea numele lui Breckinridge, iar proprietarul, un bărbat cu o față ascuțită ca de cal și cu niște favoriți îngrijiți ajuta un băiat să tragă obloanele.

• Bună seara. Este o noapte rece, a spus Holmes.

Vânzătorul a dat din cap, aruncând o privire întrebătoare spre tovarășul meu.

• Nu mai aveți gâște, din câte văd, a continuat Holmes, arătândlespezile de marmură goale.
• O să aveți cinci sute mâine dimineață.
• Asta nu mă ajută.
• Păi, mai sunt câteva pe tejgheaua luminată de gaz.
• Ah, dar dumneavoastră miați fost recomandat.
• De cine?
• De proprietarul lui Alpha.
• O, da. Iam trimis două duzini.
• Au fost niște păsări excelente. De unde leați procurat?

Spre surpriza mea, întrebarea i-a provocat vânzătorului o ieșire de furie.

• Acuma, domnule, a spus el, ținând capul ridicat și mâinile înșolduri, unde vreți să ajungeți? Hai să vorbim pe șleau acum.
• Este foarte clar. Aș vrea să știu cine va vândut gâștele pe carele-ați trimis la Alpha.
• Ei bine, atunci, no să vă spun. Ei acum!
• O, nu este ceva important, dar nu înțeleg de ce sunteți atât denervos din pricina unui astfel de nimic.
• Nervos! Ați fi poate la fel de nervos, dacă ați fi fost la fel desâcâit ca mine. Odată ce am plătit niște bani buni pentru un lucru bun, afacerea ar trebui să se încheie aici. Dar, în loc de asta, sunt asaltat cu „Unde sunt gâștele?” și „Cui i leai vândut?” și „Ce vrei în schimbul gâștelor?” Auzind zarva ce se face în legătură cu ele, ai crede că au fost singurele gâște din lume.
• Păi, nam nici o legătură cu persoanele care v-au pus astfel deîntrebări, i-a spus Holmes indiferent. Dacă nu vreți să ne spuneți, prinsoarea cade, asta-i tot. Dar sunt întotdeauna gata să-mi susțin opiniile în ceea ce privește păsările de curte, și am pariat pe cinci lire că pasărea pe care am mâncat-o a fost crescută la țară.
• Ei bine, atunci, ați pierdut cele cinci lire, căci a fost crescută laoraș, a spus furios vânzătorul.
• Nu poate fi adevărat.
• Vă spun că așa este.
• Nu cred.
• Credeți că știți mai multe despre orătănii decât mine, care mam ocupat de ele de când eram mic copil?
• Vă spun că toate acele, păsări care au ajuns la Alpha au fostcrescute la oraș.
• No să mă convingeți niciodată să cred așa ceva. Vreți să faceți oprinsoare atunci?
• Doar o să vă iau banii, căci știu că am dreptate. Dar pariez pe oliră, numai ca să vă învăț să nu fiți încăpățânat. Vânzătorul a chicotit foarte iritant.
• Adumi registrele, Bill, a spus el.

Băiatul a adus un volum mic și subțire și unul mare și unsuros, așezându-le împreună sub lampa ce atârna.

• Acum, domnule Plin de sine, a spus vânzătorul, am crezut că numai am gâște, dar înainte de a termina veți descoperi că mai este una în prăvălia mea. Vedeți acest registru mic?
• Ei bine?
• Aceasta este lista persoanelor de la care cumpăr. O vedeți? Bineatunci, aici pe această pagină sunt persoanele de la țară, iar numerele de sub numele lor indică locul unde sunt socotelile în registrul cel mare. Acum! Vedeți această pagină scrisă cu cerneală roșie? Bine, aceasta este o listă cu furnizorii mei de la oraș. Acuma, uitațivă la cel de-al treilea nume. Pur și simplu, citiți-l cu voce tare.
• Doamna Oakshott, drumul Brixton, nr.L17– 249, a citit Holmes.
• Exact. Acuma căutați asta în registru.

Holmes a căutat la pagina indicată.

• Iată, doamna Oakshott, drumul Brixton, nr. L 17, furnizor deouă și orătănii.
• Ei, acum, care este ultima însemnare?
• 22 decembrie. Douăzeci și patru de gâște cu 7 șilingi și 6 pence.
• Exact. Poftim. Și sub asta?
• Vândute domnului Windigate de la Alpha cu 12 șilingi.
• Ce mai puteți spune acum?

Sherlock Holmes arăta foarte întristat. A scos o liră din buzunar și a aruncat-o pe dale, îndepărtându-se cu aerul unui om al cărui dezgust este prea adânc pentru a fi exprimat în cuvinte. Câțiva metri mai încolo, s-a oprit sub un felinar, râzând încet și cu poftă, după cum îi era felul.

• Când vezi un om cu favoriții tăiați în acel fel și cu sticluța de ginieșindui din buzunar, poți întotdeauna să-l atragi cu un pariu, a spus el. Cred că nici dacă i-aș fi oferit 100 de lire, nu mi-ar fi dat niște informații atât de complete ca acelea pe care mi le-a dat în ideea că îmi făcea rău cu această prinsoare. Ei bine, Watson, cred că ne apropiem de sfârșitul căutărilor noastre, și singurul aspect care rămâne să fie clarificat este dacă ar trebui să mergem la această doamnă Oakshott în seara asta, sau dacă ar trebui s-o facem mâine. Din ceea ce a spus acel tip morocănos, este clar că mai există și alții pe lângă noi care sunt îngrijorați în această privință și ar trebui…

Remarcile sale au fost întrerupte brusc de o gălăgie puternică care venea dinspre tejgheaua pe care tocmai o părăsisem. Întorcândune, am văzut un individ scund cu fața ca de șobolan stând în mijlocul cercului de lumină gălbuie proiectată de lampa care se bălăngănea, în timp ce Breckinridge, vânzătorul, încadrat de ușa prăvăliei, își agita teribil pumnii la arătarea care se ferea.

• Mam săturat de voi și de gâștele voastre, a strigat el. Aș vrea săvă duceți toți dracului. Dacă mai veniți să mă sâcâiți cu discuțiile voastre prostești, o să asmut câinele pe voi. O aduceți pe doamna Oakshott aici și o să-i răspund, dar ce aveți voi de-a face cu asta? Am cumpărat cumva gâștele de la voi?
• Nu; dar una din ele a fost a mea, sa văietat omulețul.
• Ei bine, atunci, cerei-o doamnei Oakshott.
• Ea mia spus să vă întreb pe dumneavoastră.
• Păi, poți săl întrebi pe regele Prusiei, la cât îmi pasă mie. M-amsăturat de povestea asta. Ieși de aici! S-a năpustit sălbatic înainte, iar cel care întreba a dispărut în întuneric.
• Ce bine! Asta sar putea să ne scutească de o vizită peBrixtonRoad, mi-a șoptit Holmes. Vino cu mine și o să vedem care-i treaba cu acest individ.

Trecând printre grupurile risipite de oameni care hoinăreau pe lângă tarabele luminate, tovarășul meu l-a ajuns cu repeziciune pe omuleț, și l-a atins pe umăr. Acesta s-a întors brusc, și la lumina gazului am putut observa că îi dispăruse de pe față orice urmă de culoare.

• Cine sunteți, atunci? Ce doriți?, a întrebat el cu o vocetremurătoare.
• Mă scuzați, ia spus Holmes cu blândețe, dar am auzit fără săvreau întrebările pe care tocmai ce i le-ați pus vânzătorului. Cred că vaș putea fi de ajutor dumneavoastră?
• Cine sunteți dumneavoastră? Cum ați putea ști ceva despreasta?
• Numele meu este Sherlock Holmes. Este ocupația mea să știuceea ce alți oameni nu știu.
• Dar nu puteți ști ceva despre asta?
• Scuzațimă, știu totul despre asta. Încercați să dați de urma uneigâște care a fost vândută de doamna Oakshott de pe BrixtonRoad unui negustor numit Breckinridge, iar de acesta, la rândul lui, domnului

Windigate de la Alpha, iar de el clubului său, al cărui membru este domnul Henry Baker.

• O, domnule, dumneavoastră sunteți exact persoana pe care amdorit so întâlnesc, a strigat omulețul cu mâinile întinse și degetele-i tremurând. Nici nu vă pot spune cât de interesat sunt de această poveste.

Sherlock Holmes a strigat o trăsură care trecea.

• În acest caz, ar fi mai bine să discutăm despre aceasta întrocameră confortabilă decât în această piață în care bate vântul, a spus el. Dar înainte de a merge mai departe, vă rog, spuneți-mi pe cine am onoarea de a ajuta.

Omul a ezitat o clipă.

• Numele meu este John Robinson, a răspuns el cu o privirepiezișă.
• Nu, nu, numele dumneavoastră adevărat, a spus Holmesamabil. Este întotdeauna inconvenabil să faci afaceri cu o persoană cu nume fals.

O roșeață s-a ivit pe obrajii albi ai necunoscutului.

• Ei bine, a spus el, numele meu adevărat este James Ryder.
• Exact. Servitor principal la hotelul Cosmopolitan. Vă rog intrațiîn această birjă și o să pot să vă spun în curând tot ceea ce doriți să aflați.

Omulețul stătea uitându-se de la unul la celălalt dintre noi, cu niște ochi pe jumătate speriați, pe jumătate plini de speranță, ca unul care n-ar fi fost sigur dacă se afla în fața unui chilipir sau a unei catastrofe. Apoi a intrat în birjă și într-o jumătate de oră eram înapoi în salonul de pe strada Baker. În timpul călătoriei n-am vorbit deloc, dar respirația intensă și firavă a însoțitorului nostru, precum și încleștarea și descleștarea mâinilor sale indicau încordarea nervoasă în care se afla.

• Iatăne ajunși!, a spus Holmes vesel, pe când intram pe rând în cameră. Focul este foarte binevenit pe o vreme ca asta. Se pare că vă este frig, domnule Ryder. Vă rog, așezațivă în fotoliul de nuiele. O sămi încalț papucii înainte de a rezolva această mică problemă a dumneavoastră. Ei bine, deci! Doriți să aflați ce s-a întâmplat cu gâștele acelea?
• Da, domnule.
• Sau mai degrabă, îmi închipui, cu gâsca aceea. Cred că erațiinteresat de o pasăre anume albă, cu o dungă neagră dea curmezișul cozii.

Ryder tremura de emoție.

• O, domnule, a strigat el, puteți sămi spuneți unde a ajuns?- A ajuns aici.
• Aici?
• Da, și sa dovedit a fi o pasăre extrem de neobișnuită. Nu mămir că sunteți interesat de ea. A făcut un ou după ce murise, cel mai frumos, strălucitor ou albastru care s-a văzut vreodată. Îl am aici în muzeul meu.

Vizitatorul nostru s-a ridicat în picioare clătinându-se, și s-a prins cu mâna dreaptă de polița de deasupra căminului. Holmes a descuiat seiful său și a ridicat carbunculul albastru, care strălucea ca o stea, cu o lucire rece, scânteietoare, multiplicată de fațetele sale. Ryder stătea holbându-se cu fața contractată, nesigur dacă să-l ceară sau să se dezică de el.

• Crima dumneavoastră a fost descoperită, ia spus Holmes încet.Revino-ți, omule, sau altminteri o să cazi în foc! Dă-i brațul și ajută-l să se așeze pe scaun, Watson. Nare destulă îndrăzneală să-și asume crima făcută nepedepsit. Dă-i puțin brandy. Așa! Acuma mai arată puțin a om. Cao fărâmă de om, în orice caz!

Pentru o clipă, acesta s-a clătinat aproape să cadă, dar paharul de brandy i-a adus ceva culoare în obraji, și stătea acum holbându-se cu o privire speriată la acuzatorul său.

• Dispun aproape de toate faptele și de toate dovezile care îmisunt necesare, deci există puține lucruri pe care e necesar să mi le spuneți. Totuși, acele puține fapte pot fi elucidate astfel încât cazul să fie pe deplin rezolvat. Auziseși, Ryder de această piatră albastră a contesei de Morcar?
• Catherine Cusack a fost aceea care mia spus de ea, a spus el cuo voce hârâită.
• Înțeleg, servitoarea doamnei. Ei bine, tentația de a face avere peneașteptate și atât de ușor a fost mai tare decât tine, așa cum a fost pentru oameni mai puternici înaintea ta; dar nu ai fost foarte onest în privința mijloacelor pe care leai folosit. Mi se pare, Ryder, că ai stofă de mare nemernic. Ai știut că acest om, Horner, instalatorul, a fost implicat în ceva asemănător înainte, și că bănuiala va fi cu atât mai mult îndreptată împotriva sa. Ce ai făcut atunci? Ați inventat o treabă de făcut în camera doamnei respective, tu și complicea ta, Cusack, și ați făcut în așa fel încât acesta să fie trimis s-o rezolve. Apoi, când a plecat, ați forțat caseta cu bijuterii, ați dat alarma și ați făcut ca acest om nefericit să fie arestat. Apoi ai…

Ryder s-a aruncat brusc pe covor, prinzând genunchii tovarășului meu.

• Pentru Dumnezeu, fievă milă!, a țipat el ascuțit. Gândiți-vă latatăl meu! La mama mea! Asta le va zdrobi inimile. N-am făcut niciodată înainte ceva rău! Și nu o să mai fac vreodată. O să jur pe Biblie. O, nu înștiințați tribunalul! Pentru numele lui Christos, nu o faceți!
• Întoarcete pe scaun!, i-a spus Holmes poruncitor. Este foarteușor să îngenunchezi și să te târăști acum, dar nu te-ai gândit deloc la acest biet Horner acuzat de o crimă de care habar nu avea.
• O să dispar, domnule Holmes, o să plec din țară, domnule.Astfel, acuzația împotriva lui va fi retrasă.
• Hm! O să vorbim despre asta. Și acum hai să auzim relatareaexactă a pasului următor. Cum a ajuns piatra în gâscă, și cum a ajuns gâsca în piață? Spunene adevărul, căci asta este singura ta șansă de salvare.

Ryder și-a trecut limba peste buzele uscate.

• O să vă spun totul exact cum sa întâmplat, domnule, a spus el.Atunci când Horner a fost arestat, mi s-a părut că ar fi cel mai bine să dispar imediat cu piatra, căci nu puteam ști în ce moment poliția ar fi putut hotărî să mă percheziționeze pe mine și camera mea. Nu exista nici un loc în hotel unde sar fi aflat în siguranță. Am ieșit, ca și cum aș fi avut un comision de făcut, și m-am îndreptat spre casa surorii mele. S-a măritat cu un bărbat numit Oakshott și locuia pe BrixtonRoad, unde creștea orătănii pentru piață. Fiecare persoană pe care am întâlnit-o pe drum mi s-a părut a fi polițist sau detectiv; și, deși era o noapte rece, până să ajung pe BrixtonRoad, sudoarea îmi șiroia pe față. Sora mea m-a întrebat ce se întâmplase și de ce eram atât de palid; dar i-am spus că eram tulburat din pricina furtului bijuteriei de la hotel. Apoi m-am dus în curtea din spate și am fumat puțin, întrebându-mă ce era cel mai bine de făcut.

Am avut odată un prieten numit Maudsley, care devenise complet imoral și tocmai ce-și executa pedeapsa la Pentonville. Într-o zi m-am întâlnit cu el și a început să-mi vorbească despre procedeele hoților și cum plasau ceea ce furau. Știam că era sincer cu mine căci știam ceva lucruri despre el; deci m-am hotărât să mă duc la Kilburn, unde locuia, și să-i spun ce am făcut. Mi-ar fi putut spune cum să vând piatra. Dar cum să ajung la el în siguranță? Mă gândeam la suferințele prin care trecusem venind de la hotel. Puteam fi arestat și percheziționat în orice moment, și mi-ar fi găsit piatra în buzunarul vestei. În momentul respectiv, mă sprijineam de zid și mă uitam la gâștele care mergeau legănat pe lângă picioarele mele, când mi-a venit brusc o idee cum aș fi putut învinge cel mai bun detectiv care a trăit vreodată.

Cu câteva săptămâni în urmă, sora mea îmi spusese că pot avea cea mai bună gâscă ca dar de Crăciun, și știam că întotdeauna se ținea de cuvânt.

Aveam să-mi iau gâsca acum, și aveam să-mi duc piatra la Kilburn în ea. În curte era un mic șopron, și am împins una din păsări în spatele lui, una mare și frumoasă, albă cu o coadă dungată. Am prins-o, și, deschizându-i cu forța ciocul, i-am împins piatra pe gâtlej în jos, până unde am putut ajunge cu degetul. Pasărea a înghițit-o și am simțit cum piatra a trecut prin gâtlejul ei ajungând în gușă. Dar creatura a început să dea din aripi și să se zbată, și sora mea a ieșit să vadă ce se întâmpla. Când m-am întors să-i vorbesc, animalul a scăpat și a zburat printre celelalte.

• Ce făceai cu pasărea aceea, Jem?, spune ea.
• Păi, am spus eu, ai zis cămi dai una de Crăciun și le încercam săvăd care este cea mai grasă.
• O, spune ea, pe a ta am puso deoparte, o numim pasărea luiJem. Este cea mare și albă de acolo. Sunt douăzeci și șase, una pentru tine, una pentru noi și două duzini pentru piață.
• Mulțumesc, Maggie, zic eu: dar dacă nu te deranjează, aș vreaomai degrabă pe aceea de care tocmai ce mă ocupam.
• Cealaltă este mai grea cu trei livre, a spus ea, și am îngrășatospecial pentru tine.
• Nu contează. O so am pe cealaltă și o s-o iau acum, am spus eu.
• O, cum vrei, a spus ea, puțin iritată, pe care o vrei atunci?
• Cea albă cu o dungă pe coadă, cea din mijlocul cârdului.
• O, foarte bine. Omoaro și ia-o cu tine.
• Ei bine, am făcut ceea ce a spus, domnule Holmes, și am căratpasărea tot drumul până la Kilburn. Iam spus amicului meu ce făcusem, căci era o persoană căreia îți venea ușor să-i spui așa ceva. A râs până s-a înecat, și am luat un cuțit și am tăiat gâscă. Am înghețat văzând că nu era nici urmă de piatra mea, și mi-am dat seama că făcusem o greșeală teribilă. Am lăsat pasărea, m-am repezit înapoi la sora mea, și m-am năpustit în curtea din spate. Nu mai era nici o pasăre acolo.
• Unde au dispărut toate, Maggie?, am strigat eu.
• La negustor, Jem.
• Care negustor?
• Breckinridge din Covent Garden.
• Dar era vreo alta cu o coadă dungată?, am întrebat, la fel cuaceea pe care am aleso?
• Da, Jem; au fost două cu dungă pe coadă și nam pututniciodată să le deosebesc.

Ei bine, atunci, firește că mi-am dat seama ce se întâmplase, și am fugit cât de repede am putut la acest om, Breckinridge; dar vânduse lotul imediat și nu a vrut să-mi spună un singur cuvânt la cine. L-ați auzit dumneavoastră înșivă în seara asta. Totdeauna mi-a răspuns la fel. Sora mea crede că sunt pe cale să înnebunesc. Uneori cred asta chiar și eu. Iar acum, acum sunt etichetat hoț, fără să fi atins vreodată bogăția pentru care mi-am vândut sufletul. Dumnezeu să-mi ajute!

Dumnezeu să-mi ajute! A izbucnit în niște hohote convulsive de plâns, îngropându-și fața în mâini.

A urmat o tăcere îndelungată, întreruptă numai de respirația lui greoaie și de bătăile ritmice făcute de Sherlock Holmes cu vârfurile degetelor pe marginea mesei. Apoi prietenul meu s-a ridicat și a deschis ușa.

• Ieși!, a spus el.
• Ce, domnule! O, Dumnezeu să vă binecuvânteze!
• Nici un cuvânt în plus. Ieși!

Și n-a mai fost nevoie de vreun cuvânt. S-a auzit o forfotă, un tropăit pe scări, pocnetul ușii și pași fugind, răsunând clar pe stradă.

• La urma urmei, Watson, a spus Holmes, întinzânduși mâna după pipa de lut, nu sunt plătit de poliție să-i acopăr lipsurile. Dacă

Horner ar fi în pericol, ar fi altceva; dar acest individ nu va apărea să depună mărturie împotriva lui, iar cazul va fi abandonat. Presupun că de fapt comut o pedeapsă, dar este posibil că salvez un suflet. Acest individ nu va mai face rău; este prea înfricoșat. Trimite-l la închisoare acum, și faci din el un pușcăriaș pe viață. În plus, este sezonul iertării, întâmplarea ne-a scos în cale o problemă extrem de specială și ciudată, iar soluționarea ei este propria-i recompensă. Dacă ai fi atât de bun să tragi de clopoțel, doctore, vom începe o altă investigație în care principala protagonistă va fi tot o pasăre.