Aventurile lui Sherlock Holmes – vol.1

Aventurile lui Sherlock Holmes de Arthur Conan Doyle vol.1 

UN SCANDAL ÎN BOEMIA

I.

Pentru Sherlock Holmes, ea va fi întotdeauna FEMEIA. Rareori l-am auzit numind-o altfel. În ochii săi, ea le eclipsează și le întrece pe toate reprezentantele sexului frumos. Nu este vorba de faptul că ar fi simțit vreo emoție asemănătoare iubirii pentru Irene Adler. Toate emoțiile – iar aceea, în mod special – erau în opoziție cu mintea sa rece, precisă, dar impresionant de echilibrată. Era, trebuie să spun, cea mai perfectă mașină de raționare și de observare care a existat vreodată, dar ca iubit, s-ar fi pus într-o poziție falsă. Nu vorbea niciodată despre chestiuni de suflet, le înlocuia cu o glumă răutăcioasă și cu un surâs disprețuitor. Erau chestiuni admirabile pentru un observator – excelente pentru a acoperi motivele și acțiunile bărbaților. Însă un argumentator antrenat ca el să admită asemenea intruziuni în propriul tempe­rament, delicat și fin ajustat, ar fi însemnat să permită unui factor perturbator să arunce un văl de îndoială asupra tuturor rezultatelor minții sale. Și totuși, pentru el exista o singură femeie, iar aceea era regretata Irene Adler, o amintire îndoielnică, discutabilă.

În ultima vreme, l-am văzut mai rar pe Holmes. Căsătoria mea a avut ca rezultat o îndepărtare a noastră. Fericirea mea totală și interesul pentru familie, firești atunci când cineva se stabilește la casa lui, au avut darul să-mi capteze întreaga atenție, în timp ce Holmes, care evita orice formă de socializare, cu sufletul său bonom, a rămas în locuința noastră din strada Baker, îngropat printre cărțile sale vechi, oscilând săptămânal între cocaină și propria ambiție, între moleșeala drogului și energia activă a firii sale aspre. Încă era, ca întotdeauna, captivat de studierea crimelor, folosindu-și capacitățile extraordinare și excepționala putere de observație ca să urmărească indicii și să rezolve cazurile misterioase pe care poliția, nereușind să le dea de capăt, le abandona. Din când în când, primeam vești despre activitățile sale: fusese chemat la Odessa ca să elucideze crima din cazul Trepoff, clarificase tragedia fraților Atkinson de la Trincomalee și, în sfârșit, îndeplinise cu multă delicatețe o misiune încredințată de familia regală din Olanda.

În afara acestor semne ale activității sale, pe care oricum le împărtășeam cu toți ceilalți cititori ai cotidienelor, știam foarte puține despre fostul meu prieten și camarad.

Într-o noapte – era 20 martie – mă întorceam dintr-o vizită la un pacient (căci reîncepusem să practic medicina), când drumul m-a dus pe strada Baker. Pe când treceam prin fața ușii bine cunoscute, care va fi asociată mereu în mintea mea cu pețitul și cu incidentele neplăcute din cazul Scarlet, am simțit nevoia să-l văd din nou pe Holmes și să aflu cum își mai folosea extraordinarele sale puteri.

Odaia sa era puternic luminată și, chiar în clipa în care am privit în sus, i-am văzut silueta întunecată trecând încoace și-ncolo, dincolo de draperii. Se plimba prin încăpere cu pas vioi, preocupat, cu bărbia în piept și mâinile împreunate la spate. Cum îi știam ca nimeni altul fiecare stare și fiecare nărav, acea atitudine a lui îmi spunea multe. Începuse din nou să lucreze. Renunțase la iluziile create de droguri și acum adulmeca mireasma unei noi provocări. Am apăsat butonul soneriei și am fost condus în camera care, odată, fusese și a mea.

Nu a fost prea entuziasmat. De altfel, rareori se întâmpla să fie; însă era bucuros, cred, să mă vadă. Fără prea multe cuvinte, dar privindu-mă cu blândețe, mi-a făcut semn să mă așez pe un fotoliu, mi-a întins cutia cu țigări și mi-a arătat chibriturile și sticla cu sifon plasate pe un colț al mesei. Apoi a rămas nemișcat în fața focului, privindu-mă cu expresia lui introspectivă, unică.

— Îți priește căsătoria, a remarcat. Cred, Watson, că te-ai îngrășat cu vreo șapte livre și jumătate de când nu te-am mai văzut.

— Cu șapte! am precizat.

— Într-adevăr, ar fi trebuit să mă gândesc ceva mai mult. O nimica toată, îmi imaginez, Watson. Și ai reînceput să lucrezi, observ. Nu mi-ai spus că intenționai să conduci un atelaj.

— Atunci, de unde știi?

— Văd, deduc. Altminteri, cum aș putea ști, de exemplu, că de curând te-ai udat foarte tare și că ai o menajeră nepricepută și foarte neîndemânatică?

— Dragul meu Holmes – am spus eu –, e mult prea mult. Cu siguranță că ai fi fost ars pe rug dacă ai fi trăit cu câteva secole în urmă. Este adevărat că am făcut joi o plimbare la țară și că m-am întors de acolo foarte murdar, însă de vreme ce mi-am schimbat hainele, nu-mi pot închipui cum de ai tras concluzia aceasta. Cât de­spre Mary Jane, menajera, este pur și simplu incorijibilă; soția mea a avertizat-o în repetate rânduri, dar cu toate acestea nu înțeleg cum de ți-ai dat seama câte parale face.

A chicotit și și-a frecat palmele.

— O, mai simplu de atât nici că se poate, a spus. Ochii îmi spun că pielea de pe interiorul pantofului stâng prezintă șase zgârieturi aproape paralele. În mod evident, au fost făcute de o persoană neglijentă, care a râcâit marginile pentru a îndepărta pământul uscat. De aici, dubla mea deducție că ai avut parte de vreme urâtă și că ai în subordine un exemplar foarte nepriceput la curățatul încălțărilor. Cât despre întoar­cerea ta la lucru, dacă un domn intră la mine în odaie mirosind a iod, cu un semn negru de nitrat de argint pe degetul mare de la mâna dreaptă și cu o umflătură pe partea dreaptă a jobenului care arată unde și-a dosit stetoscopul, ar trebui să fiu într-adevăr încet la minte dacă nu mi-aș da seama că este un practicant activ al medicinii.

Nu m-am putut abține să nu râd de ușurința cu care explica procesul propriei deducții.

— Când îți aud argumentele – am remarcat eu –, lucrurile îmi par ridicol de simple și mă gândesc că le-aș putea remarca și eu cu aceeași ușurință; cu toate acestea, fiecare deducție a ta mă derutează și o înțeleg abia când mi-o explici. Și totuși, cred că ochii mei sunt la fel de buni ca ai tăi.

— Ai dreptate, a răspuns, aprinzându-și o țigară și lăsându-se se cadă într-un fotoliu. Vezi, dar nu observi. Distincția este clară. De exemplu, ai văzut treptele care duc din hol către această odaie?

— Deseori.

— Cât de des?

— De sute de ori.

— În cazul acesta, ți-e ușor să-mi spui câte sunt, nu-i așa?

— Câte sunt? Nu știu.

— Exact ce spuneam! Nu le-ai observat. Și cu toate acestea, le-ai văzut. Asta am vrut să demonstrez. Acum, eu știu că sunt șaptesprezece trepte, deoarece am văzut, dar am și observat. Apropo, din moment ce ești interesat de aceste lucruri, și din moment ce ai fost suficient de bun ca să-mi înregistrezi una sau două din experiențele mele mărunte, s-ar putea să te intereseze asta.

Mi-a aruncat o foaie de hârtie groasă, roz-fumurie, care stătuse până atunci pe masă.

— A venit cu ultima poștă, a spus el. Citește cu voce tare.

Scrisoarea nu era datată și nu purta nicio semnătură sau adresă a expeditorului.

— Vă va căuta diseară, la opt fără un sfert – scria –, un domn care dorește să vă consulte într-o problemă foarte gravă. Serviciile recente pe care le-ați adus uneia dintre casele regale din Europa au arătat că sunteți un om căruia i se pot încredința secrete de o importanță majoră. Această recomandare în privința dumneavoastră am primit-o de la foarte multe persoane. Să fiți în odaia dumneavoastră la ora stabilită și să nu luați în nume de rău faptul că vizitatorul va purta o mască.

— Misterios, nimic de zis, am remarcat. Ce crezi că înseamnă?

— Nu am alte date deocamdată. Ar fi o greșeală capitală să trag concluzii înainte să am mai multe detalii. Persoanele superficiale încep să modifice faptele în așa fel încât să se potrivească propriilor presupuneri, în loc să tragă concluzii pe baza teoriilor. Însă scrisoarea... Ce poți deduce din ea?

Am examinat cu atenție scrisul și hârtia.

— Cel care a scris-o este, probabil, înstărit, am remarcat, străduindu-mă să imit raționamentele companionului meu. O asemenea hârtie nu costă mai puțin de jumătate de coroană pachetul. Este deosebit de tare, rigidă.

— Deosebit – acesta este cuvântul potrivit, a spus Holmes. Nu este hârtie englezească. Ține-o în lumină.

Am procedat întocmai și am zărit mai multe litere imprimate în textura hârtiei: un „E“ și un „g“, urmate de un „P“, un „G“ și un „t“.

— Ce crezi că înseamnă? a întrebat Holmes.

— Este numele manufacturierului, fără îndoială; sau mai degrabă monograma sa.

— Nici pe departe. Literele „G“ și „t“ vin de la „Gesellschaft“ – cuvântul german pentru „Companie“. Este prescurtare uzuală, similară termenului „Co.“ folosit de noi. Litera „P“, desigur, vine de la „Papier“. Cât despre grupul de litere „Eg“, hai să aruncăm o privire pe indexul denumirilor geografice.

A luat un volum maro gros de pe un raft.

— Eglow, Eglonitz... Iată-l: Egria. Se află într-o țară vorbitoare de limba germană – în Boemia, nu departe de Carlsbad. „Cunoscut atât ca scenă a morții lui Wallenstein, cât și pentru numeroasele fabrici de sticlă și de hârtie.“ Așadar, dragul meu, ce înțelegi din asta?

Ochii i-au sclipit, în timp ce din țigară ieșea triumfător un nor albăstrui.

— Hârtia a fost făcută în Boemia, am spus.

— Exact. Iar cel care a scris-o este neamț. Ai observat probabil construcția diferită a propoziției... „Această recomandare în privința dumneavoastră am primit-o de la toată lumea.“ Un francez sau un rus nu ar fi scris astfel. Doar un neamț poate fi atât de necuviincios cu verbele. Mai rămâne, așadar, să aflu ce dorește acest neamț care scrie pe o hârtie din Boemia și preferă să poarte o mască în loc să-și arate chipul. Aha, iată-l că vine, dacă nu mă înșel, așa că ne va lămuri imediat dubiile.

În timp ce vorbea, s-a auzit un zgomot răsunător de copite și roți pe pavaj, urmate de zbârnâitul hotărât al soneriei de la intrare. Holmes a scos o fluierătură.

— O pereche, după cum sună, a spus. Da – a continuat, privind pe fereastră –, un cupeu drăguț și două exemplare arătoase. O sută cincizeci de guinee fiecare. Este vorba despre bani în acest caz, Watson, dacă nu cumva și de altceva.

— Cred că-i mai bine să plec, Holmes.

— Nicidecum, doctore. Rămâi pe loc. Mă simt pierdut fără al meu Boswell. Pe urmă, se pare că avem ceva interesant aici. Ar fi păcat să pierzi asta.

— Dar clientul tău...

— Lasă-l pe el. S-ar putea să am nevoie de ajutorul tău, și el la fel. Iată-l că vine. Stai în fotoliul tău, doctore, și încordează-ți atenția.

Pași grei și apăsați s-au auzit pe scări, apoi pe hol, oprindu-se în cele din urmă în fața ușii. A urmat o bătaie puternică și hotărâtă.

— Intră! a spus Holmes.

Bărbatul care a intrat, cu pieptul și membrele herculeene, nu părea să măsoare mai puțin de un metru nouăzeci. Veșmintele sale erau de o opulență care, în Anglia, este de obicei asimilată prostului gust. Benzi grele de astrahan erau cusute de-a lungul mânecilor și pe pieptarele hainei la două rânduri, în timp ce pelerina albastru-închis aruncată peste umeri era căptușită cu mătase de culoarea focului, fiind prinsă la gât cu o broșă cu un smarald. Încălțările îi ajungeau până la jumătatea gambei, fiind garnisite în partea de sus cu o blană maronie bogată și completând astfel imaginea de opulență barbară pe care o sugera întreaga înfățișare a bărbatului. Ținea în mână o pălărie cu boruri largi, în vreme ce partea superioară a feței, inclusiv obrajii, îi era acoperită cu o mască neagră de vrăjitor, pe care se pare că tocmai și-o potrivise, căci îi observasem mâna ridicată când a intrat. Judecând după jumătatea descoperită a feței, părea un om cu caracter puternic: avea buze groase, iar bărbia sa alungită, dreaptă, sugera tenacitate.

— Ați primit scrisoarea mea? a întrebat el cu voce aspră și cu un puternic accent german. V-am spus că voi veni.

Ne privea pe rând, neștiind cui să i se adreseze.

— Vă rog să luați un loc, a spus Holmes. Acesta este colegul și prietenul meu, doctorul Watson, care din când în când este atât de amabil încât să mă asiste în rezolvarea cazurilor. Cu cine am onoarea?

— Puteți să vă adresați cu apelativul „contele Von Kramm“, nobil din Boemia. Înțeleg că acest domn, prietenul dumneavoastră, este un om de onoare și discret, căruia pot să-i încredințez o chestiune de maximă importanță. Dacă nu, așprefera să purtăm discuția noastră între patru ochi.

M-am ridicat să ies, însă Holmes m-a prins de încheietură și m-a forțat să mă așez înapoi.

— Ori amândoi, ori niciunul, a spus el. Puteți spune în fața acestui domn tot ceea ce mi-ați spune mie.

Contele a ridicat din umerii săi lați.

— Atunci ar trebui să încep – a spus el –, prin a cere amândurora să jurați căveți păstra tăcere absolută vreme de doi ani cu privire la subiect; la sfârșitul acestei pe­rioade, problema nu va mai prezenta importanță. Nu există acum nimic mai important, o problemă de o asemenea greutate, care să influențeze mai mult istoria Europei.

— Aveți cuvântul meu, a spus Holmes.

— Și al meu.

— Mă veți scuza pentru această mască, a continuat ciudatul nostru vizitator. Persoana augustă care m-a angajat dorește ca agentul său să vă fie necunoscut, și trebuie să vă mărturisesc că titlul cu care m-am recomandat nu este chiar al meu.

— Știu asta, a spus Holmes sec.

— Împrejurările sunt foarte delicate, luându-se toate măsurile de precauție pentru a împiedica un eventual scandal imens care ar compromite serios una dintre familiile regale ale Europei. Ca să vorbim deschis, această chestiune privește Casa regală de Ormstein, a regilor moștenitori din Boemia.

— Și asta știu, a murmurat Holmes, așezându-se într-un fotoliu și închizând ochii.

Vizitatorul nostru a privit cu aparentă surprindere silueta lipsită de vlagă a bărbatului care fără îndoială îi fusese descris ca fiind unul dintre cei mai incisivi și energici gânditori din Europa.

Holmes a întredeschis ochii și l-a fixat cu un aer nerăbdător pe importantul său client.

— Dacă dumneavoastră, maiestate, ați binevoi să vă prezentați cazul – a spus –, v-aș putea sfătui mai bine.

Bărbatul a sărit de pe scaun și a început să străbată odaia în lung și-n lat, cuprins de om stare de agitație aproape incontrolabilă. Apoi, cu un gest deznădăjduit, și-a smuls masca de pe față și a aruncat-o pe podea.

— Ai dreptate, a strigat. Eu sunt regele. De ce să încerc să ascund acest lucru?

— Chiar așa, de ce? a murmurat Holmes. Știam, înainte ca maiestatea voastră să înceapă să vorbească, că în fața mea se află însuși Wilhelm Gottsreich Sigismond von Ormstein, Mare Duce de Cassel-Felstein și rege ereditar de Boemia.

— Vă rog să înțelegeți – a spus ciudatul nostru vizitator, așezându-se din nou și trecându-și mâna peste fruntea sa înaltă și albă – că nu sunt obișnuit să rezolv asemenea afaceri în nume personal. Și totuși, problema este atât de delicată, încât nu am putut avea încredere în nimeni. Am venit incognito de la Praga doar ca să vă cer o consultație.

— Atunci, vă rog, cereți-mi-o, a spus Holmes, închizând din nou ochii.

— Pe scurt, faptele sunt următoarele: cu cinci ani în urmă, în timpul unei vizite îndelungate la Varșovia, am făcut cunoștință cu o bine cunoscută aventurieră, Irene Adler. Numele, fără îndoială, vă este cunoscut.

— Fii amabil și caută numele în indexul meu, doctore, a murmurat Holmes fără să deschidă ochii.

Adoptase de mulți ani un sistem de arhivare a datelor despre cazurile cu care venise în contact, astfel că era greu să găsești un subiect sau persoană despre care să nu poată da informații. Acum, de exemplu, am găsit biografia lui Irene Adler făcută sandviș între cea a unui rabin evreu și aceea a unui comandant de vas care scrisese o monografie despre peștii de mare adâncime.

— Lasă-mă să văd! a spus Holmes. Hm! Născută în New Jersey, în anul 1858. Contralto... hm! La Scala, hm! Primadonă a Operei Imperiale din Varșovia... da! Retrasă din activitatea artistică... aha! Locuiește în Londra... chiar așa! Din câte înțeleg, Maiestatea voastră s-a încurcat cu această tânără, i-ați scris câteva scrisori compro­mițătoare, iar acum vă doriți aceste scrisori înapoi.

— Exact. Dar cum...

— A existat o căsătorie secretă?

— Nu.

— Hârtii legale sau certificate?

— Niciunul.

— Atunci, nu reușesc să înțeleg, maiestate. Dacă această tânără ar dori să folosească aceste scrisori pentru a vă șantaja, cum le poate dovedi autenticitatea?

— Sunt scrise de mână.

— Bleah! Un fals.

— Pe hârtia cu monograma mea.

— Furată.

— Sigiliul meu.

— Imitație.

— Fotografia mea.

— Cumpărată.

— Apărem amândoi în ea.

— Of, Doamne! Asta este foarte rău! Maiestatea voastră a comis într-adevăr o indiscreție.

— Am fost nebun de legat.

— V-ați compromis destul de serios.

— Eram doar prinț moștenitor pe atunci. Eram tânăr. Acum am treizeci de ani.

— Fotografia trebuie recuperată.

— Am încercat, dar am dat greș.

— Maiestatea voastră trebuie să plătească. Va trebui s-o răscumpărați.

— Nu o vinde.

— Atunci, să fie furată.

— Au fost făcute cinci încercări. De două ori, spărgătorii plătiți de mine i-au răscolit casa. O dată i-am făcut pierdut bagajul cu care călătorea. De două ori i s-a întins o cursă. Fără niciun rezultat.

— Nici urmă de scrisori?

— Absolut niciuna.

Holmes a râs.

— Este o problemă simpatică, a spus el.

— Însă una foarte serioasă pentru mine, a venit răspunsul încărcat de reproș al regelui.

— Foarte, într-adevăr. Și ce intenționează să facă cu fotografia?

— Să mă ruineze.

— Cum poate face asta?

— Urmează să mă căsătoresc.

— Așa am auzit și eu.

— Cu Clotilde Lothman von Saxe-Meningen, a doua fiică a regelui din Scandinavia. Probabil că sunteți la curent cu principiile stricte ale familiei sale. Ea însăși este delicatețea întruchipată. O umbră de îndoială asupra purtării mele va pune capăt acestei căsătorii.

— Și Irene Adler?

— Amenință să le trimită fotografia. Și o va face. Știu că o va face. Nu o cunoașteți, dar are o inimă de piatră. Este o femeie cu cel mai frumos chip din lume, însă are mintea celui mai decis bărbat. Ca să nu mă căsătoresc cu o altă femeie, ar merge oricât de departe.

— Sunteți sigur că nu a trimis-o încă?

— Sunt sigur.

— Cum așa?

— A spus că o va trimite în ziua în care va fi anunțată logodna. Ceea ce se va întâmpla lunea viitoare.

— Ah, în cazul acesta, mai avem încă trei zile, a spus Holmes căscând. Este un noroc, căci am doar una sau două chestiuni importante de care trebuie să mă mai ocup. Maiestatea voastră va rămâne la Londra deocamdată, nu-i așa?

— Cu siguranță. Mă veți găsi la Langham, sub numele de contele Von Kramm.

— Vă voi trimite acolo o notă prin care vă voi anunța progresele în acest caz.

— Vă rog, chiar. Aștept cu nerăbdare.

— Și în privința banilor?

— Aveți la dispoziție un cec în alb.

— Chiar așa?

— Credeți-mă pe cuvânt, aș renunța la una dintre provinciile regatului meu ca să obțin această fotografie.

— Cum procedăm cu cheltuielile?

Regele a scos de sub pelerină o geantă grea de piele de căprioară, depunând-o pe masă.

— Aici sunt trei sute de lire sterline în monede de aur și șapte sute în bancnote, a spus.

Pe una din filele din carnetul său, Holmes a completat o chitanță și i-a dat-o.

— Și adresa domnișoarei? a întrebat el.

— Este reședința Briony, bulevardul Serpentine, St. John’s Wood.

Holmes a notat-o.

— Încă o întrebare, a spus el. Fotografia avea un format mare?

— Da.

— Atunci, noapte bună, Maiestate, și trag speranța că în curând vom avea vești bune. Și noapte bună, Watson, a adăugat, în timp ce roțile caleștii regale se auzeau îndepărtându-se. Dacă vei fi atât de amabil să treci pe aici mâine după-amiază, pe la ora trei, mi-ar plăcea să discutăm acest caz împreună.