Batalia Angliei

Batalia Angliei de Marcel Jullian

CUVÂNT ÎNAINTE

„Bătălia Angliei” – denumire sub care este cunoscut an­samblul de operații militare desfășurate în spațiul aerian britanic în toamna anului 1940 – constituie tema unei bo­gate literaturi memorialistice și istoriografice. Personalități politice, comandanți militari, simpli combatanți, reporteri de război și, în sfârșit, istorici au prezentat în scrierile lor di­versele faze ale acestei încleștări dramatice de pe cerul An­gliei și au analizat factorii care i‑au determinat deznodământul. În șirul numeros al autorilor care au consacrat Bătăliei Angliei lucrări speciale sau i‑au acordat un spațiu larg în cuprinsul operelor lor, cei mai iluștri sunt, desigur, Winston Churchill și feldmareșalul Allan Brooke. Memoriile lor în­fățișează acest important moment al istoriei celui de‑al doilea război mondial din perspectiva cuprinzătoare a responsabili­tăților pe care le dețineau în amintita dificilă perioadă a istoriei britanice : prim‑ministru unul, comandant suprem al forțelor engleze din metropolă celălalt. Evenimentele politice și militare din toamna anului 1940 sunt relatate de cele două personalități engleze în cadrul larg al unei viziuni europene și mondiale a conflictului anglo‑german; de la 10, Downing Street[1] și de la postul de comandă al Home Force, bătălia Angliei a fost văzută mai mult în aspectele ei politice și strategice decât în cele umane. Cartea lui Marcel Jullian, pe care Editura politică o oferă astăzi, în traducere, cititorului

român, înfățișează bătălia pentru Anglia în primul rând din unghiul de vedere al soldatului de rând. În paginile cărții de față, protagoniștii celor două tabere cedează de cele mai multe ori locul participanților direcți la bătălie; autorul nu a urmărit să dea o expunere sistematică a luptelor desfă­șurate deasupra Angliei în vara și toamna anului 1940, ci să‑l introducă pe cititor în lumea ostașului confruntat în fiecare clipă cu prezența tragică a morții.

Istoria Bătăliei Angliei scrisă de Marcel Jullian este în primul rând o istorie trăită, o istorie umană a acestui episod al celui de‑al doilea război mondial. Concepută astfel, bătălia Angliei se fărâmițează într‑o puzderie de lupte sau dueluri individuale ai căror eroi sunt în primul rând piloții englezi și aparatele conduse de ei – Spitfire și Hurricane – care aveau să repurteze biruința. Printr‑o succesiune de flash‑uri, cititorul este deplasat rapid de la Bentley Priory la Karinhall – reședințele șefului Fight Command‑ului și, respectiv, Luftwaffe‑ului –, de la aerodromurile engleze la cele germane. Directivele, planurile sau ordinele comandamentelor ori statelor majore rețin mai puțin atenția autorului, ale cărui pre­ocupări se îndreaptă în chip covârșitor spre atitudinile și re­acțiile piloților din cele două armate angajate în luptă. O senzație de viu, de autentic, de participare directă la episoa­dele descrise se imprimă cititorului la lectura paginilor lui Marcel Jullian. Ea este rezultatul largii anchete întreprinse de autor, care nu s‑a mărginit la consultarea bibliografiei temei alese, ci a interogat direct pe martorii evenimentelor descrise și a izbutit să reconstituie astfel participarea emotivă și mentală a fiecărui individ la unul din marile momente ale istoriei contemporane. Dar tocmai această modalitate prefe­rată de autor îngustează uneori perspectiva de înțelegere a faptelor relatate și obligă la unele lămuriri de neapărată ne­cesitate pentru cunoașterea mai aprofundată a evenimentelor care fac obiectul lucrării.

În vara anului 1940, Reichul nazist părea invincibil. Sub loviturile germane, Polonia sucombase, după o rezistență eroică, în septembrie 1939; în primăvara anului următor, Danemarca și Norvegia erau ocupate de unitățile Wehrmacht-ului; campania din mai‑iunie a aceluiași an avusese drept urmare căderea Belgiei, Olandei și a Luxemburgului; în sfâr­șit, armistițiul de la Rethondes pecetluia catastrofa militară a Franței. În fața agresiunii naziste, Anglia rămânea pentru moment singură să continue lupta. Oricât ar părea de sur­prinzător, comandamentul german nu dispunea la sfârșitul lunii iunie 1940 de nici un plan pentru desfășurarea unor ope­rații militare în insulele britanice. Convins încă din august 1939 că Anglia nu‑și va onora garanția acordată Poloniei, Hitler nu credea într‑o rezistență îndelungată a Marii Brita­nii după eliminarea aliaților ei continentali. Faimosul „Halt‑Befehl” de la 24 mai 1940, care a îngăduit evacuarea la Dunkerque a 340 000 de soldați englezi și francezi, dintre care 224 000 de englezi (operația „Dynamo”), a fost explicat de unii generali germani – explicație acceptată și de câțiva istorici – prin dorința lui Hitler de a oferi Angliei posibi­litatea unei soluționări politice a conflictului anglo‑german. După eșecul tentativelor germane de a angaja negocieri cu Anglia, führer-ul a ordonat, la începutul lunii iulie, O.K.W.‑ului[2] să studieze măsurile în vederea unei debarcări în Anglia. La 16 iulie, Hitler a semnat directiva nr. 16, în care își arăta intenția de a pregăti împotriva Angliei o operație de debar­care, destinată a fi executată dacă împrejurările ar fi cerut‑o. Trei zile mai târziu, în fața Reichstag-ului el încerca să con­vingă opinia publică internațională că este călăuzit de sin­gurul gând al reinstaurării păcii. Cuvintele agresorului nu puteau însă înșela pe nimeni; de a doua zi, cabinetul britanic refuza orice discuție atât timp cât țările cotropite de hitleriști nu‑și vor fi recăpătat libertatea.

Refuzul guvernului britanic de a duce tratative exprima voința hotărâtă a poporului englez de a lupta împotriva na­zismului, în acel moment, mijloacele de rezistență ale Angliei erau cu totul restrânse : 24 de divizii, care dispuneau de aproape o mie de tunuri. Corpul expediționar englez fusese silit să abandoneze la Dunkerque aproape întreg armamen­tul de care dispunea : la 8 iunie în metropolă se aflau doar 72 de care de luptă de tipul „Matilda” și 33 de tipul „Crusader”[3]. Ieșeau la iveală consecințele dezastruoase ale politicii de conciliere față de agresiunea nazistă. Preocupat să ajungă la un acord cu Reichul nazist, cabinetul Chamberlain neglijase consolidarea și perfecționarea forțelor militare bri­tanice.

Considerată ca o nouă manifestare a egoismului „perfi­dului Albion”, hotărârea cabinetului de război de la Londra de a nu trimite escadrile engleze în Franța în momentul cel mai critic al ofensivei germane, a asigurat Marii Britanii mi­nimul necesar de forțe aeriene care să‑i garanteze securitatea și să‑i permită, în toamna aceluiași an, să respingă ofensiva aeriană germană. În aceste momente deosebit de dificile, care evocau în mintea tuturor zilele când Napoleon își concentra la Boulogne flota pentru a debarca în insulele britanice, poporul englez a făcut dovada patriotismului și spiritului său de sacrificiu, înscriind o pagină sublimă în istoria țării sale. Materializarea cea mai evidentă a înaltelor simțăminte care au animat poporul englez în această perioadă dramatică au fost desigur rezultatele obținute în producția de război, în primul rând în cea aeronautică. Astfel, în cursul lunilor iunie‑august s‑au construit 4 857 de avioane, față de 4 111 cât fuseseră planificate.

În Marea Britanie exista nu numai un popor hotărât să‑și apere libertatea, ci și câteva realizări remarcabile ale tehnicii de luptă care aveau să compenseze inferioritatea nu­merică a R.A.F.‑ului (Royal Air Forces) față de Luftwaffe : e vorba de avionul Spitfire, construit de Reginald Mitchell, și de invenția lui Robert Watson Watt, radarul militar.

Bătălia Angliei s‑a desfășurat de‑a lungul a trei faze în perioada iunie 1940‑iunie 1941[4]. Cea dintâi, desfășurată între 22 iunie și 17 august, s‑a caracterizat prin atacuri ae­riene asupra convoaielor navale britanice și prin ciocniri între aviațiile de vânătoare deasupra Canalului Mânecii și a Mării Nordului. În cea de‑a doua fază, 13 august - 6 sep­tembrie, germanii au încercat să dobândească supremația aeriană prin distrugerea aerodromurilor din sudul și sud‑estul Angliei și prin atacarea centrelor industriei aeronautice. Între 7 septembrie 1940 ‑ 21 iunie 1941 s‑a desfășurat ultima fază a bătăliei Angliei, loviturile aviației germane s‑au îndreptat împotriva potențialului economic și militar al Marii Britanii, bombardamentele masive executate asu­pra Londrei și a altor orașe engleze urmărind, în același timp, subminarea moralului populației.

Hitler a făcut din eliminarea R.A.F.‑ului condiția prin­cipală pentru realizarea debarcării în Anglia. Eforturile în­treprinse de aviația germană în cea de‑a doua fază a bătă­liei, în scopul de a distruge aviația de vânătoare britanică, s‑au soldat cu un eșec. Între 13 și 23 august, Luftwaffe a pierdut 290 de aparate față de 114 ale R.A.F.‑ului; între 24 august și 6 septembrie 1940, pierderile germane au fost de 359 față de 295 de aparate britanice. În acest meci aerian, scorul a fost aproape în permanență favorabil R.A.F.‑ului, dar la începutul lunii septembrie team‑ul englez se apropie de punctul critic al capacității sale de luptă. Schimbarea de obiectiv de la 6 septembrie avea să se dovedească fatală pentru Luftwaffe; abandonând atacurile asupra aeroportu­rilor pentru a se concentra asupra capitalei britanice, ger­manii au oferit un răgaz adversarului, pe care acesta a știut să‑l folosească pentru a‑și reface forțele. La 15 septembrie, zi care avea să devină data aniversară a bătăliei Angliei, germanii pierd 56 de avioane. Două zile mai târziu, cu prilejul unei consfătuiri militare la cancelaria Reichului, participanții constată că aviația britanică își menține ca­pacitatea de luptă. Acțiunilor Fight Command‑ului li se alăturau atacurile întreprinse de Bombcr Command asupra vaselor și ambarcațiunilor germane concentrate în porturile franceze, în vederea executării operațiunii „Leul de mare”. La 19 septembrie debarcarea este amânată sine die, iar la 12 octombrie Hitler anunță colaboratorilor săi că problema debarcării va fi din nou studiată în primăvara anului următor.

Trecerea în arhivă a „Leului de mare” nu a însemnat încetarea atacurilor aeriene asupra Angliei.

Începând de la data de 6 septembrie 1940, Londra a fost ombardată 57 de nopți consecutiv; la 9 decembrie 1940 Londra o fost supusă atacului aerian german timp de 24 de ore; în noaptea de 14 spre 15 noiembrie 1940, 437 de bom­bardiere germane au aruncat asupra orașului Coventry tone de bombe incendiare, 394 de tone de bombe explozive și 127 de mine parașutate.

Intensitatea bombardamentelor germane nu a putut clinti însă voința de rezistență a poporului englez. Cu sânge rece și umor tipic britanice, locuitorii Angliei au înfruntat primejdiile. O statistică făcută la Londra în perioada bom­bardamentelor germane a arătat că 64% din londonezi nu‑și părăseau paturile în timpul atacurilor nocturne decât în momentul când exploziile bombelor deveneau foarte apro­piate[5]. În ciuda epuizării fizice provocate de atacurile de noapte și de dificultățile de aprovizionare, populația Angliei și‑a continuat munca și lupta la posturile ce‑i fuseseră în­credințate, în acele zile, populația Angliei a făcut dovada patriotismului și eroismului său. De la un capăt la celălalt al țării, bărbați și femei, tineri și vârstnici, militari și civili s‑au pregătit să dea riposta agresorului nazist. Lucrând în fa­brici și uzine unde se plămădeau armele victoriei, instruindu‑se în pregătirea militară, donând țării economiile lor pentru a sprijini efortul de înarmare, fiecare englez a de­venit un combatant al luptei antifasciste. Într‑un moment când Anglia se afla singură în fața Reichului nazist, poporul britanic a înfruntat cu spirit de sacrificiu și curaj una din cele mai puternice armate din istoria militară a lumii. Jertfele nu au fost puține; bombele germane au secerat zeci de mii de vieți și au distrus sau avariat monumente și clă­diri care făceau mândria englezilor. Lupta împotriva Ger­maniei hitleriste a devenit un adevărat război popular, pen­tru că fiecare englez știa ce înseamnă pentru țara sa robia nazistă. Agresorul s‑a lovit de rezistența unui popor care a făcut din libertate bunul său cel mai de preț.

Cartea lui Marcel Jullian este de fapt un omagiu adus celor 1 000 de piloți englezi care au făcut dovada că invinci­bilitatea Wehrmachtului nazist era un mit. Să nu uităm însă că fără efortul milioanelor de englezi de a păstra și spori forța Angliei, bravura acestor piloți nu ar fi adus singură victoria. Adevăratul biruitor în bătălia Angliei este poporul britanic.

Fl. Constantiniu

ÎN LOC DE PREFATÃ

Datorez această carte colonelului Rémy. El m‑a îndem­nat s‑o scriu și a făcut să mi se deschidă toate ușile în An­glia; fără dânsul nu m‑aș fi încumetat niciodată s‑o fac. Colonelul Rémy este obișnuit cu rețelele. De la Paris la Londra a făcut să funcționeze o filieră, ale cărei verigi au fost colonelul Passy, colonelul Guy Westmacott, Air‑Marshal[6]‑ul sir John Salmond și, în sfârșit, Air Chief Marshal[7]‑ul sir Charles Elworthy, actualul comandant‑șef al Forțelor aeriene britanice. Le sunt tuturora profund recunoscător.

La Fighter Command[8]‑ul de la Stanmore, care a fost creierul bătăliei pentru Anglia, unde m‑a primit Air‑Marshal‑ul sir Douglas Morris, colonelul Williams de la Intelligence Branch[9]mi‑a încredințat prețioasa sa documentație personală, secretă la acea dată. Comandantul de escadrilă Moorat mi‑a făcut cunoscute diferitele aspecte ale Bentley Priory‑ului. La Hillingdon House (lângă Uxbridge), Air Commodore[10]‑ul Thompson, povestindu‑mi amintirile sale din timpul bătăliei, m‑a făcut să înțeleg mai bine problemele care opuneau atunci grupurile 11 și 12. De altfel, lui îi dato­rez faptul că m‑am familiarizat cu Ops'room[11]‑ul, rămas intact, de unde au plecat ordinele spre escadrilele care au doborât 1 300 din cele 1 733 de aparate germane distruse.

La Biggin Hill, cu al său aerodrom stindard și martir, „Manston cel făcut praf”, datorez totul Air‑Commodore‑ului Deacon Elliot, care, cu o prietenoasă simplitate, mi‑a ară­tat urmele luptelor, popota rămasă aceeași, ca și faimoasa capelă a piloților. În plus, mi‑a dat o deosebită dovadă de încredere, îngăduindu‑mi să folosesc însemnările sale luate zi de zi, necunoscute până atunci.

La Londra, documentarea mi‑a fost înlesnită de Air‑Commodore‑ul J. Wallace din Ministerul Apărării, de Wing Commander[12]‑ul K. Stevens, de domnul L. A. Jackets, șeful secției istorice a Forțelor aeriene britanice, expert necon­testat al bătăliei, și de domnul Rigby, bibliotecar și arhi­vist al lui Imperial War Museum[13]. În sfârșit, mulțumesc piloților, îndeosebi Air Commodore‑ului Deacon Elliot, Air Commodore‑ului Alan Deere, care și‑a dat osteneala să dic­teze pentru mine impresiile asupra bătăliei, pe care nu le inclusese în cartea sa, Wing Commander‑ului John Hemingway, care a căutat și a regăsit pentru mine jurnalul său de bord, Air Commodore‑ului S. B. Grant, precum și coman­danților de grupă W. A. Toyne și D. P. Kelly.

La Paris, ambasada Marii Britanii a manifestat o de­osebită înțelegere și bunăvoință pentru cercetările și docu­mentația mea mulțumită Air Commodore‑ului A. L. Winskill, atașat al aerului pe lângă ambasadă, consilierului de presă D. A. Logan, precum și domnișoarei Winnie M. Towers. Datorez domnului Paul Guilbert informațiile referi­toare la Georges Perrin, unul din cei paisprezece francezi care au luat parte la bătălie, iar domnului Marcel Boisot, anumite amănunte privind același subiect.

Trebuie, de asemenea, să mulțumesc colonelului Berlin, atașat al aerului pe lângă ambasada Republicii Federale a Germaniei la Paris, care mi‑a indicat principalele izvoare germane, îndeosebi Militärgeschichtliches Forschungsamt[14]de la Freiburg și „Internationale Luftwaffenrevue”[15].

În sfârșit, trebuie să arăt tot ce datorez acelor lucrări în care s‑a scris, înaintea mea, despre „Bătălie”. Menționez, în primul rând, cartea „The Defence of the United Kingdom” („Apărarea Regatului Unit”) de Basil Collier, pe care englezii o apreciază ca pe o „Biblie” a celui de‑al doilea război mondial; apoi „The narrow margin” („Hotarul strâmt”) de Derek Wood și Derek Dempster, tradusă în franceză sub titlul „Victoria R.A.F.‑ului”; „The Sky Suspended” („Cerul suspendat”) a lui Drew Middleton, tra­dusă sub titlul „Londra, prima victorie”, și excelenta carte „Strike from the Sky” („Lovitură dată din cer”) a lui Alexander MacKee, tradusă în franceză sub titlul „Bătălia Mânecii, bătălia pentru Anglia”. Cartea lui Basil Collier „Leader of the few” („Conducătorul celor puțini”) mi‑a fost prețioasă pentru cunoașterea personalității lui sir Hugh Dowding, la fel ca și „Many Mansions” („Multe clădiri”), aparținând însuși Air Chief Marshal‑ului. Piloți ca Richard Hillary, Johnny Johnson, Alan Deere, Ginger Lacey etc, care au lăsat memorii, mi‑au ușurat de asemenea mult sarcina.

În ceea ce privește partea germană, în afară de cartea „Die Ersten und die Letzten” („Cei dintâi și cei din urmă”) a lui Galland, tradusă în franceză sub titlul „Până la capăt cu Messerschmitt‑urile noastre”, de un interes capital a fost lucrarea lui Cajus Bekker „Angriffshöhe 4 000” („Înălțimea de atac 4000”). Aici se găsește mai ales telegrama lui Göring din 23 august 1940, încă necitată până atunci în vreo altă lucrare. Pentru persoana lui Hermann Göring, lucrările lui Roger Manvell și Heinrich Fraenkel, precum și aceea a lui Emmy Göring, au fost coroborate cu studiile generale asu­pra celui de‑al treilea Reich, procurându‑mi date deosebit de prețioase despre anumiți oameni.

În fine, colecția de ziare din acea perioadă, mai ales „Times” și „Signal”, mi‑a furnizat mii de aspecte ale vieții cotidiene în cursul celor trei luni ale bătăliei.

După ce am cercetat toate aceste materiale, ce se cuve­nea să fac? Aveam în minte fraza pe care Air Chief Marshal‑ul Sir Hugh Dowding o înscrisese în raportul său pu­blicat în suplimentul lui „London Gazette” : „Orice încer­care de a descrie zi cu zi peripețiile bătăliei va avea ca rezultat o poveste mult prea lunga, din care cititorul nu‑și va putea făuri o imagine clară a evenimentului”.

Vrafuri de documente diferite, în curs de a fi traduse din engleză și germană, mi‑au îngăduit să‑mi fac o primă impresie asupra bătăliei. Atunci am scris o serie de emisiuni radiofonice. Am plecat după aceea din nou în Anglia pe urmele personajelor și în căutarea locurilor unde acestea au trăit. Am făcut același lucru și în nordul Franței, pentru a încerca să regăsesc acolo urmele prezenței lui Göring și a piloților lui. Peste tot se iveau martori, și decorurile reînviau.

Abia atunci m‑am hotărât să scriu.

Am căutat să reconstitui bătălia înfățișând un noian de fapte, câteva portrete în mișcare și examinând cu atenție evenimentele din cursul celor trei mari date „oficiale” men­ționate de Winston Churchill : 15 august, 15 septembrie și 27 septembrie, precum și trei date mai puțin cunoscute, când, după părerea mea, s‑a hotărât, în afara luptelor, soarta bă­tăliei pentru Anglia, și anume : 16 mai, când Dowding și‑a rechemat escadrilele din Franța, 24 august, când Londra a fost bombardată din eroare, și 3 septembrie, când germanii au hotărât în mod greșit Zielwechsel‑ul, adică schimbarea obiectivului.

Dacă am realizat ceea ce mi‑am propus, răspunsul îl va da numai cititorul.

Aș dori să aflu că Air Marshal‑ul sir Hugh Dowding a citit această carte și că, cel puțin în parte, și‑a recunoscut bătălia.

M. J.

.

I. BÃTÃLIA PENTRU ANGLIA NU VA AVEA LOC

Pentru englezi bătălia a început la 10 iulie; pentru ger­mani ea nu s‑a dezlănțuit decât la 8 sau chiar la 13 august.

Este însă posibil ca ea să fi fost câștigată încă din ziua de 16 mai.

În acea zi, la câteva mile nord de Londra, în localitatea Stanmore, la capătul liniei cafenii a tube[16]‑ului, în clădirea lui Bentley Priory, la al doilea etaj, Air Chief Marshal‑ul sir Hugh Dowding se pregătea să coboare în biroul său aflat la parter. Își puse pe cap chipiul de stofă de un albastru ca oțelul, cu cozorocul de piele împodobit cu două rânduri de ceaprazuri din fir, încununat cu insigna R.A.F.[17]‑ului și‑și verifică ținuta. La cincizeci și opt de ani, șeful Fighter Command‑ului, stăpânul aviației de vânătoare britanice, își făurise o solidă reputație de austeritate. Era considerat sever față de subordonați și necruțător față de el însuși. Rigid, turnat în uniforma lui, Air Chief Marshal‑ul apucă cu o mână nervoasă clanța ușii. La încheietura mâinii îi străfulgeră o scânteiere aurie. Era singurul lux pe care și‑l permitea Dowding: o colecție de butoni de manșetă, care de care mai grei, mai enormi. Trecu pragul ușii. De patru ani de când locuia aici o fi observat vreodată existența întregolului încadrat de ornamentații în relief din lemn poleit de deasupra acesteia? El înfățișa trei amorași, vestigii ale unui rafinament feminin datorate lady‑ei Hamilton, fosta proprietară a casei, pe care aceasta o oferise reginei Adelaida, soția lui Wilhelm al IV[18]‑lea . Air Chief Marshal‑ul coborî un etaj, străbătu bal­conul din lemn sculptat aurit, care domina holul printr‑o consolă în arc de cerc, asemănătoare unei avanscene de teatru.

„Scoțian blestemat și încăpățânat”, spun despre el aceia – și sunt numeroși – care nu‑l iubesc. „Stuffy”, „înăbuși­tor”, adaugă cei mai ostili. O privire severă, o mustață bogată și regulat tăiată, buza superioară deosebit de subțire, și în rest o înfățișare rămasă foarte tânără, aidoma aceleia a unui vechi militar englez care a servit în Indii, a pilotat ve­chiturile zburătoare ale războiului din 1914—1918, a fost un jucător „entuziasmat” de polo, rămânând un excelent trăgător și un schior remarcabil.

Dowding a ajuns la parter. De o parte și de cealaltă a scării, două grupuri de câte trei grații înconjoară partea de jos a rampei, susținând două abajururi gălbui cu franjuri roșii. Lumina pătrunde aici prin două imense ferestre cu vitralii, plasate foarte sus și protejate în vederea apărării pasive. O a treia fereastră, mai scundă, dă spre gazonul pe care se profilează un cedru mare, întunecat.

Air Chief Marshal‑ul deschide ușa biroului său situat chiar sub balconul în formă de avanscenă. Masa de lucru se află în fața căminului; camera este sobră, simplă, cu o mare deschidere spre câmpia Middlesex‑ului.

În dimineața aceea, Dowding nu acordă nici o atenție peisajului. Totul este prea calm, prea catifelat în jurul lui Bentley Priory. Ochii de culoarea iazului, ochii nemișcați, ca apele moarte, ai Air Chief Marshal‑ului privesc departe, spre Franța, unde băieții lui, piloții escadrilelor de Hurricane, sunt angajați într‑o bătălie fără cruțare. Ar putea să recite aproape pe dinafară, cu începere din septembrie 1939, însemnările din jurnalele lor de bord. Ar fi o înșiruire ne­întreruptă de localități din nordul și estul Franței : Maubeuge, Seclin, Saint‑Inglevert, Reims, Lille, Douai, Peronne, Le Bourget... iar, începând din mai, cu câteva variante cum ar fi cele notate în carnetul pilotului S. A. Hemingway : „10 mai. Doborât un Heinkel 111”. „11 mai. Lovit un aparat german deasupra liniilor de la Maastricht. Coborât în Belgia”.

O dată cu invadarea Olandei și Belgiei, războiul a început cu adevărat. Știrile primite de pe continent sunt proaste, în zece zile au fost doborâte două sute cincizeci de Hurricane: Air Chief Marshal‑ul simte cum i se scurg rezervele „ca nisipul într‑o clepsidră”. Matematician cu experiență, Dowding își face calculele; le înșiră pe zece puncte, în două pagini, care vor fi dactilografiate, purtând referința FC/S 19 048 și transmise la Londra cu mențiunea SECRET :

1. – Am onoarea a mă referi la comunicările foarte serioase făcute recent cu privire la unitățile de luptă pentru apărarea patriei, în vederea stăvilirii invaziei germane de pe continent.

2. – Nădăjduiesc și cred că armatele noastre mai pot fi victorioase în Franța și în Belgia, dar trebuie avută în vedere și eventualitatea că ele ar putea fi învinse.

3. – În acest caz, presupun că nu va exista cineva care să nege că Anglia va continua să lupte chiar dacă restul ontinentului european s‑ar afla sub stăpânirea germanilor.

Air Chief Marshal‑ul își aliniază cifrele :

„S‑a hotărât că cincizeci și două de escadrile constituie forța minimă necesară apărării țării. În prezent, forța mea fost redusă la echivalentul a treizeci și șase de escadrile, comandamentelor aliate de pe continent ar trebui să le fie clar că nici un avion aparținând de Fighter Command și care nu este prevăzut în limita fixată nu va fi trimis pe celălalt mal al Mării Mânecii, oricât de desperată ar putea fi situația”. Mai departe, el insistă asupra faptului că esca­drilele lui staționate în Franța sunt la limita epuizării și că cu cât va trimite mai multe, cu atât pierderile vor fi mai grele, iar cererile de întăriri mai presante. În concluzie, con­sider că Anglia, dacă‑și păstrează forțele aeriene, maritime și terestre, va putea să continue singură războiul un anumit timp, dacă nu chiar nelimitat. Dimpotrivă, dacă ea se va lăsa târâtă să‑și irosească forțele în încercări desperate de a remedia situația din Franța, înfrângerea din această țară va aduce după sine înfrângerea „completă și iremediabilă” a Angliei.

Semnat :

H.G.T. Dowding”.

Câteva zile mai târziu, neliniștit de faptul că n‑a primit asigurările cerute, Air Chief Marshal‑ul solicită și obține autorizația de a‑și expune personal teza în fața cabinetului de război. Demersul îi va fi, fără îndoială, înlesnit de dorința, exprimată de către primul ministru, de a cunoaște părerile diferiților șefi de stat‑major asupra situației mili­tare a Marii Britanii în fața unei „anumite eventualități”.

De când Dowding își expediase scrisoarea, războiul a căpătat un nume și se chema Dunkerque, unde floarea ar­matei britanice a fost zvârlită în Marea Mânecii. Când a aflat despre aceasta, Air Chief Marshal‑ul și‑a încruntat sprâncenele, căci își trimisese acolo piloții cu ordinul precis de a reveni pe insulă imediat după terminarea misiunii. Fu­seseră păstrate în rezervă doar două escadrile, toate cele­lalte fiind angajate.

Șefii de stat‑major erau în unanimitate de părere că Germania are „aproape toate atuurile în mână”. Pentru ei, adevărata problemă era de a ști „dacă moralul populației engleze, civili și militari, va putea să țină piept superiori­tății numerice și materiale a adversarului”. La această în­trebare precis formulată de Winston Churchill, ei au răs­puns : „Credem că da”.

Dowding părăsește Stanmore, îndreptându‑se spre Lon­dra. Imobilele capitalei sunt înconjurate cu saci cu nisip. Barajele de baloane stau suspendate în văzduhul liniștit. Lo­calurile publice sunt pline, însă fiecare se arată preocupat. S‑ar spune că toți locuitorii Londrei sunt ocupați cu lucrări de primă importanță într‑un minister ținând de apărarea națională. Cu toate acestea, se vorbește de concediul din august, însă toți sunt de acord că nu se va putea merge pe coasta de vest, căci acolo se aude prea des bubuitul tunului.

Air Chief Marshal‑ul este ascultat „cu curtoazie și sim­patie”. El pleacă după ce i s‑a dat asigurarea că nici un alt avion nu va fi trimis ca întărire pe continent, „cu excepția celor necesare acoperirii evacuării finale”.

Reîntors la Stanmore, își regăsește cedrii și vechile orna­mentații de lemn, umbra lady‑ei Hamilton; iunie însă se apropie, și pe covoarele de iarbă narcisele se ofilesc...

* * *

La 31 mai, Marea Britanie își pune uniforma de război. Toate plăcile indicatoare, toate bornele kilometrice, toate numele străzilor, ale gărilor sau ale satelor sunt înlăturate. Iluminarea gărilor se face cu lămpi albastru‑verzui camu­flate, ale căror raze slabe aruncă chiar sub ele, pe peron, o lumină de acvariu. În compartimentele cu perdelele lăsate, becurile n‑au mai mult de zece lumini. Două săptămâni mai târziu, guvernul interzice și tragerea clopotelor la biserici. Ele nu vor mai trebui folosite decât în caz de pericol aerian grav. O liniște neobișnuită se întinde asupra câmpiei engleze. Războiul, care de obicei se manifestă prin vacarm, pune stăpânire pe viața cotidiană prin liniște. Mii de biserici amu­țesc. Pe jumătate oarbă și surdă, Marea Britanie, asemenea acelor „terrae incognitae” de pe vechile planisfere, a devenit insula fără glas și fără chip.

În Franța, evenimentele se precipită. La 14 iunie cade Parisul. Trei zile mai târziu, guvernul format de mareșalul Pétain cere armistițiu. În aceeași zi, de pe aerodromul de la Mérignac, aproape de Bordeaux, decolează un avion Handley Page, îndreptându‑se spre Anglia și având la bord zece aviatori francezi, printre care și pe sublocotenentul de la Brière. Acesta îl va întâlni acolo pe sergentul de Mozay, care cu două zile în urmă, la Nantes, se urcase într‑un avion al R.A.F.‑ului.

La 18 iunie, viitorul conducător al Franței libere lan­sează apelul său : „Eu, generalul de Gaulle, în prezent la Londra, invit pe ofițerii și soldații francezi... să ia legătura cu mine”. Este unul dintre momentele cele mai critice pe care le‑a cunoscut Marea Britanie de la stabilirea taberei lui Napoleon la Boulogne în vederea invaziei și de la criza din 1588[19] încoace. Winston Churchill, urmașul Marlborough‑ilor, se fotografiază șezând, cu trabucul între degete, cu o cască plată pe cap și cu mâinile odihnind pe genunchi. Toată greutatea lumii libere apasă pe umerii lui și, pozând în fața obiectivului, a găsit atitudinea țăranului la capătul unei zile de muncă istovitoare. Pe masa de al cărui colț stă sprijinit și‑a lăsat pălăria și bastonul – natură moartă a unui timp de pace. Cu câteva ore mai înainte, el se ridicase în banca sa din Camera Comunelor. Conștient că reprezintă o țară veche, una din cele mai tradiționaliste din Europa, cu o monarhie seculară, cu un puternic imperiu, cu o marină stăpânind sfidător mările, el a vorbit ca un căpitan fixat solid în stânca unei insule atunci când se stârnește furtuna :

„Generalul Weygand declară că bătălia pentru Franța a luat sfârșit. Eu mă aștept să înceapă bătălia pentru Anglia”.

La Bentley Priory, Dowding își reface calculele și pregă­tește cu grijă ordinea de luptă a Figbter Command‑ului, care prevede ca de aici înainte să cuprindă patru grupe echi­pate, după modelul escadrilelor, cu avioane Hurricane, Spitfire, Défiant și Blenheim. Cuvântarea primului ministru n‑a avut darul de a‑l surprinde. El știe că a văzut limpede încă cu o lună mai devreme și este obișnuit să‑și exprime părerile mai puțin conformiste. „Încă din copilărie – spune el – n‑am acceptat niciodată ideile numai pentru că erau ortodoxe. În consecință, m‑am găsit adesea în opoziție cu unele puncte de vedere în general admise. Dacă privesc înapoi, îmi spun că, în ansamblu, n‑a fost un lucru rău...”

În Camera Comunelor, unde se mai poartă jachetă și gu­ler tare, în sala cu lambriuri din lemn de culoare deschisă, Winston Churchill își termină cuvântarea :

„Să ne comportăm astfel încât, chiar dacă Imperiul și Commonwealth-ul ar dura o mie de ani, oamenii să poată spune : a fost cea mai frumoasă perioadă a lor”.

În aceeași zi, la Munchen, Adolf Hitler avu o întrevedere cu Benito Mussolini, care la 10 iunie târâse Italia în conflict. Führer-ul nu se lăudă în gura mare cu victoria. Manifestă chiar o anumită rezervă, dusă până acolo, încât, după afir­mația contelui Ciano, ducele fusese decepționat de întrevedere. „Hitler se temea ca pacea să nu fie prea aproape – scrie ginerele lui Mussolini – și să vadă încă o dată spulberându‑se visul irealizabil al vieții sale: gloria pe câmpul de luptă...” Această impresie era atât de puternică, încât Ciano i‑o comunică omologului său, ministrul aface­rilor externe al Reichului, von Ribbentrop :

— Ce preferă Germania în momentul de față, pacea sau războiul?

— Pacea, răspunse Ribbentrop.

S‑ar putea ca aceasta să fi fost o atitudine de fațadă des­tinată aliatului italian și, prin el, opiniei publice interna­ționale, însă o frază a lui Hitler adresată credinciosului său Göring, șeful Luftwaffe[20]‑ului, dezminte acest lucru:

— Războiul s‑a sfârșit, Hermann. Cu Anglia voi ajunge la o înțelegere.

La 22 iunie intră în vigoare armistițiul franco‑german. „Iată – scrie Jean Giraudoux la Bordeaux —, radioul îl anunță, ei l‑au semnat... Mulțimea ascultă, se oprește, pentru prima oară se oprește, căci mersul neîntrerupt în cerc din această piață era încă fuga, mimarea fugii... Se opresc aici cei care continuau pe jos strania lor călătorie, acel bătrân venit din Lisieux într‑o roabă, cocoșatul sosit de la Vincennes pe un cal de călărie, maicile venite de la Amiens într‑un dric... Pentru prima dată, exodul se oprește...”

Între 22 iunie și primele zile ale lunii iulie mai evadează încă doisprezece piloți, cu avionul sau pe mare, luând cu ei vechi aparate Simoun sau Goéland, strecurându‑se în uni­forme de împrumut printre trupele poloneze dintr‑un trans­port al Grațioasei Sale Maiestăți. Ei se numesc Scitivaux, Guérin, Mouchotte, Fayolle, Labouchère, Bazin, Blaize, Bouquillard, Choran, Lafont, Montbon și Perrin. Împreună cu La Brière și Mozay, ei vor forma micul nucleu de avia­tori francezi care, alături de piloții britanici, canadieni, neozeelandezi, australieni, belgieni, polonezi și cehi, vor participa la bătălie. „M‑am gândit – scrie Labouchère – că, dacă Anglia va fi învinsă, voi fi salvat pe cât posibil mai mult din onoarea franceză; dacă Germania va fi bă­tută, ei bine, acești francezi care au continuat lupta vor avea un cuvânt de spus și vor reface Franța. Noi reprezentam o poliță de asigurare pentru Franța”.

Pentru moment, în mod paradoxal, la ordinea zilei pare a fi pacea. Cele mai fantastice știri circulă prin ambasade. Se spune că regele Suediei ar servi ca mediator între niște trimiși reuniți la Stockholm; se afirmă că ducele de Alba a intrat în legătură cu Foreign Office‑ul din Londra; se vorbește despre o intervenție hotărâtoare a papei... Zvonul cel mai persistent însă este cel după care prințul de Hohenlohe ar fi luat contact, prin intermediul lui Carl Burckhardt și al ambasadei Elveției la Londra, cu d‑l Kelly, ambasa­dorul Marii Britanii la Berna.

În tabăra germană, Hitler își afirmă în mai multe rânduri convingerea că o suspendare a luptelor este iminentă. El declară generalului von Kleist, venit să‑l întâmpine pe aeroportul din Cambrai :

— Englezii nu vor mai relua niciodată acest război.

Iar șefului său de stat‑major, Halder :

— Credeți‑mă, Anglia își toarnă apă în propriul vin.

Apoi dă ordin ca Berlinul să se pavoazeze în cinstea vic­toriei, iar toate clopotele să sune.

În tabăra engleză, Winston Churchill arată încă de la 28 iunie, într‑un mod precis, ministrului său de externe, Anthony Eden, voința implacabilă a Angliei de a continua lupta :

— Sper că‑l vom face pe nunțiul papal să înțeleagă în mod clar că nu dorim nici o informație despre condițiile unei păci cu Hitler și că este categoric interzis agenților noștri să întrețină cea mai mică iluzie în acest sens.

Nepăsător la tot ceea ce nu reprezintă ordinea de bătaie a Fighter Command‑ului său, Dowding își instalează pionii pe tabla de șah : escadrilele 43, 145 și 601 la Tangmere, escadrilele 79 și 32 la Biggin Hill... Își pune bateriile de apă­rare antiaeriană, reflectoarele, barajele de baloane, radarele – această armă magică a Marii Britanii – în legătură cu generalul‑locotenent sir Frederick A. Pile, comandantul apă­rării antiaeriene. Seara se urcă în camera sa, în care se în­chide, își numără în repetate rânduri efectivele; deschide fereastra spre noaptea de afară. Jos, bătrânul pământ res­piră prin toți arborii săi, prin fiecare fir de iarbă, încă liniștit, încă neamenințat. Air Chief Marshal‑ul trage perde­lele. Uneori i se întâmplă să deschidă un sertar, de unde ia un dosar doldora de tăieturi din ziare și le citește. Sunt mai bine de douăzeci de ani de când a inaugurat acest dosar și-l ține la zi. Îl obsedează problema supraviețuirii. De fie­care dată când această temă este tratată într‑un articol, el îl taie și-l clasează. Ceea ce se petrece după moarte, viața „de pe tărâmul celălalt”, comunicarea cu spiritele sunt tot atâtea întrebări pasionante pe care Dowding le examinează cu privirea sa înșelător rece de om de știință. Nu declarase el oare într‑o zi unui prieten că descoperise perpetuum mobile; iar când interlocutorul i‑a atras atenția că nu este primul care crede acest lucru, nu i‑a răspuns cu cel mai serios aer din lume : „Da, dar la mine merge!”?

Lungit sub lambriurile poleite de la Bentley Priory, Air Chief Marshal‑ul visează la legăturile lui cu morții. În loca­lurile publice din Londra sau în baracamentele aerodromu­rilor întunecate de noaptea războiului sunt sute de tineri nepăsători care, mâine, luna viitoare, în câteva săptămâni vor ști ceea ce se întâmplă după ce ai încetat să trăiești...

La 30 iunie, mareșalul Göring, care mai deține și titlul de mare vânător al Reich-ului, emite un ordin de luptă :

„Atâta vreme cât forțele aeriene inamice nu sunt înfrânte, imperativul primordial al războiului aerian este de a le ataca în orice împrejurare, ziua ca și noaptea, în aer și la sol, lăsând de o parte orice altă misiune”.

Două zile mai târziu, la 2 iulie, mareșalul Wilhelm Keitel, în numele înaltului comandament al Wehrmacht-ului, anunță o hotărâre a führer-ului potrivit căreia „o debarcare în Anglia este posibilă cu condiția ca aviația să‑și asigure stăpânirea spațiului aerian și anumite alte obiective să fie îndeplinite în prealabil”.

În ziua următoare, 3 iulie, la Berlin, Hitler mărșăluiește pe străzile presărate cu flori. Tineretul hitlerist difuzează o declarație triumfală a doctorului Goebbels, gauleiterul ora­șului. Un imens „heil” îl întâmpină pe führer de îndată ce își face apariția în gara Anhalt și nu‑l mai părăsește pe tot lungul drumului până la cancelariat. Un delir se dez­lănțuie atunci când se arată la balconul din Wilhelmstrasse, însoțit de comandanții‑șefi ai celor trei armate și de von Ribbentrop. Un cor de tinere fete intonează : „Vom lupta împotriva Angliei”. Este încântător, tot atât de idilic pe cât e de războinic, aidoma frumoaselor iubiri din legendele germanice :

„Dă‑mi mâna ta, frumoasa ta mână albă,

Căci ne ducem să învingem Anglia...”

Vremea e frumoasă. S‑a interzis să se arunce buchete, căci îi displace führer-ului. Din nou bat toate clopotele.

La aproximativ două mii de kilometri mai la sud izbuc­nește drama : flota engleză bombardează navele franceze staționate în rada portului Mers‑El‑Kebir. „A fost o hotărâre odioasă, cea mai inumană, cea mai penibilă din toate cele pe care le‑am avut de comunicat”, recunoaște Winston Churchill, care conchide : „Trebuia demonstrat însă până la evidență că cabinetul de război britanic nu se temea de nimic și nu ar fi dat înapoi de la nimic”.

Un act înfricoșător, resimțit cu durere și furie de toți francezii, aflați în acel moment fie în metropolă, fie în Algeria sau la Londra. Dar dacă lovitura are darul să ni­merească în plin Franța, ea face însă impresie și asupra ger­manilor. Generalul Rommel scrie soției sale : „Starea de război dintre Franța și flota britanică este un fapt fără precedent”.

Pentru prima dată de la evacuarea Dunkerque‑ului, zarurile de fier ale războiului au fost aruncate. Acum, chiar în tabăra germană nu mai îndrăznește nimeni să afirme că „bătălia pentru Anglia nu va avea loc”.

Se iau deci toate măsurile pentru declanșarea ei.

Primarul micului sat Le Coudray, la sud de Beauvais, vede sosind automobile cenușii. Ele se opresc pe ulița prin­cipală. Portierele sunt trântite; coboară niște ofițeri în uni­forma aviației militare germane. Este căutat primarul. D‑l Laroche se prezintă. Satul este golit aproape în întregime de locuitorii lui, care au fugit încă din primele zile ale lunii iunie, după ce și‑au încărcat în cărucioare sau căruțe tot ce putea fi transportat. Numai o fermă din zece mai lu­crează, restul fiind părăsite.

Ce vor germanii? Relațiile dintre ocupanți și ocupați sunt foarte reci. Ele se mărginesc la câteva rechiziții, la câ­teva schimburi elementare în natură făcute sub semnul unei antipatii foarte firești, în pofida afișelor, lipite la întâm­plare pe străzi, înfățișând un soldat din Wehrmacht cu un copil în brațe căruia îi întinde o felie de pâine și sfătuind ca „populațiile părăsite să acorde încredere soldatului ger­man”. D‑l Laroche se prezintă; unul dintre ofițeri cunoaște franceza, și discuția se leagă...

Doi kilometri mai la nord se repetă aceeași scenă. D‑l Henry Masselin, primarul din Neuville‑d'Aumont, primește o vizită... și nu va fi singurul. În curând devine evident fap­tul că, în perimetrul delimitat de satele La Boissiere, Parfondeval, Le Coudray‑en‑Thelle, Neuville‑d'Aumont și Le Déluge, se pune „ceva” la cale. Regiunea se situează între cele două șosele naționale, 1 și 327, din care una duce la Paris, iar cealaltă la Pontoise. Este împădurită, străbătută de calea ferată Paris‑Beauvais și bine alimentată cu apă de băut. Ce pot urmări germanii în acest loc?

Prima măsură pe care o iau este tăierea căii ferate între Méru, la sud, și Saint‑Sulpice, la nord. Se înființează o na­vetă de autobuz care ia călătorii din cele două gări și îi trans­portă pe porțiunea de aproximativ doisprezece kilometri într‑un sens și în celălalt. Motivul acestei tăieri a căii ferate? În pădure, nu departe de Coudray, trenul trece printr‑un tunel; germanii l‑au zidit la nord cu scopul de a‑l transforma într‑o ascunzătoare pentru un tren special, care se va putea refugia acolo în caz de alarmă aeriană. În așteptarea acestui tren, trupele de ocupație încercuiesc sectorul. Sunt rechizi­ționate niște ferme, precum și locuința preotului din Neuville și cafeneaua‑tutungerie din Coudray. Peste tot sosesc mașini, e întinsă sârmă ghimpată, civilii sunt controlați. Își fac apariția feldjandarmii cu plăcile lor metalice pe piept și câinii lor polițiști. Curând sosesc camioane întregi cu ma­teriale și muncitori care vin din Compiegne. În pădurea pe care vegetația verii o face de nepătruns și unde circulația este de acum încolo interzisă lucrează zi și noapte aproape trei mii de oameni.

Pentru ce această muncă imensă al cărui scop nu poate fi aflat și care va continua timp de multe săptămâni? într‑o dimineață, totul devine clar după mai multe semne : un neobișnuit du‑te‑vino de mașini purtând fanioane de ge­neral, instalarea unui cordon de trupe de o parte și de cea­laltă a căii ferate între Meru și Le Coudray, înmulțirea pa­trulelor pe bicicletă... și apoi, fără îndoială că între ocupanți și ocupați a funcționat acel al șaselea simț, acel instinct al clarviziunii care face ca cel mai mic gest al temnicerului să fie inteligibil și clar pentru prizonier. Toată lumea bănuiește, toată lumea știe : este așteptat mareșalul Göring.

Iată‑l pe ulițele satului, la Coudray. Nu se știe dacă a venit pe șosea sau cu trenul său personal. De fiecare dată sau aproape de fiecare dată va fi la fel: agitație neobișnuită, apoi vizita. Trenul special este numit de germani cu numele lui secret Asia. El este format dintr‑un tren‑pilot cu va­goane de călătorie și platforme pentru mașini și din trenul special propriu‑zis. Se afirmă că este deservit de 171 de persoane. Flancat la ambele capete de baterii antiaeriene, vagonul lui Göring, încărcat cu plumb pentru a i se amor­tiza trepidațiile, se compune din două încăperi : un mic birou și o cameră de baie. E urmat de un vagon‑salon ame­najat cu o instalație cinematografică, de un vagon rezer­vat comandamentului și de un al patrulea, destinat bucătă­riilor și sufrageriei. În timpul bătăliei pentru Anglia, acest tren va mai fi văzut adesea în regiune.

Göring pare să se simtă la largul său. Se zice că el, ca toți oamenii corpolenți, își dă osteneala să fie sprinten. În cămașă, cu o figură deschisă, pășește înconjurat de statul său major, se oprește pentru a arăta cu degetul un câmp sau o casă, apoi pornește din nou...

E arșiță... De‑a lungul potecilor, murele se colorează în negru. Unul dintre ofițerii din suita mareșalului se apleacă și culege una...