Cand greierii plang

APRECIERI

„...personaje fermecătoare și schimbări de situație care te fac să o citești pe nerăsuflate.”

— O carte Southern Living din selecția lunii aprilie, 2006

„În [romanul] Când greierii plâng, Martin relatează o povestire captivantă care îl poartă pe cititor prin complicata lume a chirurgiei cardiovasculare, dar într‑o manieră ușor de înțeles. Dincolo însă de aspectele fizicului, Martin demonstrează că aspectele legate de inimă sunt totodată aspecte referitoare la credință, iertare și caracter.”

— www. christianretailing. Corn

„Charles Martin demonstrează că este un maestru de înaltă clasă. Dublați abilitățile de narator ale lui Nicholas Sparks, adăugați frânturi de Michael Crichton și Don J. Snyder, și îl veți obține pe Charles Martin.”

— Paula Parker, http://www.lifeway.corn

„Una din cele mai bune cărți care mi s‑a cerut a le recenza, și cu siguranță cea mai reușită din acest an!”

— bestfiction. tripod. Corn

„Martin a creat personaje foarte sofisticate, un dialog natural și o narațiune plină de măiestrie.”

— Christian Book Previews.corn

„Sudul Americii a dat naștere unuia dintre cei mai talentați romancieri ai noștri, iar în acest caz este vorba despre Charles Martin și romanul său, Când greierii plâng...”

— http://www.bookviews.corn

„Când greierii plâng este o poveste frumoasă, lirică, precum și un carusel al sentimentelor. Dacă îți plac povestirile placide și lipsite de neprevăzut, aceasta cu siguranță nu este o carte pentru tine. E cea mai bună carte pe care am citit‑o într-o vară întreagă. Și o voi reciti, chiar și doar pentru pasajele ei descriptive. „

— novelspot.net

„Dacă doriți să citiți o singură carte în acest an, ei bine, iat‑o.”

— Coffee Time Romance

„Aceasta este o poveste care merge la inimă... o lectură fantastică și una pe care o recomand călduros.”

— http://www.bestsellersworld.corn

„Cum nu mai citisem nicio altă carte a lui Charles Martin înainte, am fost cu totul nepregătit pentru acest roman. Când greierii plâng este una dintre cele mai bune cărți pe care le‑am citit vreodată, și chiar și acum, la câteva zile după ce am terminat‑o de lecturat, încă nu reușesc să mă adun pe deplin, impresionat de această poveste care m‑a dat peste cap. Trebuie să‑i avertizez pe cititori, totuși, dacă sunteți în căutarea unei povestiri oarecare, fără multă acțiune, nu o alegeți pe aceasta. Dar dacă doriți o poveste care fără doar și poate vă va copleși, atunci aceasta este cartea pe care o căutați.”

— http://www.romancejunkies.corn

„Stilul literar al lui Charles Martin este înzestrat, binecuvântat și pătrunzător. Proza sa reușește să prindă esența povestirii [Când greierii plâng] cu frumusețe și sensibilitate. Abia aștept să citesc și alte cărți scrise de dânsul, până acum și de aici înainte.”

— Onceuponaromance.net

Prolog

M-am lăsat pe ușa din plasă cu arcuri, am întredeschis‑o și am alungat două păsări‑colibri care se certau pe mâncarea din dispozitivul special. Sunetul aripilor lor se stinse printre crengile de corn de deasupra și exact acela a fost momentul în care m‑a întâmpinat dimineața, cu fascicule de Sunkist[1] ce brăzdau, fisurat, linia orizontului. Câteva clipe mai devreme, Dumnezeu zugrăvise cerul cu o mixtură de negru și bleumarin, după care îl pătase cu rotocoale răsucite de bumbac și pulverizase răzleț fire de auriu, mai mari și mai mici. Mi-am înclinat puțin capul, încercând să sfredelesc cu privirea, ca apoi să mă hotărăsc – cerul arăta ca o uriașă tejghea din granit, întoarsă cu capul în jos, încadrând întreaga boltă. Poate că Dumnezeu era pe undeva pe‑aicea, jos, bându-Și cafeaua. Singura diferență era că El nu era nevoit să citească scrisoarea din mâna mea. Pentru că‑i cunoștea dinainte conținutul.

Ceva mai jos de mine, râul Tallulah se întindea fără niciun avertisment, continuu, înspre Lacul Burton, o perdea translucidă, nemișcată de verde, nemânjită de prorele ambarcațiunilor de lux și de jet‑ski-uri care aveau să‑i brăzdeze suprafața și să‑i arcuiască o mulțime de cute spre mal de la 7:01 a.m. În câteva clipe, Dumnezeu avea să trimită soarele în sus și spre vest, de unde avea să strălucească fierbinte, iar spre prânz, lumina‑i orbitoare reflectată de apă avea să fie chinuitoare și plină de viață.

Am coborât de pe terasa din spate a casei, strângând scrisoarea în mână, și mi‑am croit drum, desculț, pe treptele din piatră ce coborau la doc. Am pășit de‑a lungul digului, simțind răcoarea umedă a negurii escaladându‑mi picioarele și fața, și am suit treptele ce duceau spre terasa de sus a casei de pe chei. M-am prelins în hamac și mi‑am întors fața spre lac, înspre miazăzi, scrutând zarea pe deasupra genunchiului stâng. Mi‑am trecut degetul prin inelul mic de alamă legat la capătul unei frânghii scurte și am tras ușor, începând să mă legăn.

Dacă Dumnezeu era și El aici, jos, și-Și bea cafeaua, probabil că ajunsese deja la a doua cană, pentru că deja lustruise cerul cu Windex[2]. Doar fasciculele mai persistau.

Emma îmi spusese odată că unii oameni își petrec toată viața încercând să fugă de Dumnezeu, dorind probabil să ajungă undeva unde El nu fusese încă. Când spunea asta, își scutura capul și zâmbea, întrebându‑se de ce oare. Problema e, spunea ea, că oamenii aceștia își petrec toată viața într‑o continuă căutare și goană, iar când ajung la destinație, constată că El trecuse deja pe‑acolo.

Ascultam liniștea, dar știam că nu avea să dureze. Într‑o oră, lacul avea să răbufnească de râsetele copiilor cocoțați pe camere de cauciuc, de adolescenți pe schiuri nautice și de pensionari în bărci de la ponton, înlocuind gâștele canadiene și plăticile care urmau dâra de fărâmituri de Wonder Bread[3] aruncate dis‑de-dimineață de un iubitor de păsări, și care acum se împrăștia pe toată suprafața apei precum o cărare din cărămizi galbene. Până după‑amiază, pe sutele de docuri ce intrau în interiorul lacului, o mulțime de grătare pe cărbuni aveau să ardă la foc mocnit, emanând miros de hot‑dog, burgeri, stridii afumate și cârnați picanți. Iar în curțile și aleile ce dădeau toate spre lac ca un bol uriaș de salată, oameni de toate vârstele aveau să se arunce pe Slip ’n Slide[4]-urile lor, vor încerca să‑și arunce inelele pe tije pe sub copaci, vor sorbi un julep[5] cu mentă sau vreo mărgărită[6] pe malul apei și aveau să le bălăngăne picioarele de la etajul al doilea al barăcilor în care‑și țineau hârcile. Până la 9:00 p.m., aproape fiecare dintre proprietarii caselor de pe malul lacului aveau să‑și fi lansat ceasul anualei umbrele de vacarm sonic, iluminând lacul într‑o ploaie de flash‑uri de roșu, albastru și verde. Părinți cu privirile ațintite în sus; copii chicotind și gângurind; câini lătrând și smucindu‑se în lanț; pisici alergând să‑și caute o ascunzătoare; veterani depănând amintiri; și îndrăgostiți ținându‑se de mână, alunecând în tăcere în golfulețe, înotând despuiați, la adăpostul apei. Voci în simfonia libertății.

Era Ziua Independenței.

Spre deosebire de tot restul orașului Clayton din Georgia, eu nu aveam nici artificii, nici hot‑dog și niciun fel de plan să dau foc cerului. Docul meu era cufundat în tăcere și întuneric, grătarul – rece și negru de funingine și cenușă de demult și pânze de păianjen. Mie libertatea îmi părea departe. Ca o mireasmă pe care o cunoscusem cândva, dar pe care între timp n‑o mai puteam defini. Pentru că dacă aș fi putut, aș fi dormit toată ziua, ca un Rip van Winkle[7] modern, aș fi deschis ochii a doua zi și aș fi întors încă o filă în calendar. Dar somnul, precum libertatea, mă vizita arareori, și niciodată pe bune. De cele mai multe ori, scurte moțăieli. În cel mai bun caz două‑trei ore.

Zăceam în hamac, eu și cafeaua mea, și amintirile îngălbenite de vreme. Mi‑am așezat, ușor, cana pe piept și am luat în mână plicul mototolit, nedeschis. În spatele meu, negura se ridica ușor de pe suprafața apei și se răsucea în fuioare miniaturale ce torceau încet, ca niște fantome ce se prinseseră într‑un dans, spre înalt, printre crengi încovoiate de corn și aripi de păsări colibri, dispărând la vreo zece metri în aer.

Scrisul ei așternut pe plic îmi transmitea când să citesc scrisoarea din interior. Dacă aș fi ascultat‑o, aș fi făcut‑o acum doi ani de zile. Dar nu o făcusem și nu aveam s‑o fac nici astăzi. Poate că nu eram în stare. Ultimele cuvinte sunt greu de auzit când știi negreșit că sunt cât se poate de ultime. Iar eu știam negreșit. Patru comemorări veniseră și trecuseră, iar eu continuam să mă aflu în acest loc de nicăieri. Chiar și greierii tăceau.

Mi‑am așternut mâna peste scrisoare, netezind‑o pe pieptul meu, întinzând colțurile plicului precum niște aripioare de hârtie împrejurul coastelor mele. Ce surogat amar.

Pe‑aici, oamenii s‑au așezat în balansoare, sorb câte‑un julep cu mentă și discută pătimaș despre care ar fi cel mai bun moment al zilei pe care să‑l petreci lângă lac. Când se crapă de ziuă, umbrele îți cad înainte, se întind spre a atinge ziua ce stă să înceapă. La amiază, stai drept pe umbra ta, prins oarecum între ceea ce a fost și ceea ce va să vină. La apus, umbrele se preling în urma ta și acoperă urmele pașilor tăi. Din câte știu, oamenii care aleg apusul au de obicei ceva de ascuns.

Capitolul 1

Era mică pentru vârsta ei. Probabil șase ani, poate chiar șapte, dar arăta mai degrabă de patru sau cinci. O inimă de băiețoi într‑un trup de păpușă de porțelan. Îmbrăcată într‑o rochiță scurtă, galbenă, cu șosete galbene, o pereche de pantofi Mary Jane[8] albi și o pălărie de paie legată cu o panglică galbenă ce‑i atârna până la mijloc. Era palidă și slăbuță și nu mai contenea cu săritul, un fel de amestec Între Eloise și Tigger[9]. Stătea în centrul orașului, la colțul de nord‑vestul intersecției dintre Main și Savannah, strigând cât o țineau puterile: „Limonaaaaaaadă! Limonaaaaaadă, la cinzeci de cenți! „ Se uită de‑a lungul trotuarului, privindu‑i insistent pe trecători, dar cum nimeni nu se opri să cumpere, își întinse gâtul, se înălță cât putu pe vârfuri și‑și făcu mâinile căuș la gură. „Limonaaaadă! Limonaaaaadă, la cin’zeci de cenți!”

Taraba cu limonadă, mare și uzată, părea încropită în grabă. Patru piloni și o jumătate de placă din tablă de 2 cm formau tejgheaua. Două grinzi de cinci pe zece cm și înalte de 1,80 m stăteau ridicate în spate, de ele fiind prinsă cealaltă jumătate a plăcii din tablă în partea de jos, Iar sus reprezentau pilonii între care era întins un banner. Cineva vopsise toată construcția cu spray galben, iar bannerul trâmbița cu litere mari de tipar LIMONADĂ – 50 CENȚI – AL DOILEA PAHAR GRATIS. Elementul central nu‑l reprezenta nici tejgheaua, nici bannerul, nici termosul galben în formă de iglu, în care se afla limonada, și nici chiar fetița însăși, ci recipientul din plastic transparent de dedesubt. Era o canistră de douăzeci de litri de apă, amplasată în față, la mijloc – propria ei fântână fermecată în care parcă tot orașul își aruncase bancnotele mici și totodată dorințele tainice.

M-am oprit și am urmărit o bătrânică traversând Main Street, ascunsă sub o umbrelă de soare dantelată și aruncând două monede de 25 de cenți în cana melaminată de pe tejghea.

— Mulțumesc, Annie, șopti ea în timp ce luă paharul supraplin din mâinile întinse ale fetiței.

— Cu plăcere, domnișoară Blakely. Ce umbrelă frumoasă aveți!

Un vânt ușor se făcu simțit de‑a lungul trotuarului, învolburând panglicile galbene ce până adineaori se odihniseră pe spatele fetiței, preluând ecoul vocii ei și ducându‑l la vale.

Domnișoara Blakely își supse dinții și întrebă:

— Te simți mai bine, copilă?

Fetița își ridică ochii, privind‑o de sub borul pălăriei.

— Da, doamnă, și‑ncă cum!

Domnișoara Blakely goli paharul, iar fetița își îndreptă din nou atenția spre trotuar. „Limonaaaaaadă! Limonaaaaadă, la cin’zeci de cenți! „ Dialectul ei sudic era parcă supărător de melodios, moale și iritant. Se prelingea prin vocea aceea de fetiță și atrăgea atenția ca niște artificii de 4 iulie[10].

N-aș putea spune cu siguranță, dar după ce domnișoara Blakely și‑a pus paharul jos și a salutat‑o pe micuță cu o mișcare a capului, a lăsat să‑i cadă parcă o bancnotă ce părea a fi de douăzeci de dolari în recipientul acela transparent de la picioarele ei.

Ei, asta da limonadă.

Iar fata era o adevărată mașină de făcut bani peșin. În canistra aceea era un teanc gros de bancnote, și totuși nimeni nu părea să‑și facă griji că banii ar putea face picioare, și fetița – chiar și mai puțin decât ceilalți. Dincolo de bannerul cu limonada, nu exista niciun afiș sau vreo notă explicativă. Evident nu era necesar. Era o chestie ca într‑un orășel de provincie. Pur și simplu toți știau despre ce e vorba. Adică toți, în afară de mine.

Ceva mai devreme în dimineața acelei zile, eu și Charlie – vecinul meu de peste lac și totodată fostul meu cumnat – ne‑am apucat să șlefuim partea de sus și puntea din mahon a unei Greavette[11] din 1947, când ni s‑a terminat șmirghelul de 220[12] și lacul special pentru punte. Am dat cu banul, eu am pierdut, așa că m‑am dus cu mașina în oraș, în timp ce Charlie a rămas să pescuiască pe docul din spate, și să fluiere după fetele în bikini care țipau de pe jet‑ski-urile multicolore ce zburau pe suprafața apei pe dinaintea lui. Charlie nu prea umblă cu mașina, dar competitiv cum e, a insistat să dăm cu banul. Eu am pierdut.

Excursia de azi era diferită din cauza momentului zilei în care o întreprindeam. Doar arareori vin dimineața în oraș, mai ales când trotuarele sunt pline de atâția oameni, croindu‑și drum spre locul de muncă și spre casă. Să fiu sincer, nu prea vin în oraș de fel. Îl ocolesc și merg în orașele vecine, și schimb magazinele alimentare și cele cu articole de fierărie tot la câteva luni. Sunt un venetic sadea.

Iar când vin aici, o fac de obicei după‑amiaza, cu cincisprezece minute înainte de ora închiderii, îmbrăcat ca unul de‑al locului, în pantaloni din doc decolorat și o șapcă de baseball de la vreo firmă de aparatură de calitate sau de echipamente agricole. Parchez în spate, îmi trag șapca pe ochi, îmi ridic gulerul hainei și‑mi bag ochii în pământ. Mă strecor înăuntru, iau ce‑mi trebuie și mă strecor iarăși afară, perfect camuflat în mediul din jur, și dispărând pe după stivele de scânduri de parchet. Charlie numește asta shopping‑pe-furiș. Eu îi spun mod de viață.

Mike Hammermill, un fabricant pensionar din Macon, ne‑a angajat pe mine și pe Charlie să‑i renovăm Greavette‑ul din 1947 pentru a zecea ediție a ‚show‑ului anual Lake Burton Antique and Classic Boat de luna următoare. Avea să fie a treia lucrare a noastră în tot atâția ani, și dacă aveam de gând să‑i devansăm pe băieții de la Blue Ridge Boat Werks, aveam nevoie de șmirghel. Lucram la Greavette‑ul acela de aproape zece luni și eram aproape gata, dar tot mai aveam de luat legătura cu cei de la Velvet Drive[13] și de aplicat opt straturi de lac special la exterior și pe punte înainte ca barca să fie bună de lăsat la apă.

Curios și cu gâtul uscat, am trecut strada și am aruncat cincizeci de cenți în cană. Fetița își înfipse degetul micuț în ciocul termosului, încheieturile degetelor i se albiră și mâna începu să‑i tremure și‑mi umplu un pahar de limonadă proaspătă, plină de pulpă de lămâie și zahăr.

— Mulțumesc, am zis.

— Mă numesc Annie, spuse ea, și‑și petrecu un picior după celălalt, făcând o reverență ca o floare‑a-soarelui și ridicându‑și privirea de sub borurile pălăriei, căutându‑mi ochii. Annie Stephens.

Mi‑am trecut paharul în cealaltă mână, mi‑am lipit călcâiele între ele și am spus:

— Mulțumesc că mă ajuți; Ce ger! Sunt sloi[14].

Ea râse.

— Ați inventat chestia asta?

— Nu, am scuturat eu din cap. Un tip pe care‑l chema Shakespeare a inventat‑o, într‑o poveste numită Hamlet.

În copilărie, în timp ce majoritatea prietenilor mei se uitau la The Waltons sau la Hawaii Five-O[15], eu îmi petreceam cea mai mare parte a timpului citind. Și nici acum nu am televizor. O grămadă de scriitori răposați îmi hrănesc mintea cu șoaptele lor mereu prezente.

Mi‑am ridicat puțin șapca și i‑am întins mâna.

— Reese. Mă numesc Reese.

Soarele îmi bătea din spate, iar umbra se întindea pe toată lățimea trotuarului, protejându‑i fetei ochii de soarele de ora unsprezece care suia tot mai sus pe cer, tot mai fierbinte.

Rămase o clipă pe gânduri.

— Reese e un nume bun.

Un bărbat trecu grăbit pe trotuar, cărând două sacoșe cu cumpărături, așa că ea se întoarse și țipă cât să o audă și cei de la trei străzi depărtare, „Limonaaaadă!”

El dădu din cap și spuse:

— ’Neața Annie. Mă întorc într‑o clipă.

Ea se întoarse din nou spre mine.

— Acesta e domnul Potter. Lucrează mai încolo. Îi place limonada cu zahăr mult, dar nu e ca alții dintre clienții mei. Unora le trebuie mai mult zahăr decât altora pentru că ei sunt prea acri.

Râse de propria glumă.

— Ești aici în fiecare zi? am întrebat‑o printre înghițituri. Un lucru pe care l‑am învățat la școală, cândva în nopțile acelea lungi, a fost că dacă pui suficiente întrebări cumsecade, genul de întrebări care zgândăresc puțin problema, dar fără a o aborda direct, oamenii îți oferă de obicei ceea ce dorești. Să știi ce să întrebi și când să întrebi și, mai important decât orice, cum să o faci, este egal cu a începe o conversație destul de bunicică de purtat la patul de spital al cuiva.

— ‚n‑afară de duminică, atunci când Cici merge să‑și ia momeală vie de la Butch's Bait Shop. În celelalte zile, lucrează acolo înăuntru.

Arătă spre magazinul de fierărie unde o femeie cu părul de culoarea fânului stătea întoarsă cu spatele, îndărătul unei case de marcat, degetele alergându‑i pe taste, înregistrând comanda cuiva. Nu trebuia să se întoarcă pentru a ne vedea, pentru că avea deasupra tejghelei, pe peretele dinaintea ei, o oglindă pătrată de un metru, care‑i permitea să vadă tot ce se petrecea la taraba lui Annie.

— Cici?

Ea zâmbi și arătă din nou cu degetul.

— Cici e mătușa mea. Ea și mama au fost surori, dar mama nu și‑ar fi vârât niciodată mâna într‑o grămadă de târâtoare de noapte sau de viermi.

Annie observă că paharul meu era gol, mi‑l umplu a doua oară și continuă.

— Deci, sunt aici în majoritatea dimineților, până la prânz. Apoi mă duc la etaj, mă uit puțin la televizor și dorm de amiază. Dar tu? Ce lucrezi?

I-am servit varianta obișnuită, care era și adevărată și mai puțin adevărată. În timp ce gura mea spunea „Lucrez cu bărcile”, mintea mea își luă zborul și‑și spuse: Dar inima mi‑o voi purta de mânecă‑aninată, stăncuțele s‑o ciugulească; nu sunt ceea ce sunt[16].

Ochii i se îngustară și privi undeva pe deasupra capului meu. Respirația îi era puțin greoaie, ușor încărcată de secreții, marcată de o tuse persistentă, pe care și‑o ascundea, și‑o reținea. În timp ce vorbea, porni repede îndărăt, controlând conturul trotuarului cu picioarele, și se așeză pe scaunul pliant aflat în spatele tarabei ei. Își încrucișă brațele și luă câteva guri de aer profunde, în timp ce panglicile îi dansau în vântul ce adia pe trotuar.

I-am urmărit mișcările pieptului, ridicându‑se și coborând la loc. Vârful cicatricii, mărginită de un rând de orificii, de la agrafele folosite la încheierea operațiilor, mai recentă de un an, se ridica cu mai bine de doi centimetri peste deschizătura în V a rochiței ei și se oprea puțin sub medalionul cu medicamente care‑i atârna la gât agățat de un lănțișor. Nu trebuia să‑mi spună ce conținea.

Am atins cu vârful piciorului stâng recipientul cel mare din plastic.

— Ăsta pentru ce‑i?

Ea se lovi ușor pe piept, dezvelind alți doi centimetri ai cicatricii. Oamenii își vedeau de drumul lor pe trotuar, dar ea obosise și nu‑i mai ardea de vorbit. Un domn cărunt, îmbrăcat la costum, ieși din biroul agenției imobiliare ce se afla la cinci case depărtare, urcă zorit dealul, apucă un pahar, apăsă ciocul termosului și spuse:

— ’Neața Annie, și lăsă să‑i cadă un dolar în cană și un altul în recipientul din plastic de la picioarele mele.

— Bună ziua, domnule Oscar, spuse ea pe jumătate șoptit. Vă mulțumesc. Pe mâine.

El o lovi ușor peste genunchi.

— Pe mâine, drăguță.

Ea se uită la mine și‑l urmări continuându‑și drumul la deal.

— La toți le spune drăguță.

Îmi pusesem cei cincizeci de cenți în cană, dar când nu s‑a uitat, am strecurat o bancnotă de douăzeci de dolari.

În ultimii optsprezece ani, poate chiar mai mult, purtam câteva lucruri în buzunare sau agățate de curea. O brichetă Zippo din alamă, cu toate că n‑am fumat niciodată, două bricege cu lamă îngustă, un săculeț cu ace de diferite mărimi și mai multe tipuri de ață, și o lanternă Surefire. Acum câțiva ani, mai adăugasem ceva.

Ea arătă cu capul spre lanterna mea.

— George, șeriful de‑aici, are o lanternă care seamănă mult cu aia. Și am văzut odată una într‑o salvare. Ești sigur că nu ești polițist sau medic pe salvare?

Am dat din cap.

— Sigur.

Câteva uși mai încolo, dr. Sal Cohen ieși din cabinetul său și începu să coboare trotuarul, târșâindu‑și picioarele. Sal este un personaj important în Clayton, cunoscut și îndrăgit de toți. Are deja spre șaptezeci și cinci de ani, și era pediatru de când își începuse cariera de medic, cu aproape cincizeci de ani în urmă. Din micul său cabinet cu două camere, Sal îi văzuse pe majoritatea localnicilor din Clayton crescând de la vârsta de nou‑născut până la cea de adult și chiar mai apoi. Jachetă din tweed, o vestă asortată, o cravată pe care o cumpărase în urmă cu treizeci de ani, o mustață stufoasă, sprâncene stufoase, cu părul ieșindu‑i din nas și urechi, perciuni prelungi, urechi impunătoare și lulea. Și întotdeauna are bomboane în buzunar.

Sal se apropie târșâindu‑și picioarele de Annie, își lăsă puțin pe spate pălăria de tweed și își trecu luleaua în mâna stângă când ea‑i întinse un pahar. Ei îi făcu cu ochiul, pe mine mă salută înclinându‑și capul și sorbi limonada cu înghițituri mici. Când termină de băut, se întoarse într‑o parte. Annie își vârî mâna în buzunarul hainei sale, scoase o bomboană mentolată și zâmbi. O apucă cu ambele mâini și chicoti de parcă ar fi găsit o comoară nemaipomenită.

El își duse degetul la pălărie, își agăță luleaua de buza de jos și se îndreptă spre Cadillacul său antic, parcat lângă trotuar. Înainte să deschidă portiera, mă fixă cu privirea.

— Ne vedem vineri?

Am dat afirmativ din cap și am zâmbit.

— Îi simt savoarea de pe‑acum, spuse el, lingându‑se pe buze și scuturându‑și capul.

— Și eu.

Și chiar o simțeam.

Arătă cu luleaua spre mine și spuse:

— Auzi, ține‑mi și mie loc dacă ajungi primul.

Am dat din cap, iar Sal porni mașina ca un bătrân – o luă drept prin mijlocul drumului, fără să‑l zorească nimeni.

— Îl cunoști pe dr. Cohen? Întrebă Annie.

— Mda.

Mă gândii un minut, încercând să o pun cât mai bine în cuvinte.

— Am... fost un fel de parteneri într‑o afacere cu cheeseburgeri.

— O, spuse ea, dând din cap atotștiutoare. Te referi la The Well.

Am dat și eu din cap.

— De fiecare dată când mă duc pe la el, fie vorbește despre vinerea trecută, fie despre cea următoare. Dr. Cohen adoră cheeseburgerii.

— Și nu‑i singurul.

— Doctorul meu nu mă lasă să mănânc așa ceva.

Nu eram de acord, dar nu i‑am spus‑o și ei. Cel puțin nu direct.

— Trebuie să fii cel puțin criminal să le interzici copiilor să mănânce un cheeseburger.

Ea‑mi zâmbi.

— Păi exact asta i‑am spus și eu.

În timp ce‑mi beam limonada, ea mă privea fără pic de nerăbdare sau îngrijorare. Cumva știam, în ciuda mormanului de bani de la picioarele mele, că și dacă nu i‑aș fi dat niciun penny, ea tot ar fi continuat să‑mi toarne limonadă până când fie mă îngălbeneam de tot, fie mă înecam definitiv. Problema era că mă înecasem cu mult timp înainte ca ea sămi toarne limonadă. Poate că speranța lui Annie se afla cuibărită în recipientul acela de plastic și aveam sentimentul că credința ei în Dumnezeu ar fi putut muta din loc și Everestul, și chiar să oprească soarele pe cer, dar fără o inimă nouă, avea să moară înainte să ajungă la vârsta pubertății.

Ochii ei mă măsurară o dată din cap până‑n picioare, apoi și‑i coborî la loc.

— Cât de mare ești? mă întrebă ea.

— La înălțime sau greutate? am întrebat‑o.

Ea‑și ridică mâna streașină la ochi.

— Înălțime.

— Șase picioare[17].

— Și câți ani ai?

— Ani de om sau de câine?

Râse.

— De câine.

M-am gândit puțin.

— Două sute cin’zeci și nouă.

Ea mă măsură din priviri.

— Și ce greutate ai?

— La englezi sau în kilograme?

Ea‑și dădu ochii peste cap.

— La englezi.

— Înainte de micul dejun sau după cină?

Reușii s‑o pun în încurcătură, așa că se scărpină în vârful capului, privi spre mine apoi spre trotuar și dădu din cap.

— Înainte de micul dejun.

— O sută șaptezeci și patru de pfunzi[18]. Mă privi încă o clipă.

— Ce număr porți la pantofi?

— La europeni sau la americani?

Strânse din buze și se strădui să‑și ascundă din nou zâmbetul; apoi își proțăpi palmele în șolduri.

— La americani.

— Unsprezece[19].

Se uită la picioarele mele, parcă întrebându‑se dacă îi spuneam adevărul. Apoi își netezi rochia, își îndreptă spatele și‑și scoase pieptul înainte.

— Ei bine, eu am șapte ani, am patruzeci și cinci de pfunzi[20]. Port mărimea 6[21] și am trei picioare și zece țoli în înălțime[22].

Din nou, mintea mea susură: O inimă de tigru ascunsă sub chip de femeie.

— Și? am întrebat eu.

— Ești mai mare ca mine.

Am râs.

— Doar cu puțin.

— Dar...

Își ridică degetul în aer de parcă ar fi verificat direcția din care bate vântul.

— Dacă o să primesc o inimă nouă, doctorul meu mi‑a spus că s‑ar putea să mai cresc puțin.

Am dat încet din cap.

— Ai toate șansele.

— Și știi ce‑aș face cu asta?

— Cu inima sau cu cei câțiva țoli în plus?

Rămase puțin îngândurată.

— Cu amândouă.

— Ce?

— M-aș face misionară ca mami și ca tati.

Gândul unui purtător de organ transplantat hoinărind prin junglele fierbinți ale Africii, la sute de mile distanță atât de un regim regulat de administrare a medicamentelor, de îngrijirile medicale preventive, cât și de orice persoană suficient de competentă pentru a le furniza pe ambele, reprezenta o imposibilitate pe care o cunoșteam prea bine pentru a putea spera sau crede în ea.

— Probabil că ar fi foarte mândri de tine.

Mă privi cu ochii întredeschiși.

— Sunt în rai.

N-am spus nimic o clipă, apoi am făcut o nouă încercare:

— Ei bine, sunt convins că le e dor de tine.

Își vârî degetul mare în ciocul termosului și începu să‑mi umple din nou paharul.

— O, și mie mi‑e dor de ei, dar o să‑i întâlnesc din nou.

Îmi întinse paharul, apoi își ridică ambele brațe în aer, semănând cu o balanță ce încerca să‑și găsească echilibrul.

— Peste vreo optzeci‑nouăzeci de ani.

Am băut și am calculat din nou imposibilitatea celor spuse de ea. Își ridică din nou privirea spre mine, curiozitatea scurgându‑i-se printre ridurile fine din colțul ochilor.

— Ce vrei să te faci când o să fii mare?

Îmi sorbii ultima gură de limonadă și privii în jos spre ea.

— Faci asta cu toți clienții tăi?

Își prinse mâinile la spate și, fără să‑și dea seama, își lipi călcâiele, ca Dorothy din Vrăjitorul din Oz.

— Ce anume?

— Să pui atâtea întrebări.

— Ăăă.. cred că da.

M-am aplecat mai mult spre ea, apropiindu‑mi ochii de ai ei.

— Draga mea, noi suntem făuritorii muzicii și tot noi cei care ne visăm visele.

— Din nou domnul Shakespeare?

— Nu. Willy Wonka[23]. Râse încântată.

— Ei bine, am spus, mulțumesc, Annie Stephens.

Făcu din nou o reverență și spuse:

— La revedere, domnule Reese. Te rog să mai vii pe‑aici.

— Voi veni.

Am trecut strada și am ales cheia cu care să‑mi descui Suburbanul[24]. Cu cheia în mână, privii prin paravânt, amintindu‑mi de toți ceilalți ca ea și de speranța pe care o nutrea fiecare, o speranță pe care nicio putere a iadului sau a pământului n‑ar fi putut‑o răpune vreodată.

Și tocmai acolo mi‑am amintit că fusesem cândva bun la ceva și că existase o vreme când cunoscusem dragostea. Gândul reverberă în mine: Am ajuns ca apa care se scurge, și toate oasele Mi se despart; Mi s‑a făcut inima ca ceara și se topește înăuntrul Meu.

O rafală puternică de vânt coborî dintre dealuri, dinspre răsărit, măturând Savannah Street. Alergă rapid prin fața clădirilor vechi din cărămidă, sui trotuarul, stârnind moriștile și clopoțeii de vânt, și prin dreptul standului lui Annie, unde îi luă pe sus cana din melamină și‑i împrăștie aproape zece dolari mărunți și bancnote pe toată strada. Ea sări din scaunul pliant și începu să alerge după bancnotele de hârtie până în intersecție.

Eu am văzut‑o prea târziu, iar ea nu apucă s‑o vadă deloc.

O mașină de distribuit pâinea ce trecea prin dreptul meu, coborând pe South Main, a prins verde la semafor și a accelerat, aruncând un nor de gaz de eșapament alb în spate. Am auzit radioul din mașină emițând muzică country și l‑am văzut pe șofer îndesându‑și un pateu în gură în timp ce viră în intersecție și‑și duse mâna la ochi, pentru a nu fi orbit de soare. Apoi probabil că a zărit galbenul rochiei lui Annie. A călcat brutal frâna, a deblocat roțile din spate și a început să se rotească, deplasându‑se într‑o parte. Cu cât camioneta se apleca tot mai mult pe o parte, cu atât roțile i se ridicau tot mai sus pe asfalt.

Annie se întoarse cu fața spre direcția de unde venea zgomotul și înlemni. Banii îi căzură din mână și se risipiră pe stradă ca niște fluturi monarh, și nu‑și mai putu controla vezica urinară. Nu reuși să scoată nici cel mai mic piuit, pentru că nodul din gât îi strivi orice sunet.

Șoferul țipă:

— O, Doamne Isuse, Annie!

Trase de volan cât putu de tare și se izbi cu bara din spate a camionetei de aripa din față dreapta a unei Honda Accord. Camioneta devie din Honda chiar înainte ca partea laterală să o lovească pe Annie drept în piept. Zgomotul produs de trupul ei izbindu‑se de partea laterală goală a acelei camionete sună ca o lovitură înfundată.

Reuși să‑și ridice o mână, amortizând în cea mai mare parte lovitura, și începu să se rostogolească înspre înapoi, ca o minge galbenă de bowling, pălăria zburându‑i într-o direcție, iar picioarele și corpul în cealaltă. Se opri cu o bufnitură de cealaltă parte a străzii sub o furgonetă Ford, cu antebrațul stâng frânt în două ca o scobitoare. Ultimele unduiri ale brizei aceleia ce bătuse dinspre răsărit reușiră să prindă marginea de Jos a rochiei ei și i‑o ridică, așternându‑i-o peste față. Zăcea nemișcată, cu capul la vale, iar rochia ei cea galbenă era acum pătată cu roșu.

Am ajuns primul la ea, urmat repede de femeia din spatele casei de marcat, care era înnebunită și țipa necontrolat. În două secunde, se strânse o mulțime de oameni.

Ochii lui Annie erau închiși, trupul moale, iar pielea translucidă și albă. Limba i se prăbușise înapoi în faringe și o îneca, făcând ca fața să‑i devină tot mai albăstruie, iar trupul tot mai asemănător cu o coală albă de hârtie. Fără să știu dacă coloana vertebrală îi fusese vătămată, i‑am ținut gâtul imobilizat și mi‑am folosit batista pentru a‑i trage limba Înainte, eliberându‑i căile respiratorii și permițând plămânilor ei să se umple din nou cu aer. Știam că și cea mai mică mișcare a gâtului ei risca lezarea suplimentară a măduvei, dacă avea vreo leziune la acest nivel, dar trebuia să‑i eliberez căile aeriene. Dacă nu este aer, nu este nici viață. Date fiind alternativele, am ales.

Cum toracele lui Annie se ridica și se lăsa în jos regulat, i‑am verificat pulsul la artera carotidă, și cu cealaltă mână mi‑am scos lanterna și i‑am verificat pupilele. În timp ce‑i observam ochii, mi‑am fixat lanterna între dinți și mi‑am desprins de la piept aparatul de monitorizare cardiacă Polar[25] și i‑am aplicat transmițătorul pe piept. Pulsul afișat pe ecranul ceasului meu sări imediat de la 62 la 156. Am căutat punctul șocului apexian, apoi am percutat aria cardiacă folosindu‑mi ambele mâini și am descoperit ceea ce intuiam deja – inima îi era cu aproape 50 de procente mai mare decât ar fi trebuit să fie.

Femeia de la casa de marcat mă văzu punându‑mi ambele mâini pe pieptul prepuber al lui Annie și îmi trase o palmă cu toată puterea peste față.

— Ia‑ți mâinile de pe ea, pervers nenorocit ce ești!

N-am avut timp să‑i explic, așa că am fixat transmițătorul pe poziție și am continuat să monitorizez ochii lui Annie. Doamna Registratoare văzu pupilele lui Annie și limba ei umflată și se lăsă jos lângă ea. Smulse lănțișorul aurit de la gâtul fetei, vărsând conținutul mărunt al cutiuței de medicamente pe abdomenul lui Annie și zvârlind ceva strălucitor, poate din aur, sub camionetă, în praful de pe marginea șanțului. Apucă două pastile și se întinse să le pună sub limba lui Annie. Ținându‑mi o mână sub gâtul lui Annie și ochii ațintiți asupra ei, am prins‑o pe femeie de mână, mi‑am încleștat degetele peste ale ei și i‑am spus calm:

— Dacă îi pui astea în gură, o omori.

Ochii femeii scăpărară, iar panica i se intensifică, umflându‑i venele de la gât. Era puternică și aproape că reuși să‑și smulgă mâna dintr‑a mea, dar eu izbutii s‑o țin strâns, continuând să o supraveghez pe Annie.

— I-ați mâna de pe mine. Tu o s‑o omori!

Se uită înjur, prin mulțimea ce se strânsese în jurul nostru.

— O omoară! O s‑o omoare pe Annie!

Doi bărbați în salopete uzate și cu șepci purtând însemnele John Deere, care până atunci mâncaseră ceva la cafenea, pășiră spre mine.

— Domnule, fă bine și ia‑ți mâinile de pe fetița aceea. Noi o cunoaștem pe Annie, dar pe tine nu.

Unul dintre ei era cel puțin de două ori cât mine și nu aveam timp de vorbit, dar eu eram singurul care știam asta. Ținând‑o cu putere pe femeie de mână, m‑am întors și l‑am lovit pe cel mai masiv dintre cei doi drept în burtă, la care el se ridică ușor pe vârfuri, ca apoi să se prăbușească în genunchi.

Cel de‑al doilea mă apucă de umăr cu laba lui imensă și spuse:

— Măi omule, ăla e frate‑meu și n‑ar fi trebuit să te iei de el.

Cu mâna liberă, l‑am lovit cât am putut de tare drept în plex, ceea ce nu era o țintă prea ușoară, la care căzu și el, icnind și împrăștiindu‑și pe trotuar tot micul dejun pe care‑l mâncase.

M-am întors spre femeie, care continua să zbiere și să ceară ajutorul celor adunați.

— O s‑o omoare! Annie moare! Pentru Dumnezeu!

Lucrurile degenerau din ce în ce mai mult. Cu cealaltă mână a mea i-am deschis pumnul cu forța, dar nu am făcut nicio mișcare spre a lua pastilele. Am privit‑o în ochi și am spus calm:

— Dă‑i o jumătate – dintr‑una.

Ea m‑a privit derutată, incapabilă să proceseze cele auzite.

Cel mai mare dintre frați reușise cumva să se ridice în genunchi și fu pe cale să pună mâna pe mine, când l‑am lovit din nou cu toată puterea în abdomen, dar nu suficient de tare pentru a‑i fractura vreo coastă.

femeia privi spre Annie și spre cei doi tractoriști de la picioarele mele. Fața ei îmi spunea că orice i‑aș fi spus eu, nu echivala cu ceea ce știuse sau i se spusese în trecut.

Dar..., începu ea.

Am dat din cap, liniștind‑o.

— Să începem cu jumătate și apoi o monitorizăm. Dacă pui atât de multă nitroglicerină sub limba copilei, tensiunea i se va prăbuși atât de mult că nu vom mai reuși să o ridicăm la loc.

I‑am eliberat mâna.

— Dă‑i o jumătate.

Femeia mușcă jumătate din pastilă, scuipând‑o pe cealaltă de parc‑ar fi fost vârful unui proiectil de muschetă, și o puse sub limba lui Annie. Fetița era conștientă, avea dificultăți în a‑și concentra ochii într‑o direcție anume, iar brațul îi atârna de parcă ar fi fost al unei marionete. În jurul meu se petreceau o mulțime de lucruri – oameni, claxoane și o sirenă undeva în fundal – dar eu eram concentrat pe alte trei lucruri: puls, pupile și căi respiratorii.

Nitroglicerina se dizolvase și nu trecu mult până când obrajii lui Annie începură să prindă din nou culoare – rezultatul vaselor dilatate, al creșterii fluxului sangvin și al oxigenului ajuns la extremități.

Femeia spuse încetișor:

— Annie? Annie?

O bătu ușor pe mână.

— Nu te da bătută, scumpo. Vin ajutoare. Nu te lăsa. Vin. Îi aud deja că se apropie.

Annie dădu din cap și încercă să zâmbească. Pulsul i se mai accelerase puțin, dar continua să fie destul de neregulat.

În timp ce sirena se auzea tot mai aproape, am calculat rapid cât de mult le lua să ajungă, să o diagnosticheze și să o stabilizeze, iar apoi să o transporte. Asta însemna că Annie avea să ajungă cam în douăsprezece minute la urgență.

În timp ce Annie clipea și privea la cei strânși în jurul ei, i‑am spus din nou registratoarei:

— Și‑acum, cealaltă jumătate.

Annie își deschise gura, iar femeia îi puse cealaltă jumătate sub limbă. După ce se dizolvă și aceasta, mi‑am scos propriul recipient cu medicamente, l‑am golit și i‑am întins o tabletă de aspirină în doză mică.

— Acum asta.

Ea făcu întocmai. Mi‑am desprins capătul cu brățară al monitorului meu de frecvență cardiacă și l‑am atașat la încheietura mâinii lui Annie. Chiar și la ultima gaură a curelei, tot prea mare îi era.

În timp ce sunetul sirenelor se auzea tot mai aproape, am privit‑o pe femeia din fața mea și i‑am arătat ceasul și transmițătorul de pe pieptul lui Annie.

— Astea două sunt împreună. Înregistrează ceea ce se întâmplă cu inima ei. Doctorul de la urgențe, dacă se pricepe cât de cât, va ști ce să facă cu asta.

Ea dădu din cap și îi îndepărtă părul transpirat și murdar de pe frunte, aranjându‑l după urechi.

Zece secunde mai târziu ajungeau și paramedicii, sărind lângă mine. Văzându‑mă în controlul celor ce se petreceau, mă priviră mai întâi pe mine.

Iar eu n‑am pierdut timpul.

— Traumatism acut de torace stâng, căi respiratorii libere, respirație spontană de 37. Crepitații palpatorii, sugerând emfizem subcutanat, suspiciune de pneumotorax parțial stâng.

Cel mai tânăr dintre urgentiști mă privi cu o expresie derutată pe față.

I-ar eu i‑am explicat:

— Cred că i‑a cedat un plămân.

El dădu din cap, iar eu am continuat.

— Frecvență cardiacă 155, dar neregulată. Scurtă pierdere a conștiinței, acum scor Glasgow 12[26].

El mă întrerupse.

— A avut noroc.

Am continuat.

— A primit două doze de 0,2 nitro sublingual, la cinci minute distanță.

Am arătat spre cicatricea ei de la mijlocul sternului.

— Post‑op pe cord deschis. Posibil în ultimele douăsprezece luni. Și mi‑am privit ceasul – monitor polar pentru ritmul cardiac, aplicat și în funcțiune de șapte minute.

El dădu din cap, preluă cazul și îi montă fetei o mască de oxigen deasupra gurii.

În spatele meu, gemenii tractoriști ședeau cu ochii mari și gurile căscate. Se pare că se lămuriseră în ceea ce mă privea, pentru că nu făcură nicio încercare să mă tragă deoparte. Și asta era bine. Pentru că aveam senzația că dacă ar fi dorit cu adevărat s‑o facă, ar fi reușit. Surpriza fusese atuul meu, iar acum nu‑l mai aveam.

Medicul monitoriza pupilele lui Annie, îi spuse să respire normal și începu să‑i aplice manșeta de la tensiometru în jurul bicepsului drept, în timp ce cel de‑al doilea paramedic se întoarse cu un guler rigid și o targă. Două minute mai târziu, atenți să nu agraveze starea brațului ei, îi puseră o perfuzie IV cu ser pentru a‑i crește tensiunea arterială, au suit‑o în ambulanță, au așezat‑o pe Mătușa Cici lângă ea, și au pornit spre spitalul Rabun County. În timp ce închideau ușile, mătușa lui Annie îi mângâia acesteia părul, șoptindu‑i ceva la ureche.

În timp ce strada se goli și poliția îl interoga pe șoferul camionetei, localnicii se răsfirară pe trotuare, cu mâinile în buzunare, scuturânduși capul și arătând mereu spre intersecție și spre direcția din care bătuse vântul.

M-am întors spre cei doi vlăjgani din spatele meu și i‑am întins mâna celui dintâi, să‑l ajut să se ridice.

— Fără supărare?

Cel mai mare dintre ei mă apucă de mână și mă străduii să‑l ajut să se ridice.

Arătă înspre ambulanță.

— Credeam c‑o să-i faci vreun rău lu’ Annie.

Urmării cu privirea ambulanța care tocmai dispărea după colț. Am spus mai mult pentru mine:

— Nu, domnule. Departe de mine.

L-am ajutat și pe celălalt să se ridice‑n picioare, iar cei doi se depărtară scuturând din cap, aranjându‑și șepcile și ajustându‑și cataramele la salopete.

În spatele meu, un domn mai în vârstă, cu o pălărie cu boruri largi și o salopetă Carhartt[27], și ai cărui bocanci miroseau a motorină, murmură:

— Când o să aibă liniște fetița asta?

Scuipă cu precizie, un jet bine țintit de lichid drept în șanț.

— Din toți oamenii din orașul ăsta, de ce tocmai ea? Viața asta nu e dreaptă. Nu‑i dreaptă deloc.

Scuipă încă o dată, murdărind caldarâmul, și se depărtă.

Când mulțimea se risipi, m‑am furișat după curbă, am găsit obiectul pe care‑l căutam și l‑am lăsat să‑mi alunece în buzunar. Era uzat și avea ceva imprimat pe partea din spate. Sunetul sirenei dispăruse cu totul în depărtare, iar în aer persista miros de scorțișoară, plăcintă de piersici, grătar și gaz de eșapament diesel. Și poate un iz de iasomie. În timp ce eu mă depărtam cu mașina, în fața recipientului transparent din plastic se formase o coadă de oameni tăcuți care‑și lăsau bancnotele să cadă în el în drumul lor spre serviciu.