Cartea Spiritelor (1857)

Principiile doctrinei spiritiste cu privire la nemurirea sufletului, natura Spiritelor și raporturile lor cu oamenii, legile morale, viața prezentă, viața viitoare și viitorul umanității

Cuvânt înainte.

Când se evocă spiritismul, cu cortegiul său de măsuțe ce valsează, transe ale mediumilor, fiori de dincolo de moarte și vizitatori fantomatici, se provoacă mai curând ilaritate decât curiozitate științifică, chiar și la cei mai fervenți căutători ai misterului. Trebuie să recunoaștem că simpla rostire a formulelor consacrate de genul: „Spirit ești acolo?” este asociată cu zeflemeaua sau hazul nebun.

Totuși spiritismul nu are nimic în comun cu o organizație ce caută să profite de tristețea și credulitatea unor văduve bogate, puțin cam isterice și maniace, puțin cam obosite de operele de binefacere ale diocezei, și sperând la experiențe spirituale mai tulburătoare, în marginea interdicției și a clandestinității. Fapt semnificativ: nenumărați savanți, scriitori, filozofi, și nu dintre cei mai puțin importanți, s-au aplecat cu pasiune asupra problemei -fizicianul Crookes, Victor Hugo, astronomul Flammarion, profesorul Richet, Beruson, Victorien Sardou, și mulți alții tot atât de celebri.

Ca multe alte mari curente religioase, spiritismul nu s-a dezvoltat cu adevărat decât departe de patria sa, Franța, manifestându-se în întreaga plenitudine tocmai în Asia și mai ales în America. Astfel în 1957 guvernul brazilian a emis un timbru cu efigia lui Allan Kardec pentru a marca centenarul primei ediții a Cărții Spiritelor. Or, chiar astăzi, aproape necunoscută marelui public european această lucrare este al doilea bestseller mondial după Biblie.

Chiar de la publicarea acestui text, spiritismul a dezlănțuit atacuri furibunde din partea tuturor orizonturilor ideologice. Cei mai înverșunați adversari de odinioară au încheiat un fel de armistițiu tacit pentru a nimici intrusul. Și astfel mână în mână scientismul și biserica romană aruncă asupra lui anatemele cele mai feroce. Din autodafe-ul ordonat de episcopul de Barcelona se simt izurile neplăcute ale Inchiziției și ale vremurilor pe care le credeam apuse.

De ce atâta patimă și înverșunare? Fără îndoială după iudaism, creștinism și islamism, spiritismul apărea ca o diferență de proporții: nu mai apare Dumnezeu (sau Iehova, sau Allah) care se adresează direct și personal aleșilor săi. De data aceasta sunt spiritele, sufletele defuncților. Și ele o fac într-un limbaj clar, simplu, accesibil tuturor. De unde poate proveni reacția Bisericii? Să fie oare gelozia unui mare negustor care se teme de sustragerea clientelei sale și de pierderea monopolului trecerii către celălalt tărâm? De altfel chiar spiritele își exasperează adversarul și îi sporesc agresivitatea botezând Cartea Spiritelor „Al Treilea Testament”.

Ca totdeauna în astfel de cazuri luptele fratricide sunt necruțătoare. Aceste divergente virulente maschează totuși puncte principiale comune. Mai întâi un caracter popular, o vocație dogmatică și universalistă, o fervoare militantă și aspirații misionare. E nevoie să se predice Cuvântul și a patra religie revelată. Spiritismul nu este altceva decât o „școală de înțelepciune”: nici un secret ezoteric, nici un demers initiatic. Spiritele pretind să așeze credința lor pe o serie de evidențe experimentale, de constatări obiective, cvasiștiințifice. Acestea fiind spuse, spiritismul ascunde un factor foarte puternic de reușită și de eficacitate ce constituie totodată originalitatea sa, specificitatea sa: incredibilul potențial de speranță consolatoare vehiculat de doctrina sa, într-un cuvânt ardentul optimism inseparabil de demersul său. Acesta este, cred, primul suport al prodigiosului său impact asupra conștiințelor.

Pe de altă parte, puține credințe pot să se rezume (fără a se trăda) la câteva certitudini clare și percutante, adaptabile la toate formele și la toate nivelurile de inteligență.

Murind, omul se dezbracă de corpul său ca de un veșmânt uzat, grosier, o podoabă greoaie pentru a putea să plonjeze într-o euforică și inepuizabilă lumină divină – desigur cu condiția să fi dus o viață morală. În acest sens spiritismul își afirmă superioritatea față de teologia catolică. În ochii Bisericii, într-adevăr, moartea este un somn lung care, la sfârșitul mileniilor și în Ziua Judecății, se va sfârși cu o înviere a trupurilor cărora Christos triumfător le va acorda pedepse și recompense. Ce așteptare interminabilă și incertă în putreziciunea cărnii și în neant, ce de spaime și angoase în perspectivă! în schimb spiritismul ne promite o eliberare imediată, prin care dragii noștri defuncții imateriali ne înconjoară cu protecția lor invizibilă și cu tandrețea lor activă! Pentru câteva clipe doar, am dori să-i reîntâlnim prematur, înainte de ora fixată de Destin.

Scăldându-se într-un climat evanghelic misionar, spiritismul nu se mulțumește să anunțe o doctrină mai mult sau mai puțin euforizantă. El revendică un rol și o forță mesianică. Prin tălmăcirea lui Allan Kardec, profetul fondator, se proclamă încoronarea unei noi epoci, a unui nou pact cu Dumnezeu, și de aici cea mai mare revoluție după izgonirea din paradis. În sfârșit a venit timpul când trebuie să se sfărâme acest perete impenetrabil ce separa până acum lumea spiritelor dematerializate de lumea celor vii, astfel încât datorită mesajelor de dincolo de mormânt omenirea suferindă să recapete curaj și încredere.

Față de scleroza bisericilor oficiale, de pretențiile mărginite ale scientismului materialist și de aroganța intelectuală seacă a sectelor și grupurilor de pseudo-inițiați, spiritismul oferă singura speranță autentică: „Moartea nu există. Totul este viață, numai formele și vibrațiile diferă. Și iată că se apropie momentul crucial când dialogul unei dimensiuni cu cealaltă va deveni lucru curent, cotidian. Ce salt înainte fantastic!” S-a sfârșit cu labirinturile mentale inextricabile unde psihismul se împotmolea, se rătăcea până la nebunie! Diferența dintre „cei vii” și „cei morți”? Simplă chestiune de deghizare, de garderobă, chiar de modă vestimentară.

Un cuvânt despre omul care a creat mișcarea spiritistă. Nimic nu părea să-l facă pe Hippolyte-Leon-Denizard Rivail să urmeze straniul drum ce i-a fost hărăzit. Pe la douăzeci și cinci de ani (1829) Rivail, care făcuse studii strălucite, devine propagatorul ideilor lui Pestalozzi – unul din creatorii pedagogiei moderne. În 1830 Rivail se instalează la Paris. El deschide aici, pe strada Sovres nr. 35, un așezământ școlar unde instituie principiile profesiei sale. În 1832 se căsătorește cu o femeie cu zece ani mai în vârstă, care va fi de o discreție și de o fidelitate cu totul exemplare.

Asociatul său dând faliment, Rivail se vede constrâns să-și vândă așezământul pedagogic. Începe atunci să scrie tratate de popularizare, în special lucrări de contabilitate. Pe parcursul mai multor ani desfășoară o activitate intensă, cuprinzând cursuri de gramatică, matematică, drept și medicină. În 1849, este profesor de științe la un liceu parizian. Tot acest travaliu sfârșește prin a-i procura o anumită prosperitate, care-i permite să se dedice liber noii sale pasiuni: magnetismul. Astfel că se introduce puțin câte puțin în unele cercuri unde asistă la experiențe cu mediumi.

Hyppolite-Leon-Denizard Rivail are cincizeci de ani și cuvântul spiritism încă nu există. Prietenii săi: Carlotti, Victorien Sardou, Rene Taillandier, editorul Didier, și alți câțiva, îi încredințează o treabă deosebit de delicată. Ei au adunat o imensă documentație provenind din toate colturile Europei și Americii despre fenomenele paranormale. Acestui morman de hârtie i-au mai adăugat vreo cincizeci de caiete în care sunt descrise cu minuțiozitate experiențele urmărite pe parcursul a cinci ani de zile. I-au cerut lui Rivail să încerce să organizeze toată această harababură, să extragă anumite principii, să realizeze o sinteză.

Începutul este pe cât se poate de dificil. Rivail analizează documentele obscure, adesea absurde, și dacă acceptă să continue este numai datorită complezenței amicale.

În timpul unei ședințe, un mediu afirmă că Rivail a fost într-o viață anterioară un druid cu numele de Allan Kardec. Îi mai spune că spiritele îl vor călăuzi în viața actuală pentru a aduce umanității o nouă doctrină salvatoare. Rivail este frapat de aceste declarații. Ca urmare, capătă convingerea că este ajutat, inspirat în cercetările sale. O certitudine îl stăpânește: Spiritele au o existență reală, verificabilă. Mii de probe s-au acumulat de-a lungul istoriei pentru a demonstra prezenta lor invizibilă și câteodată intervențiile lor.

Aceasta este credința ridicată la nivel de dogmă pe care-și edifică întreaga filozofie. Și începe să redacteze cu febrilitate Cartea Spiritelor. Textul este semnat Allan Kardec. Sub acest nume fondatorul spiritismului va deveni curând celebru.