Toate pisicile sunt negre

DRAMATIS PERSONAE.

Curtea aztecă.

MOCTEZUMA al Il-lea, Mare T.

CUITlAhUAC, fratele său.

CUAUHT6MOC, nepotul său.

CIHUACOATL, Marele preot.

REGELE DIN TEXCOCO.

TZOMPANTECUHTLI, sfetnic.

NEGUSTORUL.

CIOBANUL.

MESAGERUL.

MAGI.

VlNĂTORI.

POETUL AZTEC.

BĂRBAȚI.

O FEMEIE.

PREZICĂTORI al Mexicului.

Familia sfetnicului, tinere fete, cocoșați, pitici, albinoși, războinicii muzicanți, dansatori, cântăreți, femei, copii, profesori, țesători etc.

Conchistadorii.

HERNAN CORTE. S.

MARINA.

FRAY BARTOLOME DE OLMEDO.

PEDRO DE ALVARADO.

CRIST6BAL DE OLID.

GONZALO DE SANDOVAL.

DIEGO DE ORDAS.

ALONSO HERNANDEZ PORTOCARRERO.

ȘEFUL CEL GRAS DIN CEMPOALA.

ESCUDERO.

ZERMENO.

JUDECĂTORI DE INSTRUCȚIE.

SOLDAȚI.

EMISARII LUI MOCTEZUMA.

PERCEPTORII DE BIRURI AI LUI MOCTEZUMA.

DUBLURA LUI MOCTEZUMA.

UN MARINAR.

PREOȚI CHOLULTECI.

UN TÂNĂR SACRIFICAT.

UN PITIC.

Slujitori, tineri, notarul, bărbați, femei, copii, un soldat cântăreț, o fată indigenă etc.

și Quetzalcoatl, șarpele cu pene.

PROLOGUL AUTORULUI.

În Analele din Cuautitlân se povestește că numiții Tezcatlipoca, Ilhuimccatl și Toltecatl (magi cu patalama cu toții) au hotărât să-l alunge, din cetatea zeilor pe Quetzalcoatl, șarpele cu pene, care i-a creat pe oameni și i-a învățat artele fundamentale: cultivarea porumbului, șlefuirea jadului, pictura în mozaic, țesutul și vopsitul bumbacului. Dar pentru a-l alunga aveau nevoie de un pretext: căderea. Fiindcă atâta timp cit Quetzalcoatl reprezenta cea mai înaltă valoare a universului indigen, nimeni nu se putea atinge de el. Au pregătit rachiu ca să-l îmbete, să-l facă să-și piardă cunoștința și să-l împingă să se culce cu sora lui, Quetzaltepatl. Ca în poveștile biblice, beția și incestul erau ispite suficiente. Dar nici un patriarh evreu nu era zeu; iar Quetzalcoatl era și demonii mexicani știau asta. Aveau să fie oare de ajuns ispitele omenești? Pentru a-l discredita pe zeu în fața oamenilor, sigur că da. Dar pentru a-l discredita în fața zeilor și în fața lui însuși? Atunci Tezcatlipoca, vrăjitorul nopții, oglinda fumegândă, spuse: „Propun să-t oferim propriul său trup”. A luat o oglindă, a înfășurat-o în puf și s-a dus la sălașul lui Quetzalcoatl. Când a ajuns acolo, i-a spus zeului că voia să-i arate propriul său trup. „Ce este trupul meu? „ – a întrebat cu uimire Quetzalcoatl. Atunci Tezcatlipoca i-a oferit oglinda și șarpele cu pene, care nu avea cunoștință de existența înfățișării sale exterioare, s-a privit și a simțit o mare spaimă și o mare rușine: „Dacă m-ar vedea supușii mei – spuse – ar fugi rupând pământul”. Cuprins de spaimă de sine însuși – de spaima înfățișării sale – în noaptea aceea Quetzalcoatl a băut și a fornicat. In ziua următoare a fugit spre răsărit, spre mare. A spus că îl chema soarele. Se vorbea că se va întoarce: dinspre răsărit, dinspre mare. Quetzalcoatl a plecat fără să se știe că fusese protagonistul simultan al creației și al căderii. A semănat, în pământ, porumbul; dar în sufletele mexicanilor a semănat o nesfârșită bănuială circulară.

Arta circulară a Mexicului antic are forma unui șarpe împodobit cu pene care se devorează pe sine: este imaginea lui Quetzalcoalt. Timpul și spațiul refuză să se rezolve printr-o iluzie lineară. Arta europeană transplantată în Mexic este fundamental lineară: se desfășoară progresiv, acumulând evenimente, accidentat dar ascendent, accidentat fiindcă evoluează „occidentat”. Orientarea indigenă poartă alt semn. Nu demult, pe când vizitam ruinele orașului Uxmal împreună cu pictorul italian Adami, acesta m-a ajutat să-mi dau seama că funcția religioasă a ansamblului este ascunsă, dar în același timp depășită printr-o formă estetică ce cuprinde mult, mult mai mult decât pragmatismul teocratic care a dictat-o. Fiindcă sensul artei mexicane antice constă tocmai în elaborarea unui timp și a unui spațiu foarte ample, în care pot fi cuprinse atât cercul implacabil al întreținerii cosmosului, cit și circulația tuturor tainelor pe care raționalizarea nu le poate dezlega. Așa se explică faptul că arta noastră veche ajunge să creeze un semn de deschidere: semnifican-tul nu epuizează semnificatele. Forma este mai amplă și mai rezistentă decât oricare din conținuturile ce i se pot atribui; și tocmai această calitate formală reușește să asigure valabilitatea și multiplicitatea con-ținuturilor. Ansamblul din Uxmal, o statuetă olmecă sau un relief zapotec admit – și chiar cer – mai multe lecturi; există la diferite niveluri: istoric, social, religios, psihologic, estetic, simbolic, fizic și metafizic, real și supra-real.

În arta antică a Mexicului există o tensiune secretă pe care gândirea europeană pozitivistă nu o poate admite. Aceasta își propune, în mod abstract, să suprime contradicțiile dintre necesitate și libertate; enunțul, legii – „toți oamenii sunt egali” – ar trebui să asigure coincidența lor. în societățile indigene totul era necesar: la prima vedere, libertatea nu poate fi identificată decât cu o aspirație a cărei țintă este mitul lui Quetzalcoatl și degradată, așa cum a observat Laurette Se-journe, din necesitățile politice ale imperiului aztec. Nu lipsesc, bineînțeles, dovezile unei rezistențe la această politică, rezistență ce se manifestă sub forme variate, de la aceea a comunităților tribale care mai târziu îi oferă ajutor lui Hemăn Cortes, pvnă la actele izolate de revoltă sinucigașă, ca acela al imprudentului sfetnic al lui Moctezuma, Tzompantecuhtli, Dar chiar la originea lumii antice (și acest lucru este indicat, printre altele, de mitul șarpelui cu pene: un zeu invidiat, trădat, prăbușit fiindcă și-a înfăptuit creația) există această tensiune într-un dublu aspect.

Necesitatea în sine este o dovadă a insuficienței umane: uimirea în fața cosmosului, spaima în fața naturii nu sunt niciodată străine de o reflecție, oricât de sumară, asupra limitelor libertății. într-un anumit fel, această libertate creează ceea ce o neagă pentru a se ști diferită: oamenii nu pot executa operele zeilor. Oare zeii pot executa operele oamenilor? Antichitatea greco-latino. răspunde afirmativ: destinul zeilor se confundă cu acela al oamenilor. E o cultură tragică ce aspiră spre reunire. Antichitatea mexicană răspunde negativ. Avem de a face cu o cultură teocratică ce afirmă separarea. Venus și Apollo sini zei fisurabili, vaginali, testicu-lari: pătrund și sunt pătrunși la rândul lor de oameni. Coatlicue – zeița mamă a panteonului aztec – nu admite nici o fisură: este monolitul perfect, o totalitate a intensității: se conține pe sine însăși fiind atotcuprinzătoare. Nu întâmplător este lipsită de cap; renunță la antropomorfism: e o zeiță, nu o persoană și încă o zeiță ruptă de șovăielile, ispitele, necesitățile sau libertățile omenești. Când timpul și spațiul se întrunesc în Coatlicue, nu mai sini obiect al identificării umane și se impun ca ceva în plus, o putere aparte ce nu se contopește cu realul și care, totuși, face parte din real, fiindcă, poate fără voia ei, multiplică realitatea. In acest sens, zeii mexicani sunt ceva mai mult decât o simplă ilustrare a naturii: aspiră să fie ceea ce natura nu poate fi niciodată: altceva, o realitate complet separată.

Această hotărâre de a crea o realitate străină de viața naturală deschide un spațiu de uluire și promovează o întâlnire paradoxală între ceea ce nu poate fi atins sau afectat de oameni (sacrul) și construcția umană, fizică și imaginativă, a acestor spații și timpuri ale sacrului. Imaginația oamenilor a creat ceva care va fi îndată după aceea înstrăinat, separat de oameni. Coatlicue, pătrată, decapitată, cu ghirlanda ei de tigve, cu fusta ei de șerpi, cu palmele deschise și acoperite de răni, iwea să fie impenetrabilă: monolitică. Ca toate zeitățile panteonului aztec, a fost creată după chipul și asemănarea necunoscutului și dacă elementele decorative, luate separat, pot fi numite tigve, șerpi, mâini, în realitate se oontopesc într-o compoziție a necunoscutului: văzute în ansamblu, nu mai au nevoie de nume. Coatlicue este simbolul unei culturi rituale: o cultură de repetiții sacre, care exclude înnoirea istorică.

Poate că tentația lui Quetzalcoatl a fost să semene cu făpturile create de el; poate că tentația oferită de oglinda fumegândă a lui Tezcatlipoca nu a fost decât o dublă operație de teroare sacră: să arate făpturilor lui Quetzalcoatl că fața lui nu era ca a lor, care fuseseră creați, ci un chip anterior creației, un chip înspăimântător pe care timpul blând și vulnerabil al oamenilor nu putea să lase urme: un chip înspăimântător fiindcă era imposibil de recunoscut și imposibil de recunoscut fiindcă era etern și totodată să-i arate lui Quetzalcoatl, creatorul care a inventat fețele oamenilor, că nu semăna la chip cu ei; că dacă făpturile create de el erau divine, el era un monstru, dar în același timp, dacă el era un zeu, fiii lui, fiind atât de diferiți de el. Erau niște făpturi infernale. Quetzalcoatl a văzut în oglinda lui Tezcatlipoca un chip etern: identic cu oglinda: un spațiu infinit vid, asemeni nopții, peste care stăpânește diavolul. Fuga lui Quetzalcoatl este fuga unui zeu cuprins de disperare fiindcă seamănă cu făpturile sale: bea ca și ele; iubește ca și ele, pune stăpânire, ca și ele, pe un chip care este oglinda timpului, a unui timp care este reflexul dorinței, al unei dorințe care se naște din necesitate. Quetzalcoatl fuge știind că, atâta timp cât e absent, va fi dorit. Coatlicue, monolitică, impenetrabilă, fără chip, rămâne.

Poate că această negație extremă a fost o condiție pentru ca astăzi, golită de funcția ei precisă, literală, forma sculpturii indigene să ni se pară lipsită de vechea ei semnificație univocă și deschisă pluralității ambigue. Fiindcă aceste figuri voit înstrăinate, distante, ale unei culturi rituale ce excludea schimbarea, îi trimeteau pe oamenii care și le imaginau la propriile origini tocmai în virtutea acestei voințe extatice. In lumea aztecă, totul – religie, agricultură, putere, ritualuri de sacrificiu, astrologie – era supus bănuielii unui sfârșit apropiat; fragilă și nouă, viața populației de pe podișul mexican avea nevoie de o certitudine de permanență; totul era ordonat în așa fel, încât să exorcizeze catastrofa ciclică a secetei, a foametei, a războiului, a morții, a bolii, a dispariției regatelor acestei lumi. Zeii îndepliniseră această funcție de stabilitate, de imobilitate: erau substanțele nesupuse schimbării, garanția împotriva apocalipsului, negarea -unui viitor care nu putea fi decât catastrofal. Când viitorul e suprimat, locul său este luat de obârșie. In loc să privească înainte, oamenii se obișnuiesc să privească înapoi: înapoi se află epoca fericită, vârsta de aur, când oamenii încă nu căzuseră pradă asupririi, foametei și îndoielii. Dar omul instalat din nou pe terenul originilor, s-a aflat totodată în afara lor: le poate interoga și, făcând-o, va dobândi negreșit o imaginație de realități opuse și alternative, care îl va conduce, la rândul ei, la certitudinea clandestină, poate învăluită în mituri, că a existat cândva o unitate originară, cu alte cuvinte, o istorie anterioară separării.