Cartea neagra a Inchizitiei

Cartea Neagră A Inchiziției
Reconstituirea marilor procese

Introducere

Biserica își revizuiește trecutul

Roma, 10 noiembrie 1979. Comemorarea centenarului lui Albert Einstein. Sala mare a Palatului Pontifical. Ioan Paul al II-lea ține un discurs important în care se referă la Galileo Galilei, spunând că „a avut, din păcate, mult de suferit din partea oamenilor și a reprezentanților Bisericii”. Sfântul Părinte și-a exprimat dorința de a se cerceta în profunzime „cazul Galilei”: „Îi invit pe teologi, pe savanți și pe istorici să aprofundeze, în spiritul unei colaborări sincere, examinarea cazului Galilei și prin recunoașterea cu onestitate a injustițiilor, indiferent din ce parte provin, să fie șterse suspiciunile pe care acest caz le-a născut, împiedicând o înțelegere rodnică între știință și credință, între Biserică și lume.”

Prin această invitație se inițiază revizuirea proceselor lui Galilei, ce va cădea în sarcina unei comisii pontificale anume înființată și care își va încheia lucrările la 31 octombrie 1992. În viziunea actualului Papă, de altfel, Biserica nu se va putea prezenta drept protagonista unui Jubileu al păcii și al reconcilierii, fără a se purifica ea însăși prin căință, cerând iertare pentru răul pe care adeseori l-a provocat. Din această perspectivă redeschiderea cazului Galilei înseamnă un început de drum, asumat de Biserică cu toată responsabilitatea, ce vizează revizuirea „cazului Inchiziției” în toată complexitatea sa: recenta deschidere a arhivelor secrete ale Vaticanului, ce conțin documente ale Sfântului Oficiu de la Roma, este doar ultimul și cel mai important pas făcut în această direcție.

Și dacă putem înțelege cu ușurință motivul pentru care Biserica a început să se confrunte cu una din paginile cele mai întunecate ale istoriei sale, tot atât de lesne putem înțelege exigența tot mai multor oameni, interesați de înțelegerea istoriei europene, de a cunoaște cu exactitate și în profunzime istoria Inchiziției: în ea se grupează o bogăție atât de mare de motive de ordin istoric, cultural, politic, social și religios, din domeniul dreptului, de obiceiuri ca și de imaginar colectiv, încât o putem considera unul din firele roșii cele mai importante care traversează în profunzime întreaga istorie a Europei medievale și moderne, permițându-ne să îi surprindem sensul și motivațiile.

Dincolo de legendă

Puține evenimente istorice au avut puterea de a-și pune amprenta pe imaginarul colectiv precum Inchiziția. Simpla pronunțare a numelui său are o forță de evocare deosebită, aducându-ne imaginea unor călugări tenebroși și fără chip care, înfășurați în rasa lor, ascultă spovedaniile unor amărâți nefericiți, torturați în subteranele întunecate, luminate de pâlpâirea nesigură a unei torțe. În general, orice cuvânt referitor la istoria Inchiziției – Marele Inchizitor, Suprema, Tribunalul Sfântului Oficiu, renegare, auto-da-fé, tortură, rug – a devenit simbolul însuși al unui sistem cu puteri opresive și inumane, fără milă și neînduplecate, prin care conștiința omului este strivită și mulțimile celor lipsiți de apărare sunt paralizate prin teroare. De la Dostoievski la un cronicar de ziar, de la literatură la cinema, inchizitorul este în mod sigur și cu o evidență absolută o figură cu trăsături bine definite. Dacă în multe cazuri această imagine reflectă cu adevărat realitatea istorică, tot atât de adevărat este că în jurul ei s-au ivit născociri fanteziste, lipsite de discernământ critic. Și nu întâmplător legenda neagră a Inchiziției ia naștere pe timpul Iluminismului, ce îi va stabili canoanele, chiar iconografice, preluate ulterior atât de cultura populară cât și de mediile intelectuale. În secolele XVIII și XIX atacul împotriva Inchiziției se înscrie într-o dispută mai amplă, în care rațiunea critică este mai întâi opusă fenomenului considerat a fi obscurantismul bisericii, iar mai pe urmă noile state europene, sau cele reînnoite, fiice ale Revoluției franceze, deci laice, sunt opuse puterii Bisericii. Distorsiunile rezultate din această comparație istorică, apărută pe fundalul unei lupte politice și ideologice cu scopuri bine precizate, continuă să acționeze.

Ceea ce trebuie făcut este de a avea curajul să abordăm cu implicare afectivă, dar și cu o privire lipsită de prejudecăți, istoria Inchiziției, lăsând în urmă legenda creată, conștienți fiind că ea totuși nu s-a născut întâmplător; să depășim mitul cruzimii sale, fără a nega duritatea reală care a caracterizat-o; să încercăm în special de a o reîncadra în contextul istoric, singurul capabil de a-i restitui în întregime înțelesul.

Motivele și momentele apariției Inchiziției

Inchiziția apare ca instituție la sfârșitul secolului al XII-lea și începutul celui de al XIII-lea și acționează, cu intensitatea diferită, până la jumătatea secolului al XVIII-lea. În acest interval de timp, de aproape cinci secole, ea și-a schimbat de mai multe ori înfățișarea, modificându-și și adaptându-și instrumentele de care se folosea, schimbându-și obiectivele și strategiile, întreținând relații diferite cu puterea politică. Tabloul este cu atât mai complex cu cât Inchiziția nu a fost niciodată în structura sa interioară o instituție unitară și omogenă, diferind chiar în mod evident după statul în care s-a dezvoltat: în fiecare din diferitele regiuni în care au acționat inchizitorii au existat practici, obiceiuri, strategii de oprimare foarte diferite între ele. Deosebirea regională este atât de accentuată încât mai corect ar fi să vorbim de Inchiziții și nu de Inchiziție. Suprema spaniolă a însemnat ceva cu totul diferit de Sfântul Oficiu roman, tot așa cum lupta împotriva catarilor s-a deosebit în mod evident de persecuția ereziei din Germania sau din Italia din aceeași perioadă.

Inchiziția ia naștere între 1180 și 1231, când capătă o primă formă definită, în ambianța luptei împotriva ereziei catare. După secole de creștinism unitar, se dezvoltă, în sudul Franței în special, dar și în regiunile dimprejur, o erezie care își manifestă imediat capacitatea de difuzare și prozelitism în sânul noilor clase sociale, apărute în urma renașterii urbanismului și a economiei de după anul 1000. Pentru Biserică evenimentul devine profund îngrijorător: pentru prima oară după nenumărate secole, apare o formă organizată de religie alternativă la cea oficială; catarii înființează o adevărată Biserică proprie, cu toate atributele ei, preoți, ritualuri, rugăciuni, cărți în care sunt stabilite principiile de bază ale doctrinei. În mod preventiv se ia hotărârea de a fi folosită forța pentru reprimarea ereziei: pedeapsa cu moartea, confiscarea bunurilor acuzatului și în ultimă instanță folosirea torturii, devin în mod progresiv instrumente obișnuite. Hotărâtoare pentru afirmarea rolului Inchiziției este însă cruciada victorioasă împotriva catarilor (1212–1229): după înfrângerea lor militară apare într-adevăr necesitatea supravegherii unui dușman ce se poate ascunde în spatele unor false înfățișări, sub fațada unei adeziuni mincinoase la religia oficială.

Logica: refuzul diferențierii

În orice început se anunță deja un destin, sunt definite tonalitatea și structura celor ce vor urma: faptul că Inchiziția s-a născut în lupta împotriva fenomenului catar, ne permite să înțelegem logica care va domina istoria însăși a Inchiziției, de-a lungul celor cinci secole următoare; persecutarea evreilor, a moriscos-ilor (arabi convertiți), a vrăjitoarelor, a liberilor cugetători, a misticilor, diferă ca obiect, dar nu ca motivare de fond prin care se susține și se justifică persecuția: refuzul diferențierii, a deosebirilor de opinii și credințe ce izvorăsc dintr-o conștiință – dintr-o aspirație – în mod hotărât liberă și individuală. Acest refuz al individualității ca liberă exprimare, această căutare obsedantă a unei unități absolute și a omogenității în sfera practicii religioase se explică doar dacă înțelegem că în secolele în care se naște și se dezvoltă Inchiziția, fenomenul religios nu este considerat în mod exclusiv și primordial drept o categorie a spiritualității personale, ci ca un element caracterizat în mod esențial prin însemnătatea sa socială, politică și morală: el implică colectivitatea, întregul unei societăți. Unitatea credinței e văzută ca bază a stabilității statului însuși. Logica, deși aplicată la domeniul interior, este aceeași care susținuse spre exterior cruciadele: era vorba de combaterea necredinței, care prin însăși prezența ei aduce ofensă universalității credinței creștine; în cazul Inchiziției în schimb „cruciada” este îndreptată împotriva ereticului, reprezentant al unei forme de nesupunere la creștinism, mai periculoasă, mai ascunsă.

Inchiziția ca instrumentum regni

Deosebirile de credință, de păreri, de obiceiuri sunt resimțite drept niște pericole potențiale, capabile să destrame sistemul social, să provoace fisuri primejdioase și greu de remediat. Pe acest fundal trebuie să înțelegem apariția Inchiziției, extinderea și durata dominației sale; numai astfel se va înțelege complicitatea cu structurile puterii seculare care vor susține neîncetat tribunalul inchizitorial: dacă universalitatea și omogenitatea credinței este o garanție a ordinii sociale, a moralității și a atenuării divergențelor politice și ideologice, este limpede că statele vor avea tot interesul de a păstra în funcție acest prețios instrument de presiune asupra conștiințelor și de reprimare a diferențelor, deoarece existența unui crez religios unic devine pentru fragilele formațiuni statale din secolele XV și XVI, un liant social și politic de neînlocuit. Alianța naturală dintre puterea politică și structurile inchizitoriale duce în unele cazuri la inversarea raportului: se trece astfel, după cum s-a întâmplat în Spania, la o subordonare totală a tribunalului inchizitorial față de puterea monarhică, care găsește în acesta un instrument excepțional și eficient de control „polițienesc” al supușilor, de oprimare exercitată de sus asupra lor.

Nu trebuie să uităm că Inchiziția acționează în vremuri în care lipsește cu desăvârșire ideea de toleranță și de respect al libertății particulare, idei care se vor forma cu încetul în planul culturii (va trebui să așteptăm reflecțiile lui Spinoza și Locke din secolul al XVII-lea și filosofia Iluminismului din secolul următor) și cu mai mare întârziere în cel politic și social.

Teroarea e creată și întreținută

După o fază inițială, Inchiziția a știut să-și alcătuiască o structură din ce în ce mai solidă pe plan organizatoric, prin stabilirea unor procedee precise, redactând manuale care să înlesnească desfășurarea, în mod omogen, a etapelor unui proces: de la interogatoriu la tortură, de la sentință la abjurare, până la procesiunea prin care ereticii erau conduși la rug. Teritoriul diferitelor state au fost împărțite pe districte, ce se aflau sub autoritatea unui inchizitor și a asistenților săi. În mod constant viața instituției e marcată de lipsa mijloacelor și a oamenilor, a fondurilor financiare pe măsura sarcinilor. Dacă luăm Spania ca exemplu din multe puncte de vedere, adeseori găsim câte un inchizitor căruia i se încredințează teritorii foarte întinse, posibile de controlat doar printr-o continuă și istovitoarea deplasare dintr-un oraș într-altul.

Această relativă insuficiență a mijloacelor ne arată că, pe moment, important este ca Inchiziția să existe și să demonstreze că Biserica are capacitatea de a veghea și de a fi prezentă; într-un fel simpla prezență a tribunalului contează mai mult decât efectiva putere de acțiune pe care o deține și care adeseori este în mod inevitabil limitată. Hotărâtor este prin urmare să existe posibilitatea de a fi pedepsit, un risc real și iminent de care toți oamenii trebuie să fie conștienți: vor fi de ajuns câteva procese, execuții publice cu înscenări bine gândite și impresionante, mitul secretelor inchizitoriale și al cumplitelor torturi la care poți fi supus, rușinea și ruinarea economică a câtorva nefericiți, unele sanbenitos agățate în biserică cu numele celor ce ar fi trebuit să le poarte, pentru a menține în mod constant întreaga colectivitate într-o stare de subordonare deplină față de autoritatea morală a Bisericii. Pe nesimțite și în mod inconștient însăși persecutarea ereziei nu mai este un scop în sine ci capătă rolul de mijloc: Inchiziția are nevoie de eretici (când nu-i găsește îi inventează) deoarece prezența lor și spaima populației la vederea nenorocitului lor sfârșit favorizează controlul aproape total al conștiințelor, îi menține pe toți într-o stare de supunere absolută și acceptată de la sine. Sărăcia veniturilor se explică prin urmare și prin faptul că elementul hotărâtor în existența Inchiziției este afișarea puterii, publicitatea, în mod inevitabil legate de activitatea sa: importante nu sunt acțiunile numeroase și atunci când totuși au loc reprezintă un element mai degrabă accidental decât de substanță; trebuie ca mecanismul terorii și al înspăimântării colective să nu se oprească, iar tribunalul să însemne pentru toți o sperietoare, asemeni unui Supra-Eu schimonosit și grotesc, capabil să zdrobească puțina rezistență pe care conștiințele ar putea s-o opună, cel puțin în interiorul lor, față de sistemul puterii de stat și de biserică.

Apariția abaterii

Pentru acest motiv – menținerea unei stări de teamă – Inchiziția se grăbește să creeze un mecanism de autoalimentare: când dispare erezia ca motiv de bază al existenței acestor tribunale particulare, vor fi identificate forme noi de abatere, considerate drept posibile semne de erezie: de exemplu, cu timpul Inchiziția va persecuta orice comportament sexual neacceptat în mod canonic. Dar și blestemele, obiceiurile alimentare care încalcă prescrierile bisericești (consumarea de carne în anumite momente ale anului liturgic), susținerea teologică a unor teze prea originale sau heterodoxe, citirea sau scrierea unor cărți suspectate sau condamnate de Biserică, devin tot atâtea cazuri ale unor procese inchizitoriale. Justificarea, criteriul teologic de fond este următorul: poate și trebuie să fie supusă unei proceduri inchizitoriale orice comportare care presupune existența unor convingeri sau credințe eretice. Prin adoptarea acestui criteriu sfera de control a tribunalelor inchizitoriale se mărește precum o pată de ulei: aproape orice gest sau faptă poate deveni motiv de persecuție, atunci când nu e considerat un simplu caz doar, un accident sau o cedare, ci rezultatul unei convingeri eretice secrete. Un blestem nu mai este un simplu păcat, oricât de grav, ci semnul lipsei de credință față de Hristos ca Dumnezeu, o atitudine potențial eretică ce justifică o anchetă inchizitorială.

În lumina acestei logici se explică în mare parte dezlănțuirea vânătoarei de vrăjitoare ce a avut loc între secolele al XV-lea și al XVII-lea, cu toate omorurile ce i-au urmat: în cazul acesta Inchiziția, ca de altfel și elitele intelectuale ale vremii, au adoptat un model de abatere, ale cărei trăsături de bază au izvorât și s-au definit pornind de jos, de la tradițiile și spaimele colective și populare, pentru a alimenta în mod exponențial mecanismul persecuțiilor și a-și justifica prin urmare propriul rol. O Inchiziție lipsită de activitate este un non sens; forța și puterea sa depind de capacitatea de a fi în continuă mișcare, de a scoate mereu la iveală noi dușmani posibili, de a îmbunătăți cu o eficacitate calitativ crescută mecanismele persecuției și ale exterminării fizice – sau morale – ale adversarului. Ca și pentru judecătorii care organizau și administrau închisorile staliniste, nu se pune problema, contrar aparențelor, de a anihila erezia, ci de a o crea acolo unde nu exista, de a-i da viață, de a o vedea pretutindeni, evocându-i constant spectrul neliniștitor, în spatele formelor noi mereu în schimbare, pentru a-i combate prezența printr-un mecanism sadic care se strânge învârtindu-se în jurul său și care pare imposibil de oprit. În sfârșit, ca și în totalitarismele moderne, lupta nu se dă împotriva unui dușman vizibil prezent și periculos, ci împotriva unuia născocit, care să justifice continua funcționare a unui aparat represiv, costul său, nebunia proprie, structura sa halucinantă și paranoică.

Metoda: strategia suspiciunii

Metoda inchizitorială are la bază suspiciunea, deoarece se pleacă, în conformitate și cu evoluția dreptului penal al vremii, de la prezumția de vinovăție a acuzatului: unii erau anchetați pentru că trebuiau să-și demonstreze propria nevinovăție, într-un demers în care totul contribuia la eșecul acestui efort; structura interogatoriilor, folosirea chiar repetată a torturii, izolarea la care erau supuși în carcere, prelungirile la nesfârșit ale proceselor, teama de a risca o condamnare, provocată de refuzul acuzatului de a nu-și recunoaște vinovăția, toate acestea făceau ca absolvirea de acuzație să fie dacă nu imposibilă, oricum foarte greu de obținut. Faptele se petreceau ca atare în special când era vorba de persoane simple și umile, care rămâneau prinse în mecanismul Inchiziției: este cazul, de exemplu, al majorității celor acuzați de vrăjitorie, de obicei țărănci sau oameni săraci din popor, ce nu se descurcau în fața întrebărilor pline de subtilități ale judecătorilor.

Eficacitatea unei strategii bazate pe suspiciune și care se folosea de denunțul anonim sau autodenunțare ca de instrumentele sale obișnuite, se datora nu numai ușurinței cu care se putea da curs unei proceduri, dar și în mod special faptului că oricine putea rămâne în ultimă instanță captiv în urzeala suspiciunilor: criteriul de bază de la care pornea acțiunea judiciară fiind suspiciunea, toți erau expuși cu ușurință riscului de a fi persecutați. Și chiar acesta era scopul, nu contează dacă urmărit în mod conștient sau nu, al mașinăriei inchizitoriale, ca toată lumea să se simtă expusă acestei primejdii.

Judecători ai sufletului

Putem acum să înțelegem originea secretă a groazei care a însoțit imaginea, simplul nume al Inchiziției, de-a lungul istoriei: ea judecă înseși părerile oamenilor, ideile, convingerile, credința; într-un cuvânt inchizitorul judecă sufletul celui căruia i s-a intentat proces. Sufletul trebuie dezgolit pentru a fi complet transparent în timpul procesului, el trebuie „desfăcut” bucată cu bucată, recompus și sfărâmat din nou, până se capătă siguranța ortodoxiei sale, dar și a golului și a disperării de care e cuprins. Această intervenție asupra sufletelor este un lucru care ne tulbură și astăzi referitor la Inchiziție, și care a generat de fapt legenda. Răul Inchiziției nu se apreciază la nivel cantitativ – cu toții știm că au existat instituții care au provocat omoruri la o scară mai mare – după cum se cunoaște că dreptul penal al acelor vremuri era de multe ori mult mai aspru cu un răufăcător decât Inchiziția; el este un rău care trebuie mai degrabă apreciat la nivel calitativ: violența extremă este neliniștitoare, cu atât mai gravă când e mascată de o aparentă neutralitate cu care se acționează asupra conștiințelor victimelor și a ideilor lor.

Celălalt aspect care continuă pe drept cuvânt să provoace neliniște, deși ne aflăm într-o lume ajunsă la o totală secularizare, este faptul că cea care a întemeiat și a administrat tribunalele, a fost Biserica lui Hristos, Biserica bazată pe iubire, pe iertarea celui care păcătuia, pe predicarea păcii și a blândeții. Religia, întemeiată pe un Dumnezeu care este biciuit și moare pe cruce, biciuiește, torturează, arde pe mg pe cei care neagă sau se bănuie că neagă chiar pe acest Dumnezeu sau preceptele sale: iată elementele scandaloase, ce continuă să acționeze în profunzime, ale unei Biserici care nu știe să se imagineze ca victimă, ci doar triumfătoare și victorioasă. Contextele istorice nu ajută prea mult, scandalul rămâne absolut, deși în fond este scandalul Bisericii considerată o casta meretrix, Biserica lui Dumnezeu dar și a oamenilor, aflată sub semnul greșelii și al răului ca orice lucru omenesc. Decența ne impune totuși, în numele celor mulți care au suferit pe nedrept și au fost aduși la capătul puterilor, de a echilibra fenomenul redus la orizontul istoric care îl creează, cu răul rămas absolut și inevitabil așezat în afara elementelor care îl definesc și îl explică.

Cum poate fi abordată istoria Inchiziției?

Prin această Carte neagră a Inchiziției, deși ne aflăm într-un moment în care se pare că e mai ușor să scrii „cărți negre“ despre fenomene istorice mai apropiate de noi, s-a dorit realizarea unei analize a fenomenului inchizitorial prin reconstituirea celor mai faimoase procese, ale unor figuri de mari protagoniști ale acestora, ale momentelor mai semnificative. Criteriul după care s-a făcut alegerea temelor tratate a fost caracterul lor exemplar, adică puterea de a reliefa cu o deosebită claritate temele principale ale istoriei Inchiziției și aspectele sale cele mai interesante și cu relevanță istorică. În acest sens fiecare capitol a fost conceput ca o unitate în sine și poate fi citit separat de restul volumului. În același timp totuși, diferitele capitole respectă linia istorică fundamentală de dezvoltare a instituției inchizitoriale și permit de asemeni să-i fie urmărită istoria în ordine cronologică. În alcătuirea fiecărui capitol s-a urmat un criteriu de bază: recurgerea la texte, la documente originale, valorificarea prin recuperare a proceselor verbale din diferitele procese, pentru a evoca în mod nemijlocit și în tonalități vii atmosfera, climatul, tensiunea și dramatismul care au caracterizat aceste pagini unice ale istoriei. Dar folosirea izvoarelor, uneori citate în întregime, îi permite cititorului să stabilească un contact direct cu documentele, cu stilul în care erau formulate, făcând posibile interpretările personale și inedite. Notele au fost reduse la esențial, fie pentru a nu îngreuna lectura, fie pentru că nu am dorit să realizăm o confruntare critică cu diversele școli de interpretare – deși ele sunt amintite – ambiția noastră fiind de a reuși să povestim istoria Inchiziției pentru a arăta cât de interesantă, de captivantă a fost în realitate, demnă cu adevărat de a fi studiată și aprofundată. Fiecare capitol trimite, la modul ideal, spre alte posibile lecturi și cercetări ulterioare, spre descoperiri personale pe care, suntem convinși, mulți vor dori să le realizeze.

Dolcino

Béziers și Monte Rubello: locuri care nu vor putea fi date uitării; locuri de luptă, unde unii mor iar alții înving. Căci într-o bătălie sau mori sau învingi. Viața e mai puțin importantă. Bâtele și halebardele, săgețile și spadele se înfruntă; brațe vânjoase lovesc corpuri neputincioase; armele se întărâtă și inimile, cele îndrăznețe și curajoase, ca și cele lașe și vlăguite se aprind de furia sângelui.

Béziers și Monte Rubello sunt locurile începutului și sfârșitului Inchiziției medievale, totodată și ale ereziei medievale. Deoarece Inchiziția și erezia merg mână în mână.

Parcurgerea istoriei Inchiziției înseamnă într-adevăr intrarea în acea dimensiune mereu prezentă în istoria Bisericii care este erezia. Dacă nu ar fi existat fenomenul eretic cu epopeea sa zgomotoasă și legendară nu s-ar fi născut nici cealaltă legendă, neagră, a Inchiziției.

Lupta împotriva ereticilor a însoțit drumul istoric al Bisericii încă de la începuturi, dar ea capătă doar în Evul Mediu o formă precisă și capabilă de a dăinui timp de opt secole. Erezia cățără oferă prilejul acestei cristalizări; Dolcino este exemplul acțiunii de încercuire practicată de Inchiziția medievală.

Oameni puri

„Catar“ este un cuvânt care derivă din grecescul „katharos“ și înseamnă „pur”, deși în trecut unii cercetători au preferat să-i caute rădăcina în termenul „cato”, o ființă misterioasă, de origine demonică probabil, care apare și în procesele împotriva Templierilor; prin prezența sa erezia catară s-ar învecina îndeaproape cu vrăjitoria: așa cum vrăjitoarele (vom vedea aceasta) „sărută fundul Satanei”, tot astfel catarii sărută fundul lui Cato. De altminteri e destul de evident că această definiție se naște în atmosfera de luptă antieretică, ca un fel de contra-etimologie la felul în care se considerau catarii: definiția de „puri” este preluată de adepții înșiși; ei sunt cei care se văd așa; adversarii vor prefera să-i numească în numeroase alte moduri, derivate în general de la locurile în care prezența lor e predominantă: albigenzi (de la Albi, în Languedoc), albanezi (după orașul Alba), concorezziani (după Concorezzo, regiune din jurul Milanului), bulgari; sau în moduri mai mult decât jignitoare patari sau patarini (cuvânt denigrator, care se referea la locurile în care membrii sectei din Milano obișnuiau să se întâlnească: „patariile“ erau un fel de gropi de gunoi pe timpul acela), insabatați (de la „sabatul” vrăjitoresc), ticăloși, pungași, escroci.

Diversitatea denumirilor ne vorbește despre complexitatea apariției fenomenului catar: rădăcinile sale se întind în locuri îndepărtate geografic (cum este Bulgaria bogomililor[1]) sau în timp (propovăduirea maniheismului[2]).

În timpul Evului Mediu ideile dualiste s-au putut dezvolta în forme multiple: și tocmai această multitudine a fost una din limitele mișcării, căci în lipsa unui singur întemeietor și conducător, ea oglindea confuzia religioasă din epocă: o dorință puternică de revenire la puritatea originară a mesajului evanghelic și perceperea faptului că structura bisericească devenise de acum un pericol pentru păstrarea acelui mesaj în sine. Tendința spre purificare se învecina cu disprețul față de oamenii și lucrurile care puteau să-i împiedice realizarea; față de structura eclezială, sfintele taine, sexualitate, hrană, munca manuală; adeseori, față de viața însăși: două dintre cazuri ne pot ajuta să pătrundem într-o lume cu siguranță mai puțin poetică și luminoasă decât încearcă să ne-o descrie o anumită tradiție.

Ne referim la îndemnul la avort și la fenomenul „endura”.

Îndemnul la avort rezulta ca o consecință logică a concepției asupra lumii materiale: dacă tot ce ține de carne este un rău, propagarea acestei cărni este unul din lucrurile rele. Refuzul sexualității nu a fost doare refuzul plăcerii, ci refuzul de a răspândi viața ca atare: a nu procrea însemna pentru cel „pur” renunțarea la refacerea perversă a părții rele a lumii. Avortul însemna o piedică în calea nașterii altui rău.

Endura însemna și ea alegerea definitivă a purității, într-o lume bolnavă încă de la începuturi: dacă trupul este o piedică pentru progresul spiritual, calea cea mai bună de a ajunge la libertatea totală este să te lași să mori de foame; doar prin încetarea oricărei acțiuni, chiar a celor destinate supraviețuirii, se putea crede că scapi de „pericolele întâlnite zi de zi în lupta împotriva materiei corupte“[3]. Endura putea fi provocată în două feluri: prin sufocare, atunci când credinciosul afirma că dorește să moară ca un martir; prin foame, când omul îi cerea „confesorului” său dezlegarea de a muri. În mod obișnuit, a te supune sau nu acestei proceduri era hotărârea neofitului, dar uneori „sinuciderea voluntară” era de-a dreptul impusă, „ne perderet bonum quod receperat”, „pentru a nu se pierde binele care fusese obținut” (prin convertire).

Tensiunea dintre Biserica oficială și aceste forme de religiozitate riguros spirituale a însoțit întregul Ev Mediu; cotitura a avut loc când, din mulțimea de secte, catarii au reușit până la urmă să se unească într-o singură mișcare, surprinzător de puternică. Momentul hotărâtor a fost conciliul catar de la Saint Félix-de-Caraman, reunit în jurul anilor 1167: a fost prezidat de episcopul Niceta, provenit din Biserica Bizanțului, una dintre cele mai radicale în privința ideilor de purificare. La conciliu au sosit din toate părțile Franței și ale Lombardiei, pentru a primi „consolamentum”[4] din partea lui Niceta și pentru a fi confirmați în credință de cei șapte episcopi, ce aminteau ca număr de cele șapte Biserici ale Apocalipsei: cei confirmați trebuiau să întemeieze noua Biserică a lui Hristos, să combată prin toate mijloacele pe cei care susțineau înșelătoria Bisericii romane, să se inițieze pentru a discuta și a învinge în dezbateri teologice pe preoții catolici corupți.

Nu întâmplător doctrina catară s-a dezvoltat în cele mai importante centre comerciale și culturale ale Europei: Italia de nord și centrală, Flandra, Franța, Spania orientală. Modelul de viață apărat de adepții acestei secte era deosebit de convingător: în fața luxului și a puterii romane, ei trăiau ca niște săraci adevărați, atât persoanele particulare cât și Biserica: fără bunuri funciare și senioriale; păreau liberi față de ingerințele puterilor politice și hegemonice care tulburau Biserica oficială a vremii.

Opțiunea pentru o astfel de viață a fost favorizată desigur de nobilime, care vedea cu ochi buni cum oamenii bisericii renunțau la averi pământești: în felul acesta ea putea în sfârșit să și le însușească fără nicio luptă.

Înainte de sinodul de la Saint Felix reacția Bisericii oficiale a fost calmă, în ciuda eforturilor lui Bernardo di Chiaravalle de a pune sub acuzație o mișcare care se propaga cu prea mare repeziciune în sudul Franței.

După sinod, pericolul începe să fie luat în seamă: în 1170 papa Alexandro al III-lea a condamnat erezia în mod oficial, deși a încercat să evite o ciocnire violentă; condamnarea a fost confirmată cu deosebită forță de Inocențiu al III-lea, după patrusprezece ani, la sinodul din Verona, unde s-au luat de asemeni hotărâri foarte precise de strategie: prima și cea mai importantă, pentru anii care vor urma, a fost obligația încredințată episcopilor, de a-i căuta pe vinovați pentru a-i readuce în sânul Bisericii, sau pentru a-i pedepsi la modul exemplar; în scurt timp această sarcină a fost încredințată delegaților legali ai Sfântului Scaun; se pecetluia astfel nașterea efectivă a tribunalului inchizitorial, prin care se înlocuia procedura penală bazată mai înainte pe ordalie („Judecata lui Dumnezeu”).

Dumnezeu modifică modul de a judeca

Ordalia a fost, până la sfârșitul secolului al XII-lea, un adevărat model specific de procedură penală în cazuri de presupuse delicte de erezie. Această „acțiune juridică” lua, în realitate, aspectul unei provocări, asemănătoare cu cele ale profeților din vechiul testament: ea putea fi cerută fie de acuzator fie de acuzat; uneori era solicitată cu voce tare de mulțimea însăși. Printre formele cele mai faimoase de ordalie merită să amintim „judecata focului”, în care ereticul considerat de mulți drept un sfânt (să ne amintim) urma să calce desculț pe cărbuni încinși, fără a se arde: nimeni nu se îndoia că doar o minune îl putea ajuta, făcându-se astfel o delimitare sigură și de natură divină între erezie și sfințenie: omul care ieșea nevătămat din încercare nu putea fi decât protejatul lui Dumnezeu.

Prin crearea Inchiziției se ajunge în schimb la o logică penală mai riguroasă: judecata lui Dumnezeu e înlocuită, cu bună știință, de „judecata omului”. „Tribunalului profetic” i se substituie un tribunal „organizat”.

Odată cu apariția ereziei catare (erezie organizată) pentru prima oară Biserica oficială se simte în mod limpede agresată în structura eclezială. Inchiziția organizată devine instrumentul menit să apere structura Bisericii.

Pentru a fi obiectivi, trebuie să spunem că forma justițiară a Inchiziției nu s-a născut de la o zi la alta; ea a fost rodul matur al unui parcurs, din care nu am adus la lumină până acum decât prima etapă.

Se propovăduiește pacea, se așteaptă războiul

Al doilea moment al acestui parcurs a fost încercarea de a se organiza propăvăduirea păcii pentru readucerea la stână a oilor rătăcite. Cu această predică au fost însărcinați călugării cistercensi, care la sfârșitul secolului al XII-lea au pornit într-o cruciadă neînarmată către regatul catarilor: sudul Franței. Ei au intrat în oraș predicând, înlăturând și înlocuind prelații locali; organizau dezbateri publice, spre binele populației; spovedeau; rareori pronunțau sentințe. Dar rezultatele au fost departe de așteptări: prea mare era distanța ce se crease de acum între teologia Curiei romane, care de la înălțimea bogăției și a puterii sale trimitea predicatori și apropierea de viață pe care „purii“ nu numai că o predicau dar o și împărtășeau cu poporul. Celor douăsprezece abați din Citeaux se alăturară mai târziu alți oameni, printre care Domenico Guzman, viitorul fondator al Ordinului care îi va purta numele și care a jucat un rol important împotriva ereziei în secolele următoare: Domenico a înțeles imediat că pentru a fi ascultat trebuia la rândul lui să renunțe la bogății. Dar nici acest lucru nu mai era de ajuns; prea adânc pătrunsese în inima oamenilor imaginea Bisericii și a slujitorilor ei, descrise cu aceste cuvinte de Pierre Cardenal, poet al epocii:

„Sărăcia lor nu este una a «spiritului»:

își păstrează bunurile și iau și ce-i al meu.

Leapădă ciliciu, prea aspru pentru ei

și îmbracă cămăși noi, țesute din lână englezească.

Dar nu-și împart hainele

cum făcea Sfântul Martin.

Iar pomenile, cu care-și țin viața

oamenii sărmani, le vor toate pentru ei.

Cu haine ușoare și largi, cu gluga bine aranjată,

vara din postav fin, groasă pe timpul iernii,

cu pantofi fini – au tălpi franțuzești

când e prea frig – din piele bună de Marsilia,

înnodați bine și cu măiestrie

– fiindcă un nod greșit e de neiertat –

încep să predice, cu știința lor subtilă

pentru a-l sluji pe Domnul cu inima și cu bunurile noastre.

Dacă aș fi însurat mare mi-ar fi frica

ca un bărbat fără pantaloni să stea lângă soața mea…”[5]

A venit vremea luării crucii

Ajungem prin urmare la cel de-al treilea moment, devenit anticamera evenimentelor sângeroase: în 1208, unul din legații papali, călugărul Pierre de Castelnau este ucis la Saint Gilles, cu complicitatea probabilă a contelui de Toulouse Raimond al VI-lea. Acesta intuise că doar sprijinind puternic Biserica catară ar fi reușit să devină liber față de papă și astfel să recupereze averile ecleziale aflate pe domeniile sale.

Inocențiu al III-lea nu a mai stat pe gânduri: de mai mult timp deja el cerea în mod insistent regelui Franței să intervină pentru a combate erezia ce separa Biserica de Franța, acum avea la îndemână o armă hotărâtoare: era limpede că ereticii nu subminau doar existența Bisericii ci chiar pacea și viața civilă. Regele avea și el pe de altă parte anumite interese politice și personale pentru a se decide să intervină împotriva excomunicatului conte de Toulouse. Pune în mișcare împotriva Languedoc-ului, în 1209, o adevărată cruciadă personală: cu doi ani înainte, printr-o bulă emisă pe 17 noiembrie, Inocențiu al III-lea îl îndemnase la luptă, promițându-i indulgențe asemănătoare celor acordate cruciaților de pe Pământul Sfânt; se punea în mișcare acum armata credinței adevărate. Ca și în cazul cruciadelor de pe Pământul Sfânt, se adunaseră laolaltă credincioși și mercenari, muritori de foame și răufăcători: cu toții animați de motive contradictorii, dorind să obțină iertarea pentru păcatele sau crimele lor. La comanda trupelor, ca semn al unității dintre regatul Franței și Biserică, se afla călugărul Arnauld de Citeaux și contele Simon de Montfort.

Războiul dură douăzeci de ani și ca în toate războaiele avură loc acte de eroism și masacre cumplite, printre care putem aminti măcelul de la Béziers, în care au fost trecuți prin sabie toți locuitorii orașului. Legenda povestește că ordinul de masacrare suna astfel: „Omorâți-i pe toți. Dumnezeu îi va deosebi pe adevărații creștini”. Trubadurul Guilhem Figuiera, din Toulouse, amintește în Sirventes împotriva Romei, compus pe la 1227, acest masacru, înălțând cuvinte aspre și pline de curaj împotriva celor care, în numele lui Hristos, omoară oameni:

„Roma…

ar trebui să rămâi

fără creieri,

căci sub pălărie porți rușinea,

tu și Citeaux al tău – care ați distras

Béziers, atât de groaznic!”

Însuși Arnauld, legatul pontifical, îi comunica de altfel papei victoria câștigată, prin cuvinte din care nu lipsește satisfacția: „Orașul Béziers a fost cucerit și deoarece ai noștri nu au mai ținut seama nici de rang, nici de sex sau de vârstă, au murit de sabie aproape douăzeci de mii de oameni. După un asemenea masacru al oamenilor, orașul a fost jefuit și incendiat: el a fost lovit astfel de minunata pedeapsă divină”[6].

După ce orașele Carcassonne și Narbonne au căzut, cruciații asediară Toulouse-ul: aici a murit Simon de Montfort izbit în tâmplă de o lovitură de arbaletă; orașul s-a predat în 1229, când cruciada devenise de acum doar o problemă politică. Tratatul de pace, semnat de Raimond al VII-lea la Meaux, fiul bătrânului conte filo-catar, a avut o dublă consecință: din punct de vedere politic a readus Toulouse sub stăpânirea regelui Franței; din punct de vedere religios a pecetluit începutul efectiv a celei ce va deveni în următorii ani Inchiziția.

În mod special, un punct al tratatului urma să fie hotărâtor: crima ereziei era egalată cu cea de lèse maiestate, puterea civilă putea colabora astfel din acel moment cu puterea bisericească, pentru a-i căuta și a-i condamna pe cei care se împotriveau credinței.

Inchiziția țese rețeaua proprie

Înfrângerea contelui de Toulouse și pacea de la Meaux au avut consecințe imediate: catarii nu mai puteau colinda și predica nicăieri pe teritoriul refăcut al creștinătății, fără a fi pedepsiți; nu mai aveau unde să se adăpostească; cei care ar fi dorit să continue cu practicarea ereziei trebuiau să o facă pe ascuns în locuri bine păzite, mereu sub amenințarea că puteau fi denunțați de cineva. Denunțul și delațiunea deveniră mijloacele prin care se delimita cancerul eretic, pentru a-l elimina în mod definitiv.

Inocențiu al III-lea nu a mai apucat să contemple în liniște rezultatul acelui război pe care îl provocase cu atâta ferocitate, murind la jumătatea lui, în 1216, dar urmașii săi nu au părăsit opera începută. Oricum își sfârșea viața pământească după ce își ajunsese scopul, de la care nu mai exista cale de întoarcere: lupta împotriva ereziei se transformase dintr-o problemă etico-religioasă într-una juridică.

Honorius al III-lea și Grigore al IX-lea îi întregiră opera: primul prin aprobarea statului Ordinului Sfântului Dominic; al doilea (jurist și canonic ca și Inocențiu) a definit legislația canonică a tribunalului, extinzându-i puterea în toate țările creștinătății.

În aceeași vreme, împăratul Frederic al II-lea, inspirat de conciliile antieretice, formula concluziile referitoare la domeniul civil al problemei, persecutarea ereziei începând să fie considerată drept o problemă de drept public și nu doar ecleziastic: el a hotărât, printr-o serie de edicte, care de care mai pline de cruzime, emise între 1220 și 1239, ca pedepsirea ereticilor să se facă prin confiscarea averilor, apoi prin exil, prin închisoare pe viață și în sfârșit prin rug.

În felul acesta Frederic îi făcea papei un dublu serviciu: îi punea la dispoziție intervenția justiției laice ca o „intervenție de sânge”, eliberând Biserica de hotărârea ambiguă și greu de acceptat referitoare la condamnarea sau nu la moarte a ereticilor; de asemeni îi dădea prilejul lui Grigore al IX-lea de a repeta cu tărie că problema ereziei era și trebuia să rămână pentru totdeauna o responsabilitate ecleziastică; era în joc credința și nici împăratul nici oricare altă putere lumească nu putea emite judecăți în privința credinței. Relația dificilă Imperiu-Biserică, centrală în tot Evul Mediu, se reafirma și în problema eretică.

După cum am spus, prin pacea de la Meaux, aceste două elemente au ajuns să se întrepătrundă: delictul împotriva credinței trebuia să fie considerat și ca un delict de lèse maiestate. Judecata inițială aparținea Bisericii, dar în ce privește condamnarea ea putea fi pronunțată de partea civilă și penală. Se înfăptuise un fel de divizare a omului: sufletul era al Bisericii (care îl cerceta pentru a-l salva); corpul aparținea regelui, care îl executa pentru a face dreptate.

În 1231, la doi ani după Meaux, Grigore al IX-lea aducea la bun sfârșit opera de reorganizare a tribunalului Inchiziției, prin constituirea unei adevărate plase de păianjen formată din curți judecătorești, prezente în toate orașele europene de oarecare importanță.

Responsabilitatea diferitelor tribunale a fost încredințată în mod oficial dominicanilor în 1236, cărora li se adăugară după treisprezece ani călugării minoriți din Ordinul franciscan.

„Puri“ împotriva celor „puri”.
Pietro martirul

Istoria Inchiziției consemnează un element asupra căruia nu s-a reflectat îndeajuns probabil, faptul că dușmanii cei mai înverșunați ai ereziei catare au fost cei care „riscau să fie eretici”: dominicanii și franciscanii, în special ultimii.

Inocențiu al III-lea a înțeles printr-o intuiție deosebită că puterea catarilor de a-și face adepți avea la bază modul lor de viață umilă, săracă, lipsită de ostentație. Când papa s-a confruntat cu fenomenul franciscanismului și al dominicanilor, a sesizat că cea care putea „salva Biserica”, deși existase riscul de a o distruge, era tocmai calea sărăciei trăite. În timp ce puterea ecleziastică era acuzată, la cele mai înalte ranguri, de a nu mai îmbrățișa îndemnul la sărăcie al lui Hristos, iată că apariția unor oameni rămași credincioși instituției și doritori de a reveni la puritatea începuturilor, puteau să-i readucă credibilitatea.

În această atmosferă, unul din cazurile hotărâtoare în lupta împotriva ereziei, a fost cel al lui Pietro da Verona. Povestea sa e pilduitoare: născut la Verona în 1203, fiu al unor părinți ce aderaseră la secta catară, a crescut primind o educație catolică și romană. La Bologna, ca student la Universitate, a ascultat din întâmplare predica fratelui Domenico: era în 1221 în ziua de Rusalii și Domenico, care urma să moară în curând, vorbea plin de o inspirație ce i s-a transmis tânărului amestecat în mulțime. Pietro s-a simțit cuprins de Duhul sfânt și și-a înțeles menirea: urma să-l slujească pe Domenico și prin aceasta pe Dumnezeu; trebuia ca prin vorbele sale să-i convingă pe oameni să nu se mai lase înșelați așa cum fuseseră părinții săi; urma să între în Ordinul Fraților Predicatori. Pietro își îndeplini inspirația și deveni în scurt timp unul din personajele de frunte ale Ordinului, ținând predici la Milano, Bergamo, Como, Florența, Roma. La Florența a întemeiat o armată, însărcinată cu apărarea catolicilor, chiar și fizică, de orice formă de erezie sau înșelătorie religioasă: astfel să născu Societatea căpitanilor Sfintei Marii.

Pentru angajarea sa personală plină de zel împotriva răului ce lua proporții, papa Grigore al IX-lea l-a numit în 1251 inchizitor al Lombardiei: Pietro s-a lansat din nou în apărarea credinței, activând în special la Milano și Como. Chiar pe drumul între Milano și Como, la Seveso, predicatorul a fost prins într-o capcană de către ereticii care îl urmăreau. A fost așteptat într-o pădure numită „Farga“ și a fost omorât fiindu-i înfipt vârful unei săbii în mijlocul capului. Era anul 1251. Sabia este păstrată și acum la Seveso, ca o relicvă, în sanctuarul alăturat seminarului închinat memoriei sale. Pietro a fost canonizat de Inocențiu al IV-lea la doi ani după aceea, Biserica considerându-l un martir exemplar: fiu de eretici, el a fost ucis fiindcă a apărat adevărul împotriva ereziei. „Cazul“ lui urma să facă mare vâlvă peste tot. Pietro a fost considerat inchizitorul „perfect”: cel care în numele credinței și al adevărului, în numele „inquisitio veritatis”, murise ca un sfânt.

Faptul că el a fost considerat conform tradiției adevăratul patron al Inchiziției ne spune multe despre semnificația pe care moartea sa a căpătat-o, chiar în ochii poporului.

Pe de altă parte, e de ajuns să ne amintim că această luptă, purtată nu numai cu sângele ci și prin sfințenie, fusese și ea oficializată de însuși Inocențiu al IV-lea, când consimțise, în 1246, în urma cererii Dominicanilor din Milano, ca perioada de noviciat pentru foștii eretici care doreau să între în Ordin să poată fi redusă. Metoda favorizării celor ce păcătuiesc nu este o invenție a timpului nostru: doar metodele de convingere erau poate schimbate:

„…desigur armele convingerii ne pot apare cumplite; dar torturile și rugurile aveau un scop de înfricoșare persuasiv mai înaintea celui punitiv. Cu ajutorul lor încăpățânații trebuiau să-și dea seama de greșeala lor sau și mai bine să o recunoască public. Inchiziția nu dorește să pătrundă în intimitatea celor pe care îi urmărește[7]: de la ei se pretinde disponibilitatea de a se conforma regulilor religioase, să se poarte la fel ca ceilalți, să renunțe la critica ce dezbină. Dovada sigură a unei asemeni convertiri este colaborarea”[8].

Nimeni nu e mai potrivit pentru a ști să povestească credincioșilor propria experiență și a cere iertare decât cel care cunoaște răul: el „a văzut”, „s-a îndepărtat plin de groază” și e dispus la sfârșit să primească chiar moartea – rugul – ca pe un ritual de purificare.

Renaște principiul după care se conducea ordalia, suprimată în 1215 de Conciliul din Lateran: focul se va pronunța asupra adevărului credinței; dar acum e vorba de un adevăr stabilit dinainte: individul care se supune probei autodafé-ului nu va putea ieși învingător decât prin moarte, o ultimă diferențiere între salvare și damnare, un act public ca și „Judecata lui Dumnezeu”, ba chiar o judecată divină prin excelență ce are loc în fața mulțimii de credincioși, cărora nu li se oferea decât această singură imagine:

„Nu e întâmplător faptul că procedurile inchizitoriale ce priveau interogatoriile acuzaților erau protejate prin secret, în schimb actele finale deveneau publice: lectura sentințelor se făcea public, anunțul pedepselor, execuția de asemeni erau publice. Astfel de acte slujeau la reafirmarea «adevărului» ca și a dreptului instituției ecleziale de a-l apăra și de a-l impune printr-o ceremonie solemnă și impresionantă din punct de vedere emoțional. Însuși ritualul din urmă al morții – rugul – avea ca semnificație de a proclama reînsănătoșirea unei realități bolnave, refacerea unui univers măcinat de greșeală”[9].

Doar dacă însuși vinovatul – era posibilitatea hotărâtoare și tulburătoare – renunța la trecutul său până la identificarea cu persecutorii săi, devenind cel mai credibil „ciocan” al dușmanilor: persecutorul foștilor săi tovarăși. Ce dovadă mai mare în sprijinul adevărului?