Cacealmaua

Capitolul I – Rămășagul.

Cine ar fi dorit să urmeze drumul obișnuit de la El Paso del Norte spre California, trecând peste Rio Colorado, trebuia să se abată înainte de a ajunge la Tucson, capitala Arizonei, pe la vechea misiune San Xavier del Bac, care se află la vreo nouă mile departe de Tucson.

Misiunea a fost înființată încă din anul 1663 și este adăpostită într-o clădire superbă care provoacă mirarea oricărui călător, deoarece descoperă în mijlocul sălbaticei Arizona un monument atât de impunător.

La fiecare colț al clădirii se ridică o clopotniță înaltă; frontonul e împodobit cu ornamentații bogate, capela principală are o turlă mare iar zidurile sunt acoperite de plante agățătoare.

Misiunea e înconjurată în parte de un sat de indieni papagos, care numără vreo trei sute de locuitori. Acești papagos sunt oameni pașnici, muncitori și recunoscători albilor pentru că le-au introdus instalații de apă, plantații de grâu, secară și alte mijloace de hrană.

Din nenorocire, băștinașii au avut mult de suferit de pe urma unor derbedei albi certați cu justiția, care își găsiseră în Arizona un refugiu și-și făceau aici mendrele în voie.

Acest teritoriu, împrejmuit de munți și pustietăți, nu avea aproape defel reprezentanți de-ai justiției, așa că fiecare făcea ce vroia, fără să-i fie frică de pedeapsă.

Drept e că în capitală se afla o garnizoană militară menită să vegheze asupra siguranței publice, dar aceasta n-avea decât două companii de soldați, aproape nimic pentru o întindere de vreo 300 000 km2, soldații fiind bucuroși să nu se amestece și săi lase lumea în pace.

Această situație o știau cei pripășiți pe acolo, oameni în afara legii, și-și făceau de cap. Se asociau în bande întregi și veneau până în apropierea Tucsonului, așa că nimeni nu cuteza să plece de acasă decât înarmat până în dinți.

La indienii papagos din Sau Xavier del Bac se stabilise un irlandez pe care cine știe ce ispravă necinstită îl izgonise din țara lui.

Își făcuse aici o prăvălie „cu de toate”, cum se lăuda el, dar în care nu puteai găsi altceva decât rachiu, o adevărată otravă. Reputația lui era din acelea că orice om de treabă se ferea să discute prea mult cu el.

Într-o frumoasă zi de aprilie, irlandezul stătea la o masă de lemn necioplit din fața cocioabei lui botezată „prăvălie” și părea să fie foarte rău dispus. Bătu cu luleaua în masă și văzând că nu vine nimeni, strigă înfuriat:

— Ei, babo, ești surdă? Adu brandy, dar repede, altminteri vin eu să-ți ajut.

O negresă bătrână aduse o sticlă cu brandy din prăvălie și-i umplu paharul. Îl dădu, pe gât, apoi îi făcu semn să toarne iar, zicând;

— Fir-ar a dracului de treabă! Nici un mușteriu pe ziua de astăzi. Afurisiții ăștia nu vor să se deprindă cu băutura, dacă o merge tot așa, dau faliment.

— Vine acu' mușterii, răspunse împăcuitor bătrâna.

— De unde știi?

— Văzut eu.

— Unde?

— Dinspre Tubac.

— Zău? Cine?

— Nu știi. Ochi bătrâni, nu vede bine. Călăreți, multe călăreți.

Irlandezul se sculă repede și alergă în spatele casei, de unde putea vedea drumul care ducea la Tubac. Se întoarse apoi repede și strigă bătrânei:

— Finderșii[1], ei sunt… tocmai doisprezece. Ăștia se pricep la băutură. Să umplem sticlele, cât mai multe sticle.

Dispărură amândoi în prăvălie. După câteva minute doisprezece călăreți intrară în sat, se opriră în fața cârciumii, descălecară și aruncară frâul de gâtul cailor, care porniră liberi în galop.

Călăreții erau oameni voinici, cu chipuri îndrăznețe și bine înarmați. Unii erau îmbrăcați în portul mexican, alții păreau să fie de prin Statele Unite, după cum îi arăta chipul. Dar, de unde ar fi fost, niciunul din ei nu inspira încredere.

Începură să răcnească toți odată; unul se duse la ușă, scoase revolverul de la brâu și descarcă un glonț în cârciumă, strigând:

— Ei, Paddy[2]! Aici ești, măi? Ia fă-te încoa' cu otrava ta, mi s-a uscat gâtlejul de sete.

Cârciumarul apăru cu câte o sticlă plină la subsuoară și douăsprezece pahare în amândouă mâinile. Puse paharele pe două mese alăturate, le umplu până sus și răspunse zâmbind:

— Iacă-mă-s, domnilor. Știam că veniți, v-a văzut băbușca. Poftiți beți și binecuvântată să vă fie intrarea în casa mea.

— Păstrează-ți binecuvântarea, pungașule bătrân. Doar dacă n-oi fi vrând să ne bată ceasul morții. Știe toată lumea că oricine bea din otrava ta se sinucide.

— Nu face nimic, master Buttler; cu a doua vă înviu eu. Nu ne-am văzut cam de mult. Ce afaceri ați mai făcut în vremea asta? Bune, nu-i așa?

— Bune pe dracu'! răspunse Buttler, dând paharul peste cap. Te miri ce și mai nimic!

— Cum se poate! Tocmai voi? Și eu care socoteam să facem o bună afacere pe ziua de astăzi…

— Adică să ne tragi pe sfoară ca întotdeauna, luându-ne prada aproape pe degeaba. Numai că acum n-am avut ce prăda. Afurisiților ăstora de piei roșii nu mai ai ce le lua și dacă îți scoate dracu' un alb în cale, vrea să-ți scotocească el ție buzunarele. Acuma a mai venit și serviciul ăsta de siguranță, fă așa și pe dincolo! Ce treabă au nemernicii ăștia să se amestece în afacerile noastre? Ce le pasă lor dacă avem noi poftă să culegem unde n-am semănat după cum n-au semănat nici ei. Au ajuns lucrurile până într-acolo încât să-ți fie frică de câte ori treci pe lângă o tufă să nu te pomenești cu țeava unui puști oprindu-te în cale. Dar „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Ne-am hotărât să spânzurăm pe oricine l-om bănui că face parte din acest afurisit Serviciu de Siguranță. Văzut-ai dintr-ăștia pe aici?

— Hm! exclamă irlandezul. Prea mă credeți atotștiutor… Crezi că poți cunoaște pe cineva după vârful nasului dacă e un copoi de-al poliției ori un tâlhar cinstit ca voi?