Constancia

Bătrânul actor rus monsieur F; lotnikov m-a vizitat chiar în ziua morții lui. Mi-a spus că vor trece anii și c-am să vin și eu să-l vizitez în ziua morții mele.

Nu i-am înțeles foarte bine cuvintele. La Savannah, căldura lunii august seamănă cu un somn de după-amiază întrerupt de tresăriri nedorite; ai impresia c-ai deschis ochii, dar de fapt n-ai trecut decât dintr-un vis într-altul. Și invers, o realitate se lipește de alta, deformând-o în așa fel încât să pară un vis. Dar nu e decât realitatea, supusă unei temperaturi de 101 grade Fahrenheit. Nu e decât asta, și totuși: visele apăsătoare din după-a-miezile de vară seamănă perfect cu orașul Savannah, care este un oraș înăuntrul altuia, care e în…

Senzația de a te afla prins într-un dedal urban vine din desenul misterios pe care l-au dat orașului piețele la fel de numeroase ca stelele de pe cer, sau cam pe-acolo. împărțit în pătrățele ca o tablă de șah, orașul meu din sud își sparge monotonia prin aceste piețe pătrate, din care pornesc patru, șase, opt străzi care duc spre trei, patru, cinci piețe, din care iradiază douăsprezece, paisprezece străzi, care la rândul lor duc spre un număr infinit de alte piețe.

Astfel, misterul orașului Savannah îl reprezintă simplitatea geometrică și transparentă. Labirintul său e linia dreaptă. Totuși, din limpezimea asta se naște senzația cea mai copleșitoare de pierdere. Ordinea e anticamera ororii, iar când soția mea spanioloaică frunzărește un album de Goya și se oprește la gravura cea mai celebră a seriei Capricii, nu știu dacă e bine să-i tulbur fascinația spunând:

— Luciditatea rațiunii noastre.

Realitatea imediată: să mă așez pe verandă îhtr-un balansoar, cu un evantai rotund în mână, încercând să privesc spre râul verde, lent, înșelător și, nereușind să-l zăresc, să mă mângâi spunându-mi: sunt în aer liber, deci trebuie să simt răcoarea.

Soția mea, mai înțeleaptă decât mine, a priceput că vechile case din sud s-au construit pentru a te apăra de zăpușeală, așa că preferă să tragă obloanele, să se dezbrace și să-și petreacă orele siestei între cearșafuri proaspete și în bătaia unui ventilator silențios. Așa făcea încă de copilă, când locuia la Sevilla.

Ceva ne unește totuși: aerul rece ne face să răcim și să fim răgușiți, drept care, de comun acord, am proscris aparatele astea de aer condiționat care se ițesc câte unul sau câte două la ferestrele tuturor caselor din oraș, precum niște coșuri pe obraz sau niște membre cium-păvite.

Sunt urâte în primul rând pentru că urâ-țesc. Casele de locuit din Savannah datează din perioada de la finele secolului al XVDl-lea și primele trei sferturi din al XlX-lea, adică etapa dintre independența Uniunii și dezmembrarea ei în Războiul Civil, când orgoliul nostru a fost mai puternic decât simțul realității. Nobilele edificii din orașul nostru simbolizează două feluri de cfomerț, unul faimos, celălalt infam. Bumbac și sclavi; negri importați, fire albe exportate. Ca bătrân locuitor al sudului, îmi imaginez ironia cromatică a acestui schimb. Trimiteam în lume mesaje proaspete și eterice precum norii, iar în schimb primeam carne pârjolită de jarul infernului. Ironia, cu toate astea, e preferabilă vinei, sau cel puțin eu prefer s-o cultiv, mai ales acum când n-a mai rămas nimic din toate cele pentru care strămoșii mei au luptat atât de nobil și de stupid.

Sigur, mai supraviețuiesc câteva statui, dar în fața râului se ridică un Hyatt-Regency, iar în spatele casei mele, pe Drayton Street, un De Soto Hilton îmi confirmă că mercenarii din nord, acei carpetbaggers care au profitat de înfrângerea noastră pentru a ne anexa comerțului, valorilor și vulgarității lor, continuă să domnească.

Nimic nu scapă acestor imperative mercantile, nici măcar eu, care-mi cultiv atât de conștiincios regiunea și istoria ei. Călătoresc săptămânal la Atlanta ca să-mi îngrijesc pacienții și văd din avion că n-a mai rămas nimic din capitala Georgiei, pe care Sherman a incendiat-o la 1864. Zgârie-nori, superma-gazine, șosele periferice, ascensoare ca niște cuști de sticlă urcătoare, iederă sfărâmicioasă pe pielea rece a clădirilor; magnolii de plastic; eșecuri cu gust de înghețată de căpșuni; istoria ca un miniserial de televiziune. La Atlanta stau în zilele de marți, miercuri și joi, iar vineri mă întorc să-mi petrec sfârșitul de săptămână acasă. Este refugiul meu, salvarea mea, da. E casa mea.

Mă întorc la ea și știu că ne-a rămas un oraș pe care l-am clădit noi înșine (în ciuda incursiunilor comerciale pe care le-am pomenit) și în care i-am primit, ca să-l facă împreună cu noi, pe refugiații fără voia lor, pe negrii care nu fugeau liber (dacă se poate spune așa despre un refugiat) din Africa, ci erau târâți cu forța, în lanțuri, din continentul lor.

Uneori, în timp ce mă legăn în balansoar și-ncerc să înving zăduful imaginându-mi fluviul cel lent, sau când zbor deasupra Atlantei și-ncerc să disting un vestigiu mistuit de flăcări din trecut, mă întreb, bătrân și somnolent, dacă ne-am plătit până la capăt vina. Cum o putem lichida? Sau, mai bine spus, trebuie să învățăm să trăim cu ea la infinit, dat fiind că de ea depinde prosperitatea noastră? Și care e, mă întreb, perioada de veghe impusă de violența istorică? Când ne va fi permis să ne odihnim iarăși? Arareori mă uit la negrii din Savannah și le adresez doar cuvintele indispensabile, însă nu încetez să mă întreb, ca un rezumat al istoriei, până unde poate, sau trebuie să se întindă răspunderea mea personală pentru nedreptățile pe care nu eu le-am făcut?