Balada capitanului Haag

Enigma doamnei cu pelerina neagră.

Fermecătoarea femeie purta – purtase – o pelerină de catifea neagră. Beneficia – beneficiase – de niște ochi verzi ce ar fi dat de gândit oricui – chiar și unui negânditor; de un păr negru, greu, căzut pe umeri. Buzele răsfrânte vorbeau despre senzualitate – însă acesta nu e un deziderat obligatoriu. Cine a spus-o? Diderot? Nu suntem siguri…

Vârsta ei părea să fie vârsta unei femei tinere ce intenționează să îmbătrânească foarte târziu. Sau deloc. Sau niciodată…

Până acum, ceva deosebit? Nu prea… Atâtea femei frumoase cu sau fără pelerine, cu păr negru, căzut pe umeri…

Dar, dar, dar, între acei umeri deosebiți, undeva între omoplat și coloană, sărea în ochi – ca o podoabă de frumusețe?

— O, nu!

— O rană urâtă, aducătoare de moarte.

Însă doamna cu pelerină neagră și ochi verzi încă nu decedase.

Cei ce o găsiseră, la intersecția străzii Pata cu Ghioceilor, din Cluj, au crezut-o moartă, se gândeau s-o transporte la morgă, se întrebau de fapt unde e morga, până ce un automobilist amabil a oprit, opinând că tânăra femeie trebuie dusă mai întâi la Salvare.

Aici, un tânăr stagiar, dr. Stănescu, îi examină cu severitate exagerată pe cei trei ce o aduseseră pe „moartă”; nu era un tip impozant stagiarul, dar dispunea de o dicțiune perfectă și de niște ochi stacojii…

— Care din voi e vinovatul? Și-n același timp, profesional, cerceta mâinile și hainele celor trei, căutând urme de sânge. Nu existau.

— Dar asta nu înseamnă cine știe ce.

Comisarul Maximilian Cornea, șeful Brigăzii a 3-a Criminale din Capitală, un fercheș individ subțirel, elegant, spaima asasinilor și fante recunoscut, unul dintre favoriții șefilor, fiindcă înregistra succese acolo unde în mod normal trebuie să te bucuri doar de insuccese, dar, în același timp persecutat de alți șefi de concepții opuse, detașat la Cluj pentru a reorganiza serviciile după demiterea Chestorului Mălai pentru șperț, incompetență, tâmpenie, acest Maximilian Cornea, cu ochii lui cenușii de oțel, ochii tuturor polițailor pricepuți din lume, (ce să fac! Din această schemă nu pot ieși – dar pot să ies din altele?) ceru să vadă rana, mai bine zis locul acelei răni, în principiu aducătoare de moarte. Mult prea decentul dr. Stănescu, stagiarul, se supuse cu o anumită rezervă cererii omului legii, indecentă după opinia sa.

Trase, delicat, pătura și cearșaful. Era ora 23,30'. Rănita fusese adusă la Salvare în urmă cu 28 de minute. Maximilian Cornea văzu o femeie de circa un metru șaptezeci, relativ înaltă (atenție!), voinică, dar fără a prezenta urme vizibile de îngrășare, cu forme categoric apetisante, cu frumoase mâini îngrijite terminate în unghii poleite în ojă palidă, ca soarele când apune, când se stinge, ca amurgul… Amurgul…

Pe mâna dreaptă, această doamnă cu pelerină neagră (acum era fără pelerină) purta două inele de aur, cu pietre, un diamant și un saphir. Pe stânga, nimic. Liberă, nemări…? O femeie atât de frumoasă?

Maximilian Cornea își aranjă ținuta și își compuse figura de mare detectiv – cum și era!

— Dumneavoastră sunteți liberi, le spuse celor trei care o aduseseră pe doamna cu pelerină neagră, și vă mulțumim. Indivizii dispărură, dr. Stănescu rămase uimit, el îi bănuia. „Lasă, îl consolă comisarul Cornea, pe tânărul medic, dacă am nevoie de ei, îi găsesc când vreau. Eu când vreau, găsesc orice. Iar când găsesc, înseamnă că vreau! Dar poșeta unde este? Alături de frumoasa doamnă n-a fost găsită nici o poșetă?”

Nu, domnule comisar. Cei trei n-au amintit nimic de poșetă. Probabil au subtilizat-o.

— Mă îndoiesc, surâse copoiul. Contradicție! Inelele nu i-au fost luate, deși sunt de preț, iar poșeta a dispărut. Intenție de jaf, fără jaf, sau jaf fără intenție? Ce părere ai, doctore?

— Niciuna! Și nu mă mai chestionați ca și cum aș fi eu inculpatul!

— De ce te enervezi? Am și eu clipele mele de infatuare – cine nu le are? Polițistul contemplă iarăși, îndelung, figura femeii. Ciudat, vorbi ca pentru sine, parcă-mi amintesc de ea. Oare unde am văzut-o? A fost amestecată în niște scandaluri?

— Oricine vede, în afară de un polițist, că o asemenea doamnă nu poate fi amestecată în scandaluri! Protestă medicul, gata oricând să apere reputația clienților săi.

Maximilian Cornea nu binevoi să se supere. Ridică din umeri.

— Ce șanse are? A fost înjunghiată de sus în jos?

— De unde știți?

— Știu! Uite ce e, doc! Pe mine nervii dumitale mă lasă rece, însă are să vină de îndată medicul legist, pe nume Bolta. E un om bătrân care se dezmeticește greu, dar când se dezmeticește… Cu el să nu-ți dai aere!

— Eu nu-mi dau aere, domnule co…!

— Lasă. Mai multă operativitate!

— Ce aveți de gând să faceți?

— Să găsesc bicicleta, îl ului pe medic Maximilian Cornea.

— Care bicicletă? De ce nu criminalul?

— Pentru că acela care a atacat-o pe clienta noastră a venit cu o bicicletă și a fugit cu bicicleta. Așa reiese din cercetarea sumară.

— Dăm poza la ziar?

— Poza bicicletei? Se miră comisarul.

— Nu știți altceva decât să vă bateți joc? Fotografia victimei, ca să aflăm cine e.

— Bravo! O femeie atât de deosebită! Avem un milion de mijloace pentru a o identifica! De ce să ne mai facem publicitate la ziar?

Medicul rămase cu gura bee, comisarul părăsi încăperea, în aparență cu totul dezinteresat de caz. Un caz de simplă rutină…