Calea dacilor

Nori grei se adună deasupra poporului meu, iar eu sunt prea bătrân și neputincios să schimb ceva. Singura speranță pe care o mai avem rămâne Decebal, care fuge ca vântul către podișurile împădurite din Nord pentru a aduna o nouă armată. Dar speranța este slabă, mai mult o iluzie fantomatică gata să se spulbere odată cu apariția zorilor. Armatele invadatoare au distrus deja capitala noastră iubită, Sarmisegetusa, și au lăsat mii de daci fără case. Alte mii au fost împrăștiate în drumul lor către capitală. Munții, în toate direcțiile, sunt plini de refugiați care se ascund de cetele prădătoare ale romanilor. Chiar inima regatului dac este în mâinile dușmanilor.”

Astfel de gânduri se învălmășeau în mintea lui Vezina, Înalt Preot a lui Zamolxes, sfătuitor de taină a lui Decebal, regele dacilor. Un om atât de bătrân încât anii nu mai contau pentru el. În timpul său văzuse lumea de la pădurile fără fund ale Germanei, trecând prin mândra Roma, locul de unde era condusă lumea și până în decadenta Atena căzută din măreție, acum doar o umbră a ceea ce fusese odată. Era sfătuitorul lui Decebal de mult timp, îl ajutase să unească o parte dintre triburile dacice sub o singură conducere, dacă ar mai fi avut timp ar fi unit și triburile gete de pe malurile Danubiului.

Traian însă nu era așa de ușor de păcălit cum fuseseră înaintașii lui, Vezina își amintea cum cedaseră în fața promisiunilor de aur și plecăciunilor până la pământ. Încrezuți romani fără minte, armia dacică crescuse în fiecare an, unflată, asemenea râurilor de munte, cu triburi roxolane, sarmate și getice. Traian însă nu ascultase. Își vroia numele în istorie ca și cuceritorul dacilor.

Poate la bătrânețe ne pierdem suflul, gândi marele preot. El se simțea cu adevărat bătrân, nu numai în ani, datorită talentului său extraordinar trăise mai mult decât era normal, dar în suflet, acolo era cu totul altceva. Îmbătrânise o viață de om când văzuse mult iubita Sarmisegetusa în flăcări.

Până la urmă toate gândurile i se îndreptau către regele fugar. Exista încă șansa ca Decebal să ajungă la aliații roxolani și sarmați din Nord. Atunci, poate, s-ar fi întors cu destule forțe să-și elibereze neamul.

Situația în restul regatului era disperată. Fortărețele din munți cădeau una după alta în mâinile legionarilor romani, unele prin puterea banilor iar altele prin puterea armelor.

Un sunet ușor de pași îi întrerupse meditația. Un dac intră șovăietor în încăperea Templului Sacru, aflat adânc în munți și a cărui locație fusese secretă timp de sute de ani. Doar cei mai înalți în ierarhia preoților și tagma regilor cunoștea locația lui exactă. Templul era tăiat în piatră seacă și plin de catacombe artificiale, doar un tunel luminat de sute de torțe ducea în inima sa, Sanctuarul. Sala era înaltă cât zece persoane și lată în unele locuri de două duzini. Aici se afla locul de retragere și meditație a Marelui Preot, prim slujitor a lui Zamolxes.

Cel ce intrase și aștepta ca Marele Preot să-și întoarcă atenția spre el era Dapyx, nepot a lui Decebal, și cu toate că încă foarte tânăr conducător a refugiaților din munți. Inclusiv a puținilor războinici daci care încă doreau să lupte și să urmeze pe cineva din stirpea lui Decebal.

Tânărul purta hainele obișnuite ale dacilor: cămașa de în simplă și pantaloni lungi, dar mai purta și o cămașă de zale fină pe deasupra, lucrată minunat de către maeștrii din îndepărtata Persie. Tânărul o prețuia mai mult decât orice, îi fusese dăruită chiar de Decebal care o primise în dar de la perși când căutase alianța lor pentru a opri extinderea romană. Pe ea era prins însemnul casei regale, simbol purtat cu mândrie chiar și acum când echivala cu o condamnare la moarte sigură pentru purtător. La brâu avea o sabie, una romană de cavalerie, pe care mulți tineri daci o considerau mai folositoare în luptă decât propriile lor arme. După trăsăturile feței preotul își dădu seama cât de obosit este.

— Mărite Vezina, am nevoie de sfatul tău. Preotul îl invită să ia loc pe una din băncile de lemn așezate de-a lungul pereților încăperii.

— Ce sfat cauți tinere taraboste? Nu te pot ajuta dacă este vorba de bătălii, nu sunt general.

— Nu despre bătălii vin să-ți vorbesc. Poporul nostru este pe ducă, romanii îi mână din spate ca pe vite. Doar cei din triburile nordice vor scăpa de dominația romană. Eu am în grija mea aproape douăzeci de mii de suflete și asta fără să număr pe cei care sunt strămutați din valea interioară în sud. Ce să fac cu ei? Nu vor rezista iernii iar majoritatea nu vor să se întoarcă la satele distruse și să fie luați sclavi de romani.

— Du-i spre Nord. Există destul pământ pentru toți. Sarmații și roxolanii îi vor primi pe supraviețuitori. Decebal a negociat plătindu-i în aur greu.

— Spune-le asta romanilor. Toate drumurile spre Nord sunt pline de patrule romane. Aș putea să trec cu războinicii mei, dar în nici un caz cu femeile, copii și convoaiele de provizii. Am sperat ca zeii să ne arate altă cale.

— Vino mâine când soarele va fi la mijlocul drumului său ceresc. Voi întreba zeii și îți voi da un răspuns.

Tânărul dădu să iasă apoi se opri nehotărât, de parcă ar fi vrut să întrebe ceva dar îi era frică de răspunsul pe care l-ar fi putut primi.

— Despre Decebal, măritul meu unchi, ce vești mai ai?

— Este urmărit de romani prin munți. Cei mai mulți tarabostes îl urmează pe Decebal în nord cu speranța unei întoarceri. Dar tot mai mulți trădători își scot capul la lumină ca șerpii în fiecare zi. Curând nici Sanctuarul nu va mai fi sigur. Un sfat îți voi da și eu fără să apelez la înțelepciunea zeilor. Urcă-ți oamenii mai sus în munți.

— Sper ca regele să ajungă la Daelo, acolo îl așteaptă fratele meu Duro cu o mică oaste de roxolani și daci. Va fi în siguranță cu ei.

— Mâine vom ști, am trimis vorbă prin mijloace rapide. În curând vom primi un răspuns.

Dapyx își plecă capul și îl lăsă pe Vezina singur în mijlocul sălii Sanctuarului.