Batranul Gringo

Ea se așază, singură și își amintește.

Văzu rând pe rând spectrul lui Arroyo și al femeii cu fața ca luna și al bătrânului gringo, trecând prin fața ferestrei ei. Nu erau fantome. Pur și simplu își mobilizează propriul trecut, cu speranța că ea va face la fel și li se va alătura lor.

Dar ei i-a luat multă vreme să realizeze acest lucru.

Mai întâi a trebuit să înceteze să-l mai urască pe Tomas Arroyo pentru că i-a arătat ce ar fi putut să fie, iar apoi pentru că i-a interzis să mai fie vreodată ce ar fi putut să fie.

El a știut întotdeauna că ea se va întoarce acasă.

Dar i-a permis să se vadă cum ar fi fost dacă ar fi rămas; iar așa, ea nu va putea să fie niciodată.

Această ură a trebuit să se curețe dinlăuntrul ei, ceea ce i-a luat mulți ani. Bătrânul gringo nu mai era acolo ca s-o ajute. Tomas Arroyo nu mai era acolo. Tom Brook. Ar fi putut să-i dăruiască un fiu cu acest nume. N-avea dreptul să se gândească la un astfel de lucru. Femeia cu fața ca luna îl dusese cu ea spre o destinație fără nume. Tomas Arroyo se sfârșise.

Singurele momente care îi rămâneau erau acelea în care ea a trecut frontiera și a privit înapoi și i-a văzut pe cei doi bărbați, pe soldatul Inocencio și pe băiatul Pedrito, iar în spatele lor, îi vine în minte acum, a văzut praful stârnindu-se într-un fel de cronologie tăcută care îi cerea să-și amintească, ea a fost în Mexic și s-a întors în țara ei fără amintiri și Mexicul nu se mai afla în preajma ei. Mexicul dispăruse pentru totdeauna, dar trecând podul, de partea cealaltă a fluviului, un praf înzestrat cu memorie insista să se stârnească numai pentru ea și să treacă frontiera și să poarte cu el arborele mezquite1și lanurile de grâu, câmpiile și munții învăluiți în fum, marile fluvii adânci și verzi după care bătrânul gringo a jinduit atât, până la apartamentul ei din Washington, pe malul fluviului Potomac, până la Atlantic, până în centrul lumii.

Praful s-a împrăștiat și i-a spus că acum ea este singură.

Și își amintește.

Singură.

II

— Bătrânul gringo a venit în Mexic să moară. Colonelul Frutos Garcfa le ordonă să înconjoare movila cu lanterne și să se apuce să sape vârtos. Soldații cu torsul gol și cu ceafa acoperită de sudoare înșfăcară cazmalele și le înfipseră în pământ, în crângul de arbori mezquite.

Bătrânul gringo: așa i-au spus bărbatului aceluia de care colonelul își amintea acum în timp ce copilul Pedro îi privea fix pe bărbații care lucrau în noaptea deșertului: copilul văzu din nou un glonte străpungând în aer un peso de argint.

— Dintr-o pură întâmplare ne-am întâlnit în dimineața aceea la Chihuahua și, deși nu ne-a spus-o el, toți am înțeles că se află acolo pentru ca să-l omoram noi, mexicanii. De asta a venit. De asta a trecut granița, într-o vreme în care foarte puțini dintre noi ne îndepărtam de locul în care ne-am născut.

Lopețile de pământ erau nori roșii rătăciți din cer: prea aproape de pământ și de lumina lanternelor.

— Ei, americanii, da, spuse colonelul Frutos Garcfa, și-au petrecut viața trecând granițe, pe ale lor și pe ale altora, iar acum bătrânul a trecut-o pe cea de la sud pentru că nu mai avea alte granițe de trecut în propria lui țară.

— Ia seama cum vorbești.

(„Și granița de aici, dinlăuntrul meu?” spusese gringa ducându-și mâna la cap. „Și granița de aici dinlăuntrul meu?” spusese generalul Arroyo ducându-și mâna la inimă. „Există o graniță pe care îndrăznim s-o trecem doar noaptea, spusese bătrânul gringo: granița diferențierii noastre de ceilalți, a luptei noastre cu noi înșine.”)

— Bătrânul gringo a murit în Mexic. Doar pentru că a trecut granița. Nu este acesta un motiv suficient? Spuse colonelul Frutos Garcîa.

— Vă amintiți cum se speria dacă se tăia la față atunci când se rădea? Spuse Inocencio Mansalvo cu ochii săi verzi înguști.

— Sau cât îi era de teamă de câinii turbați, adăugă colonelul.

— Nu, nu e adevărat, era curajos, spuse copilul Pedro.

— Pentru mine era categoric un sfânt, spuse râzând femeia numită Garduiia.

— Nu, vroia doar ca lumea să-și amintească mereu de el așa cum a fost, spuse Harriet Winslow.

— Ia seama, ia seama la ce spui.

— Cu mult mai târziu, toți am aflat treptat cum a fost viața lui și am înțeles de ce bătrânul gringo a venit în Mexic. Avea dreptate, presupun. De îndată ce a sosit, a dat de înțeles că se simte obosit; lucrurile nu mai erau ca înainte și noi îl respectam pentru că aici n-a părut niciodată obosit și s-a arătat la fel de viteaz ca cel mai viteaz. Ai dreptate, băiete. Prea viteaz pentru ca să-i meargă bine.

— Ia seama la ce spui.

Cazmalele s-au lovit de lemn și soldații s-au oprit o clipă, ca să-și șteargă sudoarea de pe frunte.

Bătrânul gringo obișnuia să glumească: „Vreau să merg să văd dacă mexicanii ăștia știu să tragă drept la țintă. Misiunea mea s-a terminat și eu o dată cu ea. Îmi place jocul, îmi place lupta, vreau s-o văd.”

— Desigur, i se citea în ochi despărțirea de lumea asta.

— Nu avea familie.

— Se retrăsese și străbătea locurile din tinerețea lui, California, unde a lucrat ca ziarist, sudul Statelor Unite, unde a luptat în timpul războiului civil, New Orleans, unde îi plăcea să bea și să umble după femei și să se simtă dracul gol.

— Cum le mai știe colonelul pe toate.