Capitulare

Prolog

Ceasul din hol bătu miezul nopții, răsunând ca un clopot de moarte. Frumoasa rochie de modă veche, îngrozitor de grea și puțin nepotrivită pentru trupul ei deoarece fusese croită pentru o altă femeie, îi împiedica fuga disperată de-a lungul coridorului: stofa de lână fină i se înfășură pe picioare amenințând s-o doboare la fiecare pas. Femeia își ridică poalele sus, mai sus, până aproape de genunchi, și riscă o privire în urmă, peste umăr.

Bărbatul se apropia, alergând după ea în același mod în care un ogar setos de sânge, se năpustește asupra unei căprioare. Fața lui, cândva demonic de frumoasă, fața care ademenise o femeie inocentă și încrezătoare, mai întâi spre o căsătorie și apoi spre pierzanie, era acum o mască de furie arzătoare, ucigașă, înfricoșătoare. Cu ochi sălbatici, ieșiți din orbite și părul ridicat pe creștet, bărbatul o urmărea îndeaproape. Cuțitul din mâna lui avea să fie curând la gâtul ei.

— Cățea blestemată!

Strigătul lui de furie răsună cu ecou pe coridorul de sus. Lumina tremurătoare a unui sfeșnic sclipi pe lama fieroasă ascuțitului.

— Ești moartă! De ce nu mă lași în pace? Jur să te trimit înapoi în Iad unde ți-e locul. Și de data asta am să m-asigur că te-am aranjat cum trebuie. M-auzi, stafie blestemată? De data asta s-a zis cu tine.

Femeia ar fi dorit să țipe, dar nu putea. Singurul lucru pe care îl putea face era să fugă pentru a se salva.

— Am să privesc cum îți curge sângele printre degetele mele până n-o mai rămâne o picătură! strigă el în urma ei, mult mai aproape acum. De data asta ai să fii moartă de-a binelea, cățea afurisită. Mi-ai dat destul de furcă.

Femeia se afla acum în capul scărilor, cu răsuflarea tăiată. Frica îi strângea măruntaiele. Ridicând greaua rochie și mai sus, porni în jos pe scări, cu o mână pe balustradă pentru a nu cădea. Ar fi fost o cumplită ironie să moară cu gâtul frânt și nu tăiat.

Urmăritorul era extrem de aproape acum. Femeia își dădea seama că existau toate șansele să nu reușească să scape cu bine. De data asta mersese prea departe, își luase prea multe riscuri. Făcuse pe stafia, iar acum nu mai lipsea mult să devină stafie cu adevărat. Urmăritorul o va înșfăca înainte de a atinge ultima treaptă.

În sfârșit obținuse dovada pe care o căuta. În furia lui, bărbatul mărturisise. Dacă va supraviețui, avea s-o răzbune pe sărmana ei mamă. Dar așa cum stăteau lucrurile, investigația ei avea s-o coste probabil viața. În curând avea să simtă mâinile lui înșfăcând-o, într-o parodie îngrozitoare a îmbrățișării sexuale cu care o amenințase când fusese mai tânără. Apoi va simți cuțitul.

Cuțitul.

Doamne Sfinte, cuțitul.

Era la jumătatea treptelor când țipătul înfiorător al urmăritorului ei zgudui tenebrele.

Privi înapoi cu groază și își dădu seama că din acel moment miezul nopții nu va mai fi niciodată ca până atunci, pentru ea. Miezul nopții avea să fie un coșmar.

Capitolul 1

Victoria Claire Huntington își dădea seama când cineva are gânduri ascunse cu ea; nu ajunsese la matura vârstă de douăzeci și patru de ani fără a fi învățat să-i recunoască pe sofisticații vânători de zestre din lumea bună. Moștenitoarele erau, la urma urmei, un vânat atrăgător.

Faptul că era încă nemăritată și stăpână a unei averi substanțiale era o dovadă a îndemânării ei de a scăpa de oportuniștii șmecheri și vicleni care mișunau prin saloane.

Victoria se hotărâse de mult să nu se lase pradă farmecului lor înșelător și superficial.

Lucas Mallory Colebrook însă, noul conte de Stonevale era altfel. Putea fi și el un oportunist, dar în mod sigur nu exista nimic viclean sau superficial la el. Printre păunașii din lumea bună, contele era un vultur.

Victoria începea să se întrebe dacă nu cumva chiar calitățile care ar fi trebuit s-o pună în gardă, tăria ascunsă și voința neînfrântă pe care le observase la el, nu erau exact lucrurile care o atrăgeau. Era de netăgăduit că fusese fascinată de acest om încă din clipa în care îl cunoscuse, cu mai puțin de o oră în urmă. Atracția pe care o simțea era foarte tulburătoare. De fapt, era de-a dreptul periculoasă.

— Cred c-am câștigat iar, milord.

Victoria își coborî mâna ei elegant înmănușată și răsfiră cărțile pe postavul verde al mesei de joc, trimițând adversarului ei un zâmbet amețitor.

— Felicitări, domnișoară Huntington. Se pare că aveți un noroc formidabil în seara asta.

Stonevale, ai cărui ochi cenușii o făceau pe Victoria să se gândească la stafii mișunând în miezul nopții, nu arăta deloc afectat de pierdere. Părea mai degrabă cuprins de o satisfacție discretă, ca și cum tocmai i se realizase un plan alcătuit cu grijă. Avea aerul că anticipase cu calm totul.

— Da, am un noroc uimitor în seara asta, nu? murmură Victoria. S-ar putea chiar bănui că am fost ajutată…

— Resping o astfel de posibilitate. Nu pot accepta să vă pătați onoarea, domnișoară Huntington.

— Sunteți foarte galant, milord. Dar aici nu era vorba de onoarea mea. Vă asigur că sunt perfect conștientă că n-am trișat.

Victoria se opri brusc. Își dăduse seama că prin această remarcă se afla acum pe o gheață foarte subțire. Practic îl acuzase pe conte că jucase cu cărți măsluite pentru a-i da ei posibilitatea să câștige.

Ochii lui Stonevale o fixară pe deasupra mesei. Expresia lor era enervant de calmă, înfricoșător de calmă, gândi Victoria cu un fior. Ar fi trebuit să existe un licăr de emoție în privirea aceea cenușie, rece, dar nu exista nimic în afară de o anumită încordare.

— Nu vreți să vă exprimați mai clar, domnișoară Huntington?

Victoria se hotărî repede să se întoarcă pe un teren mai sigur.

— Vă rog, milord, nu luați în seamă cuvintele mele. Sunt extrem de uimită de norocul meu la cărți în seara asta având în vedere că în cel mai bun caz nu sunt decât o jucătoare oarecare. Dumneavoastră, pe de altă parte, aveți reputația unui jucător abil, sau cel puțin așa mi s-a spus.

— Mă flatați, domnișoară Huntington.

— Deloc, spuse Victoria. Am auzit vorbindu-se de abilitatea cu care jucați la White și la Brooks, ca și pe la alte cluburi din oraș, mai puțin onorabile, ca să zic așa.

— Povești mult înflorite, bănuiesc. Totuși, m-ați făcut curios. Întrucât abia ne-am cunoscut, de unde știți poveștile astea?

Victoria nu putea recunoaște că ceruse relații despre el de laprietena ei, Annabella Lyndwood, în clipa în care îl văzuse intrând în sala de bal, cu două ore în urmă.

— Sunt convinsă că știți cum zboară vorbele, milord.

— Într-adevăr. Dar o femeie cu inteligența dumneavoastră n-ar trebui să se ia după niște vorbe.

Cu gesturi ușoare și elegante, Stonevale adună cărțile frumos, una peste alta. Apoi, odihnindu-și degetele lui fine, lungi, deasupra lor, îi zâmbi rece și adăugă:

— Ei bine, domnișoară Huntington?

Victoria îl privi cercetător, incapabilă să-și reprime emoția care o stăpânea. Dacă ar avea cât decât minte, ar trebui să curme totul acum, îșispuse ea. Dar în seara aceasta era greu să gândească logic și clar așa cum făcea de obicei în astfel de împrejurări. Nu mai cunoscuse nici un bărbat ca Stonevale până atunci.

Zumzetul conversațiilor și râsetele din salonul de joc a Lady-eiAtherton se atenuaseră; chiar și muzica din sala de bal se auzea acum slab, distant. Imensa reședință londoneză a Lordului Atherton era plină de oameni bine îmbrăcați, din înalta societate, și de numeroși servitori, dar Victoria avu brusc sentimentul că se află singură cu Stonevale.

— Câștigul meu, repetă Victoria încet, încercând să-și adune gândurile. Da, va trebui să întreprind ceva, nu?

— Miza a fost un serviciu nu-i așa? Câștigând, aveți dreptul să-mi cereți un serviciu. Vă stau la dispoziție.

— Momentan n-am nevoie de nici un serviciu de la dumneavoastră.

— Sunteți sigură?

Victoria avu o tresărire sub privirea lui pătrunzătoare, lată un bărbat care știe mai mult decât ar trebui, gândi ea.

— Da.

— Mă tem că trebuie să vă contrazic, domnișoară Huntington. Cred că aveți nevoie de un serviciu din partea mea. Din câte știu, aveți nevoie de un însoțitor în seara asta când veți merge împreună cu domnișoara Lyndwood la parcul de distracții în căutare de aventuri.

Victoria înlemni.

— Ce știți dumneavoastră despre asta?

Stonevale răvăși ușor cărțile cu unul din degetele lui lungi.

— Lyndwood și cu mine suntem prieteni; frecventăm același club, uneori jucăm și cărți, știți cum se petrec lucrurile.

— Lordul Lyndwood? FrateleAnnabellei? Ati vorbit cu el?

— Da.

Victoria se înfurie.

— A promis că ne va însoți în seara asta și ne-a dat cuvântul că nu va sufla o vorbă nimănui. Cum îndrăznește să discute asta cu prietenii lui? A întrecut orice limită. Și le mai acuzați pe femei că sunt bârfitoare! Ce nerușinare!

— Nu fiți atăt de supărată pe el, domnișoară Huntington.

— Ce-a făcut Lyndwood? Un anunț general la vreunul din cluburile lui că le va aduce pe sora lui și pe prietena ei la parcul de distracții?

— N-a fost un anunț general, vă asigur. A fost cât se poate de discret. În fond e vorbade sora lui, nu? Dacă vreți să știți adevărul, eu cred că Lyndwood mi s-a confesat pentru că se simțea stresat de asta.

— Stresat? De ce? Nu există nimic în toată povestea asta care să-i dea emoții. Pur și simplu ne va însoți peAnnabella și pe mine la parcul de distracții. Ce poate fi mai simplu?

— Din câte am înțeles, ați exercitat amândouă o anumită presiune asupra lui pentru a-l face să accepte. Sărmanul e încă destul de tânăr pentru a rezista unor manevre feminine. Din fericire însă a fost destul de înțelept pentru a-și regreta slăbiciunea și destul de deștept pentru a cere ajutor.

— Într-adevăr sărman. Ce prostie. Ca și cum eu și Annabella l-am fi obligat pe Bertie la asta.

— Și nu-i așa? întrebă Stonevale.

— Bineînțeles că nu. I-am spus doar că suntem hotărâte să mergem în parc astă seară iar el a insistat să ne însoțească. Foarte galant, am gândit noi.

— Nu prea avea de ales, ca gentleman. Nu vă putea lăsa să mergeți singure. Știați foarte bine asta. A fost un șantaj, în plus, cred că a fost mai mult ideea dumneavoastră domnișoară Huntington.

— Șantaj!-Victoria era de-a dreptul furioasă. Resping această acuzație, domnule.

— De ce? Asta e adevărul. Credeți că Lyndwood ar fi acceptat de bună voie să vă însoțească dacă nu-l amenințați c-o să vă duceți singure? Mama Annabellei ar fi făcut o criză de nervi dacă ar fi aflat de această mică escapadă și la fel și mătușa dumneavoastră, bănuiesc.

— Vă asigur că mătușa Cleo e mult prea tare pentru a face o criză de nervi, declară Victoria loială.

Stonevale însă avea dreptate în legătura cu mama Annabellei. Lady Lyndwood ar fi făcut o criză de isterie dacă afla despre intențiile fiicei ei din seara aceea. Tinerele bine crescute din lumea bună nu merg noaptea în parcul de distracții.

— O fi mătușa dumneavoastră o femeie tare, vă cred pe cuvânt întrucât n-am avut încă onoarea de a-i fi prezentat, dar mă îndoiesc sincer că ar fi de acord cu intenția dumneavoastră din seara asta, spuse Stonevale.

— Am să-l sugrum pe Lyndwood când îl văd. E lipsit de noblețe să trădeze un secret de maniera asta.

— N-a fost numai vina lui. Am fost ofițer destul de mulți ani ca să-mi dau seama când un tânăr are ceva pe suflet și nu mi-a fost greu să-l fac să-mi spună ce-l apasă.

Victoria își îngustă ochii.

— De ce?

— Să zicem că eram doar curios. Când Lyndwood a văzut că sunt bucuros să-l ajut, mi-a mărturisit tot și m-a rugat să-l însoțesc.

— Nu mi-ați răspuns la întrebare. De ce erați atât de curios?

— Motivele mele nu interesează în mod deosebit.

Degetele lui Stonevale răvășiră din nou cărțile.

— Alta e problema importantă acum, adăuga el.

— Eu nu văd nicio problemă.

„În afară de a scăpa de tine”, adăugă ea în gând. Primul ei instinct fusese corect. Ar fi trebuit să plece cât timp mai putuse. Dar se părea că nici nu avusese ocazia asta, de fapt. Brusc, totul părea că se desfășoară potrivit unui plan conceput dinainte și asupra căruia controlul ei era din ce în ce mai slab.

— Ar trebui să discutăm despre unele detalii ale aventurii din seara asta, nu credeți?

— Detaliile sunt deja puse la punct, mulțumesc.

Victoriei nu-i plăcea să preia altcineva conducerea.

— Vă rog să mă înțelegeți. Poate că e fostul soldat din mine, sau poate simpla curiozitate, nu știu, dar aș dori să aflu exact despre ce e vorba înainte de a porni într-o aventură. N-ați vrea să faceți unele precizări în privința evenimentelor? întrebă Stonevale inocent.

— Nu văd ce ce. Nu v-am invitat să veniți cu noi.

— Nu doresc decât să vă fiu util, domnișoară Huntington. Nu numai că Lyndwood îmi este recunoscător pentru ajutorul meu în seara asta, dar chiar și dumneavoastră veți constata că e foarte convenabil să ai un om în plus la nevoie.

— Nu mă tem câtuși de puțin de mulțimea dezlănțuită. Din contră, o să fie mai palpitant.

— Atunci sper că-mi veți fi recunoscătoare pentru discreția mea, dacă se va întâmpla să-i fiu prezentat mătușii dumneavoastră în seara asta.

Victoria îl privi în tăcere o clipă.

— Se pare că nu numai lordul Lyndwood e în pericol de a fi șantajat, ci și eu.

— Mă răniți, domnișoară Huntington.

— Din păcate nu mortal. Altminteri aș scăpa de o problemă, nu?

— Eu vă rog să mă considerați o soluție și nu o problemă.

Stonevale îi zâmbi lent. Umbrele din ochii lui însă nu dispărură.

— Nu vă cer decât să vă slujesc ca însoțitor în seara asta când vă aventurați pe străzile periculoase ale orașului, continuă el. Sunt foarte nerăbdător să-mi achit datoria de la jocul de cărți.

— Și dacă eu refuz să accept plata sub formă de însoțitor, îi veți spune mătușii mele totul, nu-i așa?

Stonevale suspină.

— Ar fi foarte neplăcut pentru toți cei interesați ca mătușa dumneavoastră sau mama domnișoarei Lyndwood să afle ce intenții aveți, dar nu se știe niciodată ce subiecte de conversație apar în cursul unei seri, nu?

Victoria izbi cu evantaiul închis în masă.

— Am știut eu. Ăsta e șantaj.

— E un cuvânt urât, dar cred că într-un anumit sens, e într-adevăr șantaj, recunoscu Stonevale.

Vânător de zestre.Asta era singura explicație. Încă nu întâlnise unul atât de îndrăzneț și agresiv. Erau în general extrem de manierați și plini de grație, cel puțin la început. Victoria avea însăîncredere în instinctele ei. Îl fixă pe Stonevale o clipă, fascinată de licărul expectativ din ochii lui duri, cenușii. Când începu să se ridice de la masa de joc, contele se ridică în picioare s-o ajute.

— Sper să ne vedem mai târziu, îi șopti el la ureche în timp ce ea se ridica.

— Dacă urmăriți moștenirea, milord, spuse Victoria tărăgănat, aruncați-vă undița în altă parte. Vă pierdeți timpul cu mine. Metoda dumneavoastră e nouă, dar nu mi se pare deloc atrăgătoare. Vă asigur că am rezistat unor încercări mult mai agreabile.

— Am aflat.

Contele merse alături de ea în timp ce intrau în strălucitoarea și aglomerata sală de bal. Victoria observă din nou, ca și mai înainte, mersul lui echilibrat, dar inegal. Hainele negre, elegante, de seară, cravata artistic legată, pantalonii strânși pe picior și cizmele lustruite nu reușeau să ascundă șchiopătatul care afecta piciorul lui stâng.

— Ce anume vi s-a spus, milord? întrebă Victoria.

Contele dădu din umeri.

— Că nu prea vă interesează căsătoria.

— Sursele dumneavoastră se înșală, spuse ea cu un zâmbet ușor. Nu mă interesează deloc. Nu am absolut nici un interes să mă căsătoresc.

Stonevale îi aruncă o privire piezișă.

— Păcat. Poate dacă ați avea un soț și o familie cu care să vă petreceți serile, n-ați mai fi obligată să vă amuzați cu aventuri riscante ca aceea pe care ați plănuit-o în seara asta.

Zâmbetui Victoriei se lărgi.

— Sunt sigură că genul de aventură pe care l-am plănuit pentru seara asta va fi mult mai amuzant decât îndatoririle nocturne ale unei soții.

— Ce vă face atăt de convinsă?

— Istoria personală. Mama a fost cerută în căsătorie pentru averea ei și asta a distrus-o. Scumpa mea mătușă a fost de asemenea căsătorită pentru banii ei. Din fericire pentru ea, soțul ei a avut noblețea de a muri repede într-un accident de vânătoare. Eu, neputând miza pe un asemenea noroc, m-am hotărât să nu risc o căsătorie.

— Nu vă e teamă că ați putea pierde o parte importantă din viața unei femei? spuse el.

—Câtuși de puțin. N-am observat nimic atrăgător la o căsătorie.

Victoria își desfăcu evantaiul ei aurit pentru a ascunde un fior. Amintirea micilor cruzimi zilnice ale tatălui ei vitreg și actele de violență la beție exercitate asupra mamei ei era mereu vie. Nici chiar luminile strălucitoare ale sălii de bal n-o putea întuneca. Își făcu vânt de câteva ori sperând ca Stonevile să creadă că era foarte plictisită de direcția pe care o luase conversația.

— Acum, cu voia dumneavoastră, milord, aș vrea să vorbesc ceva cu o prietenă.

Stonevale îi urmări direcția privirii.

— A, da, întreprinzătoarea Annabella Lyndwood. Fără îndoială că e nerăbdătoare să discutați amănuntele planului. Se pare că, de vreme ce sunteți hotărâtă să nu acceptați ajutorul meu, voi fi obligat să aflu singur amănuntele. Dar nu vă fie teamă, sunt foarte bun strateg, spuse Stonevale înclinând ușor capul asupra mâinii Victoriei. Ne vedem mai târziu, domnișoară Huntington.

— Am să mă rog la Dumnezeu să găsiți ceva mai amuzant de făcut în seara asta, decât să ne însoțiți.

— Slabă speranță.

Zâmbetul ușor al contelui deveni un rânjet scurt, răutăcios, dezgolindu-i o clipă dinții albi, puternici.

Victoria își întoarse spatele cu o piruetă elegantă fluturându-și rochia de mătase galben-aurie, refuzând să-i dea bărbatului satisfacția unei priviri peste umăr. Omul ăsta nu era numai potențial periculos, ci și nesuferit.

Își înăbuși un mic suspin în timp ce aluneca prin mulțime. N-ar fi trebuit să-i permită contelui s-o ademenească în sala de joc. De fapt nici nu se făcea ca o doamnă să joace cărți cu un bărbat într-o împrejurare ca asta. Ea însă nu putuse niciodată rezista unei aventuri iar afurisitul de bărbat păruse să-și fi dat seama de asta imediat. O simțise și se folosise de slăbiciunea ei. Era de reținut asta.

Nu existase nimic care s-o avertizeze. În fond Stonevale îi fusese prezentat după toate regulile nici mai mult nici mai puțin de însăși Jessica Atherton.

Toată lumea știa că LadyAtherton era complet deasupra oricărui reproș, o femeie perfectă. Slabă, cu părul negru și ochi albaștri, vicecontesa nu numai că era tânără, delicată, chiar încântătoare, dar și de o modestie care i se potrivea.

Era veșnic zâmbitoare, păstrând mereu un aer respectabil și ținând la buna cuviință. Cu alte cuvinte, nu ar fi prezentat niciodată un ticălos, un vânător de zestre, vreunuia din oaspeții ei.

— Vicky, te-am căutat pretutindeni.

Annabella se îndreptă grăbită spre prietena ei. Își desfăcu evantaiul și îl folosi pentru a-și ascunde buzele în timp ce șoptea:

— Ai jucat cărți cu Stonevale? Câtă nesăbuință! Cine a câștigat?

Victoria suspină.

— Eu, din păcate.

— Ți-a spus că Bertie l-a invitat să ne însoțească în seara asta? Am fost foarte furioasă pe el, dar Bertie insistă că trebuie să mai fie un bărbat cu noi, pentru protecție.

—Așa mi s-a dat și mie de înțeles.

— O, scumpa mea, ești furioasă. Îmi pare rău, crede-mă, dar nu l-am putut împiedica. Bertie a promis să nu sufle un cuvânt despre planul nostru, dar se pare că Stonevale a reușit să-l facă să vorbească.

— Da. Înțeleg cum a procedat. Probabil că i s-a dat de băut până când a spus tot. E păcat că fratele tău nu-și poate ține gura, dar nu-i nimic, Bella. Sunt sigură că ne, vom amuza și așa.

Ochii albaștri azurii ai Annabellei străluciră de ușurare. Buclele ei blonde tresăltară încântător când dădu din cap și zâmbi. Annabella Lyndwood era considerată de anumiți arbitri ai eleganței doar un pic mai plinuță decât o cerea moda. Tendința asta spre corpolență însă nu-i îndepărtase deloc pe mulții ei curtezani. Împlinise de curând douăzeci și unu de ani și îi mărturisise Victoriei că va fi obligată fără îndoială să accepte una din numeroasele propuneri pe care le primise în acest sezon. Annabella intrase târziu în cursa pentru căsătorie datorită morții neașteptate a tatălui ei, dar se dovedise extrem de populară când își făcuse în cele din urmă apariția la Londra.

— Ce știi despre el, Bella? întrebă Victoria încet.

— Despre cine? Despre Stonevale? Nu prea multe, ca să fiu sinceră. Bertie spune că e respectat în cluburi. Titlul l-a obținut abia de curând, cred. Fostul conte îi era un fel de rudă, unchi sau cam așa ceva. Bertie vorbea de niște moșii în Yorkshire.

— Altceva n-a mai spus?

— Să mă mai gândesc… După Bertie, familia lui e aproape stinsă. Era cât pe ce să se stingă de tot, cred, când Lucas Colebrook a fost grav rănit în Peninsulă cu vreun an în urmă.

Victoria simți un ciudat ghem în stomac.

— Șchiopătatul?

— Da. A fost sfârșitul carierei lui militare, care oricum s-ar fi sfârșit odată cu preluarea titlului. Prima lui datorie este acum față de titlu și de moșie, normal.

— Normal.

Victoria n-ar fi dorit să pună următoarea întrebare dar nu se putu abține.

— Cum s-a întâmplat?

— Rana de la picior? Nu știu amănuntele. Bertie spune că Stonevale nu vorbește niciodată de ea, dar că însuși Wellington l-a citat în mai multe ordine de zi. Se spune că în timpul luptei în care a fost rănit, Stonevale a reușit să se mențină în șa și să-și conducă oamenii spre obiectivînainte de a se prăbuși pe câmp și a fi considerat mort.

Considerat mort.Victoria simți că-i vine rău. Reuși să-și învingă senzația neplăcută, amintindu-și că Lucas Colebrook nu era genul de om de care ei să-i fie milă. În plus, se îndoia serios că Stonevale ar fi apreciat-o. Afară de cazul în care găsea vreun mod de a o folosi în propriul lui avantaj.

Se întrebă dacă nu cumva Stonevale propusese jocul de cărți pentru a nu fi obligat să îndure o rundă de dansuri populare. Probabil că șchiopătatul nu-i permitea accesul pe ringul de dans.

— Ce crezi despre el, Vicky? Am văzut-o pe perfecta domnișoară Pilkington privindu-l toată seara, ca și alte fete din sala de bal. Ca să nu mai pomenesc și de mamele lor. Nimic nu deșteaptă mai bine apetitul decât un pic de sânge proaspăt, nu? spuse Annabella ușor înțepător.

— Ce imagine dezgustătoare, spuse Victoria râzând fără voie. Mă întreb dacă Stonevale știe că e privit ca un armăsar.

— Nu știu. Tu ești însă singura la care se uită. Toată lumea a observat că tu ai fost aceea pe care a ademenit-o în sala de joc.

— Cred că e în căutarea unei zestre, spuse Victoria.

— M-ai omorât, Vicky. Veșnic ai impresia că bărbații te curtează pentru moștenirea ta. Ești de-a dreptul bătută în cap în privința asta. Ți se pare imposibil ca unii din admiratorii tăi să fie interesați de persoana ta și nu de zestre?

— Bella, am aproape douăzeci și cinci de ani. Știm amândouă că bărbații din lumea noastră nu fac propuneri fetelor mai în vârstă decât dacă sunt tentați de motive practice. Averea mea eun motiv foarte practic.

— Vorbești de parcă ai fi expusă într-o vitrină. Și nu ăsta-i adevărul.

— Ba da, și ca să fiu sinceră, prefer lucrurile așa cum sunt, spuse Victoria cu voce egală.

Annabella scutură din cap.

— De ce?

— Pentru că totul devine mult mai simplu, replică Victoria vag, căutându-l pe Stonevale prin mulțime fără să-și dea seama.

Îl găsi în cele din urmă vorbind cu amfitrioana lângă ușa care dădea spre vastele grădini ale Athertonilor. Privi atentă camera intimă în care stătea, dominând-o cu înălțimea lui pe Lady Atherton care era ca o viziune în roz.

— Dacă asta te face să te simți mai bine, află că Bertie n-a zis absolut nimic care să implice că Stonevale ar fi un vânător de zestre, spuse Annabella. Din contră, se spune că bătrânul conte era un excentric care a strâns bogății până în ziua morții. Acum i-au revenit toate noului conte. Și tu-l știi pe Bertie. Nici n-ar visa să invite pe cineva să ne însoțească în seara asta dacă nu l-ar place.

Asta era adevărat, gândi Victoria. Lordul Lyndwood, doar cu doi ani mai în vârstă decât sora lui, privea îndatoririle legate de proaspătul său titlu cât se poate de serios. Era foarte protector cu exuberanta și sprințara lui soră și veșnic amabil cu Victoria. Nu le-ar expune pe niciuna din ele unui bărbat a cărui reputație ar fi îndoielnică. Probabil că Annabella avea dreptate, poate că ea însăși era un pic prea pornită contra vânătorilor de zestre.

Apoi își aminti de ochii lui Stonevale. Chiar dacă nu era un vânător de zestre, era totuși mai periculos decât oricare alt bărbat pe care-l cunoscuse vreodată, poate cu excepția tatălui ei vitreg.

Victoria scoase un suspin la acest gând apoi îl înlătură furioasă. Nu, își spuse ea brusc cu mânie, indiferent cât de periculos ar putea fi Stonevale nu putea să-l pună în aceeași categorie cu bruta care se însurase cu mama ei. Ceva din adâncul ei îi spunea că, cei doi bărbați nu erau de aceeași speță.

— Felicitări, draga mea Victoria, văd că te bucuri de atenția noului nostru conte. Stonevale e un specimen interesant, nu?

Trezită din gândurile ei de vocea gâtuită, cunoscută, Victoria privi în stânga și o văzu pe Isabel Rycott lângă ea. Adevărul era că nu-i prea plăcea femeia asta, dar simțea o ușoară invidie când era prin preajma ei.

Isabel Rycott îi amintea întotdeauna Victoriei de o bijuterie exotică. Avea treizeci și ceva de ani și plutea în jurul ei un aer de mister feminin și erotism care părea să atragă bărbații precum mierea albinele. Aerul de erotism era sporit de grația ei felină, părul ei negru lucios și ochii ușor oblici. Era una din puținele femei din sală în afară de Victoria, care desfideau moda zilei purtând culori puternice în loc de monotonul alb sau pastel.

Neobișnuita ei rochie de un verde profund ca smaraldul strălucea puternic în lumina sălii de bal.

Dar nu aspectul neobișnuit al Isabelei o făcea pe Victoria s-o privească cu o anumită invidie gânditoare; libertatea pe care i le confereau vârsta și statutul ei de văduvă erau lucrurile care o făceau pe Victoria s-o admire în secret. O femeie în situația Isabelei Rycott atrăgea atenția societății mult mai puțin decât Victoria. Lady Rycott era liberă să aibă chiar și aventuri galante.

Victoria nu cunoscuse niciodată un bărbat cu care să fi dorit să aibă o aventură, dar i-ar fi plăcut foarte mult s-o poată face dacă i se năzărea.

— Bună seara, Lady Rycott, spuse Victoria privind în jos la femeia care era cu câțiva centimetri mai scundă decât ea. L-ați cunoscut pe conte?

Isabel scutură din capul ei frumos modelat.

— Încă n-am fost prezentați din păcate. A intrat în societatea noastră abia de curând, deși am auzit că și-a făcut apariția pe la mesele de joc din cluburi de mai mult timp.

— Așa am auzit și eu, spuse Annabella. Bertie spune că e un jucător excelent, cu mult sânge rece.

— Da?

Isabel privi spre contele care încă mai stătea de vorbă cu LadyAtherton.

— Nu-i de loc genul de bărbat chipeș, nu? Dar are ceva care te intrigă.

Chipeș? Victoria ar fi râs în gura mare la ideea de a folosi acest cuvânt insipid pentru a-l descrie pe Stonevale. Nu, nu era chipeș. Avea trăsături puternice, chiar aspre, cu un nas ascuțit, o falcă agresivă și o expresie de permanentă veghe în ochii aceia cenușii. Părul lui era de culoarea unei nopți fără lună, înspicat cu argintiu la tâmple, dar nimic din toate astea nu-l făcea chipeș. Când te uitai la Stonevale vedeai o față masculină tăcută, controlată, și nu un filfizon arătos.

—Trebuie să recunoașteți, spuse Anabella, că își poartă bine hainele.

— Da, aprobă Isabel șoptit. Își poartă hainele extrem de bine.

Victoriei nu-i plăcea privirea cercetătoare a Isabelei în timp ce-l privea pe conte, dar trebuia să admită că Stonevale era unul din acei oameni rari care nu era dominat de croielile elegante în mare vogă. Umerii lui puternici, abdomenul suplu și pulpele musculoase n-aveau nevoie de pernițe de vată sau camuflaje.

— S-ar putea să fie chiar amuzant, spuse Isabel.

— S-ar putea, o aprobă Annabella.

Victoria privi din nou silueta înaltă, întunecată de lângă LadyAtherton.

— S-ar putea ca amuzant să nu fie cuvântul cel mai potrivit.

Periculosera cuvântul potrivit.

Victoria simți brusc dorința de a se juca puțin cu acest pericol. Tumultul lumii bune, de care se folosea tot mai des în ultimul timp pentru a-și umple lungile ore ale nopții nu mai era deajuns. Îi trebuia ceva nou care s-o scape de coșmarurile ei neîntrerupte.

Contele de Stonevale putea fi exact tonicul pe care îl căuta.