Cainele din Baskerville

Cainele din Baskerville de Arthur Conan Doyle

CAPITOLUL I
DOMNUL SHERLOCK HOLMES

Domnul Sherlock Holmes, care de obicei se trezea târziu dimineața, în afară de acele împrejurări destul de dese când veghea toată noaptea, era tocmai la gustarea de dimineață. Eu mă aflam pe covorul din fața căminului și ridicam bastonul pe care vizitatorul nostru din noaptea trecută îl uitase la plecare. Era o piesă frumoasă, din lemn masiv, cu mânerul în formă de bulb, unul din acelea cunoscute sub numele de „Panang lawyer”^[1]. Chiar sub bulb avea un inel mare, de argint, lat de doi centimetri și ceva. Pe el era gravat: „Lui James Mortimer M.R.C.S.^[2], de la prietenii săi din S.C.C.” și data „1884”. Era în totul unul din acele bastoane, pline de prestanță, solide, de nădejde și pe care obișnuiau să le poarte doar medicii de casă, de modă veche.

— Ei, bine, Watson, ce ai de zis despre el? Holmes ședea cu spatele la mine, iar eu nu făcusem nimic care să-i arate cu ce mă îndeletniceam.

— De unde știi ce fac? Îmi vine să cred că ai ochi și la ceafă.

— Am însă în fața mea o cană de cafea strălucitoare pe o tavă de argint, îmi răspunse el. Dar, spune-mi, Watson, ce crezi despre bastonul vizitatorului nostru? Cum n-am avut norocul să dăm de el și nu avem habar de scopul vizitei lui, această amintire lăsată din întâmplare devine importantă. Ia să te văd cum reconstituiești tu omul, cercetând acest baston.

— Cred, – i-am răspuns eu, folosindu-mă cât mai mult de metodele colegului meu, – că doctorul Mortimer este un medic mai în vârstă, cu faimă, foarte respectat, deoarece cei ce-l cunosc i-au dăruit acest semn de prețuire.

— Bine, făcu Holmes. Minunat!

— Mai cred că sunt toate probabilitățile ca el să fie un medic de țară, care își face o mare parte din vizitele la bolnavi, mergând pe jos.

— Cum așa?

— Pentru că acest baston arătos este atât de tocit, încât cu greu mi-aș putea închipui un medic de oraș care să umble cu el. Capătul de jos, din fier masiv, e ros cu desăvârșire, deci e limpede că posesorul lui a umblat mult cu el.

— Perfect logic! făcu Holmes.

— Și apoi mai e și chestiunea cu prietenii din S.C.C. Aș înclina să cred că e vorba de vreo asociație de vânătoare, o asociație locală, pe ai cărei membri este cu putință să-i fi îngrijit cândva și în schimb ea i-a dăruit o mică atenție.

— Într-adevăr, Watson, te întreci pe tine însuți, zise Holmes, împingându-și scaunul îndărăt și aprinzându-și o țigară. Mă văd silit să-ți spun că în toate dările de seamă pe care ai binevoit să le faci în legătură cu micile mele succese, de obicei ți-ai subapreciat propria ta iscusință. E cu putință să nu fii tu însuți un izvor de lumină, dar ești, de sigur, un îndrumător de lumină. Unii oameni, neavând geniu, au totuși o putere vădită de a-l stimula.

— Mărturisesc, iubite coleg, că îți sunt foarte îndatorat.

Niciodată până atunci nu-mi spusese astfel de vorbe și trebuie să recunosc că mi-au făcut mare plăcere, pentru că adesea am fost necăjit de nepăsarea lui față de admirația ce i-o arătam și de încercările pe care le făcusem ca să popularizez metodele lui de lucru. De asemenea mă mândream, gândindu-mă că-mi însușisem atât de desăvârșit metoda lui, încât s-o pot aplica în așa fel, încât să merit încuviințarea lui. Îmi luă apoi bastonul din mână și îl cercetă câteva clipe cu ochiul liber. După aceea, cu un aer de viu interes, puse jos țigara și, ducându-se cu bastonul la fereastră, începu iarăși să se uite la el cu o lupă.

— Interesant, deși prea puțin grăitor, zise el întorcându-se în colțul său preferat de pe canapea. Fără îndoială că bastonul ne oferă una sau două indicații. Ele ne slujesc ca bază pentru mai multe deducții.

— Mi-a scăpat ceva? întrebai eu dându-mi oarecare importanță. Cred că n-am pierdut din vedere nimic din care s-ar putea deduce ceva.

— Mă tem, dragul meu Watson, că cele mai multe dintre concluziile tale au fost greșite. Când ți-am mărturisit că mă stimulezi, am înțeles prin aceasta, ca să fiu sincer, că dându-mi seama de greșelile tale, întâmplător mă îndrept eu spre adevăr. Nu zic că în această problemă greșești în întregime. Cu siguranță că cel în cauză e medic de țară și merge mult pe jos.

— Atunci am avut dreptate.

— Numai în această privință.

— Dar asta este tot.

— Nu, nu dragul meu Watson, asta nu-i tot, în niciun caz nu e tot. Eu, de pildă, cred că un dar pentru un medic e mai firesc să vină din partea unui spital decât a unei asociații de vânătoare și astfel când literele C.C. sunt puse după aceea a spitalului, atunci îți vin în minte, în chip firesc, cuvintele Charing Cross.

— Poate că ai dreptate.

— Pe această cale sunt probabilități de a dezlega problema. Și dacă pornim de la aceasta ca ipoteză de lucru, avem o bază nouă pe care să începem reconstituirea necunoscutului nostru vizitator.

— Bine, atunci, presupunând că S.C.C. înseamnă „Spitalul Charing Cross”, ce alte concluzii mai putem trage?

— Nu apare niciuna de la sine? Îmi cunoști procedeele. Aplică-le!

— Nu-mi vine în minte decât concluzia evidentă că respectivul și-a practicat profesia la oraș înainte de a fi plecat la țară.

— Cred că ne-am putea aventura ceva mai departe. Privește lucrurile prin această prismă. În ce împrejurare ți se pare cel mai probabil să se facă un astfel de dar? Cu ce prilej s-ar întruni prietenii ca să-i dea o mărturie a prețuirii lor? Fără îndoială, în clipa în care doctorul Mortimer s-a retras din serviciul spitalului cu scopul de a începe să profeseze pe cont propriu. Știm că e vorba de un dar și bănuim că el a fost făcut cu prilejul trecerii de la un spital de oraș la profesarea meseriei la țară. Înseamnă oare a împinge presupunerile prea departe, spunând că darul a fost făcut cu prilejul acestei schimbări?

— Desigur, lucrul pare cu putință.

— Acum ai să-ți dai seama că el nu putea să facă parte din conducerea spitalului, pentru că numai un om care și-a făcut un renume la Londra putea să dețină un asemenea post și un astfel de om nu s-ar înfunda la țară. Atunci ce era omul cu pricina? Dacă lucra la spital și totuși nu făcea parte din conducere, nu putea fi decât un intern la chirurgie sau la serviciul medical, ceva mai mult decât un doctorand. Și a părăsit spitalul acum cinci ani – data se vede pe baston. Așadar, dragul meu Watson, medicul tău de casă, solemn, un om între două vârste, se spulberă și apare un tânăr sub treizeci de ani, simpatic, modest și distrat, care e stăpânul unui câine de care e foarte legat și pe care, în linii mari, ți l-aș descrie ca fiind mai mare decât un terrier^[3] și mai mic decât un mastiff^[4].

Începui să râd neîncrezător, în timp ce Sherlock Holmes, rezemându-se pe canapea, trimitea spre tavan rotocoale de fum.

— În privința ultimelor ipoteze, îmi lipsesc mijloacele de control, – spusei eu, – dar cel puțin nu este greu să găsesc câteva date asupra vârstei și carierei lui.

Scosei anuarul medical din raftul meu cel mic, cu cărți de medicină, și începui să-i caut numele. Erau mai mulți Mortimeri, dar numai unul putea fi vizitatorul nostru. Citii cu glas tare datele privitoare la el:

— „Mortimer James, M.R.C.S, 1882, Grimpen, Dartmoor (Devon). Medic internist la spitalul Charing Cross, din 1882 până în 1884. A obținut premiul „Jackson” pentru o lucrare de patologie comparată, intitulată: „Este oare boala un atavism?” Membru corespondent al Societății suedeze de patologie. Autor al volumului „Câteva ciudățenii ale atavismului (Lancet, 1882)”. „Progresăm noi oare? (Gazeta Psihologică, Martie, 1883)”. Medic titular al parohiilor din Grimpen, Thorsley și High Barow.”

— Niciun cuvânt despre acea asociație locală de vânătoare, Watson, – îmi spune Holmes cu un surâs ironic, – dar e un medic de țară, după cum ai remarcat tu cu atâta pătrundere. Cred că deducțiile mele sunt pe deplin justificate. Cât despre calificative, am spus, dacă memoria nu mă înșală, simpatic, modest și distrat. Din experiență știu că în lumea aceasta numai un om simpatic primește dovezi de prietenie, numai un om modest își părăsește cariera la Londra, pentru ca să plece la țară, și numai unul distrat își lasă bastonul în loc de carte de vizită după ce te-a așteptat o oră la tine acasă.

— Și câinele?

— Avea obiceiul să-i ducă bastonul stăpânului, ținându-se după el. Fiind un baston greu, câinele îl ținea strâns de la mijloc și urmele dinților lui se văd foarte clar. După cum arată spațiul dintre aceste urme, înclin să cred că falca câinelui e prea mare pentru un terrier și nu îndeajuns de mare pentru un mastiff. Ar fi putut să fie… da, pe legea mea e un spaniel^[5] cu păr cârlionțat.

Se ridicase și umbla în sus și în jos prin cameră, în timp ce vorbea. Se opri, apoi lângă fereastră. Glasul lui suna atât de convingător, încât îmi îndreptai privirea spre el cu uimire.

— Dragul meu prieten, cum e oare cu putință să fii atât de sigur de asta?

— Pentru simplul motiv că îl văd pe acest câine chiar pe pragul ușii noastre și, iată, acum că sună stăpânul. Te rog nu pleca, Watson. Îți este coleg și prezența ta îmi poate fi de folos. Acum e clipa dramatică a destinului, Watson, clipa în care auzi un pas pe scară, cineva intră chiar în viața ta și nu știu dacă e spre binele sau spre răul tău. Ce i-ar putea cere doctorul Mortimer, un om de știință, lui Sherlock Holmes, un specialist în criminologie?… Intră!

Apariția vizitatorului nostru fu pentru mine o surpriză, căci mă așteptam să văd tipul clasic al medicului de țară. Era însă un bărbat foarte înalt, subțire, cu un nas mare și adus ca un cioc, care ieșea dintre doi ochi cenușii și pătrunzători, foarte apropiați, strălucind viu de după ochelarii cu ramă de aur. Era îmbrăcat după moda medicilor, dar destul de neîngrijit. Și aceasta pentru că redingota îi era decolorată, iar pantalonii roși. Deși tânăr, spatele lui lung începuse să se încovoaie, și mergea cu capul împins înainte, cu un aer binevoitor. Cum intră, privirea îi căzu asupra bastonului pe care Holmes îl ținea în mână și se repezi spre el, exclamând de fericire:

— Sunt nespus de bucuros! Nu eram sigur dacă l-am lăsat aici sau la biroul naval. Pentru nimic în lume n-aș vrea să pierd acest baston.

— Un dar, de bună seamă? spuse Holmes.

— Da, domnule.

— De la spitalul Charing Cross?

— De la vreo doi prieteni de acolo, cu prilejul căsătoriei mele.

— Ei, fir-ar să fie! Nu-i bine! exclamă Holmes, clătinând din cap.

Doctorul Mortimer clipi prin ochelari, cu o ușoară uimire:

— De ce nu-i bine?

— Doar pentru că ne cam stricați socoteala micilor noastre deducții. Căsătoria dumneavoastră spuneți?

— Da, domnule. M-am căsătorit și așa am părăsit spitalul și cu el toate nădejdile de a ajunge medic consultant. Trebuia să-mi făuresc și eu un cămin.

— Așa, așa! La urma urmei nu ne-am înșelat chiar atât de mult, spuse Holmes. Și acum, doctore James Mortimer…

— Nu sunt doctor, domnule, ci doar un mic membru al Colegiului regal de chirurgie.

— Și, bineînțeles, un om cu o minte clară.

— Un amator în știință, domnule Holmes, un om care culege scoici de pe țărmurile marelui și necunoscutului ocean… Presupun că mă adresez domnului Sherlock Holmes și nu…

— Nu. Dânsul e prietenul meu, doctorul Watson.

— Mă bucur de cunoștință, domnule. Am auzit de numele dumneavoastră atât de des pomenit în legătură cu acela al prietenului dumneavoastră. Mă interesează foarte mult persoana dumneavoastră, domnule Holmes. Nici nu mă așteptam să aveți un craniu atât de dolicocefalic și o dezvoltare supraorbitală atât de pronunțată. Mi-ați îngădui să palpez craniul dumneavoastră de-a lungul sudurii parietale? Un mulaj al craniului dumneavoastră, domnule Holmes, până când piesa originală va fi disponibilă, ar fi o adevărată podoabă în orice muzeu antropologic. Nu v-am pus gând rău, dar mărturisesc că tare jinduiesc după craniul dumneavoastră.

Sherlock Holmes îi făcu semn ciudatului nostru vizitator să ia loc pe scaun.

— Văd că sunteți tot atât de preocupat de activitatea dumneavoastră, pe cât sunt și eu de a mea, spuse el. Observ, după degetul arătător, că vă răsuciți singur țigările. Nu vă sfiiți și aprindeți una.

Omul scoase tutunul și foița și și-o răsuci cu o surprinzătoare îndemânare. Avea degete lungi, nervoase și la fel de suple și neastâmpărate ca antenele unei insecte.

Holmes era tăcut, dar scurtele lui priviri fulgerătoare îmi arătau cât de mult îl interesa ciudatul nostru oaspete.

— Presupun, domnule, – spuse el în sfârșit – că nu numai ca să-mi examinați craniul mi-ați făcut cinstea de a mă căuta aci noaptea trecută și astăzi iarăși.

— Nu, domnule, nu, deși sunt fericit că am avut prilejul să fac și acest lucru. Am venit la dumneavoastră, domnule Holmes, pentru că recunosc că sunt un om fără simț practic și pentru că în mod neașteptat am fost pus în fața unei probleme cât se poate de serioase și neobișnuite. Așadar, recunoscând că sunteți al doilea dintre cei mai iscusiți specialiști din Europa…

— Într-adevăr, domnule! Aș putea să aflu de la dumneavoastră cine are cinstea să fie primul? întrebă Holmes cu asprime.

— Atenția oricărui om cu o minte riguros științifică este atrasă de opera domnului Bertillon.

— Atunci n-ar fi fost mai bine să-l consultați pe el?

— Am spus, domnule, că pentru un om cu o minte riguros științifică. Dar toată lumea știe că sunteți singurul om cu spirit practic în aceste probleme. Aș vrea să cred, domnule, că dintr-o neînțelegere, nu am…

— O clipă, îl întrerupse Holmes. Cred, Doctore Mortimer, că ar fi mai înțelept să-mi spuneți deschis ce fel de problemă anume este aceea în care îmi cereți ajutorul.