Cateva cuvinte despre Ioana
Aa
Citeam Kundera cu micul dicționar francez-roman pe piept și ea mi se juca feroce cu degetele mâinii: baga unul în gura și iI molfăia, milriind, cu gingiile.
Apoi am luat-o pe piept: se uita tinta m carte, atenta, de parca știa sa citească și atunci m-am gândit: „Ioana, ma laud tuturor ca ești cel mai bun produs al meu, ca ești mai presus de literatura dar așa te scot din literatura adică din viața mea.
Ioana, ca sa fii în literatura și în afara ei ma gândesc sa scriu un poem despre tine.”
La Bogdan cu M. D. G. Bogdan s-a dus sa se rada, eu și M. D. G. rămânând sa ne conversam. Dar tac cu încăpățânare.
Ma uit pe un album Dali. E penibil, caci eu și Mihai suntem prieteni. Dar ce sa ne spunem?
În fine (ah, și la pick-up o selecție „Wings”) palavragim despre copii.
Ma trezesc ca ii spun „Știi, e foarte mișto sa crești un copil, dar sa vorbești despre asta e teribil de greu, practic dragostea pentru copilul tau e o tema inutilizabila în literatura
(evit cit pot cuvântul „poezie”) fiindcă orice ai zice, e ceva melodramatic. Asta-i partea proasta.„ „E, și tu acum, chiar asa, totul de vânzare.„ „Dar sigur ca totul de vânzare daca ești profesionist” – și am tăcut brusc fiindcă nu credeam asta și nu stiu de ce am spus-o.
Apoi a venit Bogdan și am plecat la cenaclu.
Ioana și Cri: doua fetițe, doua surori.
Fetele mele. Ma pomenesc ca li spun „Cri” Ioanei și invers. Cri mai păstrează panglicile de bumbac care le fuseseră legate la încheietura, în Maternitate și care purtau același număr cu creion chimic.
Când Cri o sa aibă 36 de ani, Ioana va avea 16 eu 47 – cine, cine vom fi atunci?
Fetele-s dincolo.
Cri ii face baie-n cada de plastic roz iar Simona se holbează ca la alta minune. Puiul de om ca o maimuțică mirata bâțâie capul ud. Eu și Bogdan stam în bucătărie cu păhăruțele de Havana Club.
— Sunt foarte fericit, ii spun și simt adrenalina sau ce o fi invadindu-mi fata și făcându-mă sa lăcrimez. (Îmi dau seama ca sunt sentimentaloid, dar stimulat putin de romul cubanez, ma simt chiar foarte fericit.)
Toate ochiurile aragazului ard cu petale albastre.
— Da, mai Mircione, tocmai ma gândeam cum îți citeam jurnalul, ce chestie – doar acum câțiva ani vorbeai doar de singurătate scriai „Relații cu L. (sa zicem). Poate iese ceva de aici”. și uite acum ai nevasta, copil.
Bogdan, ma gândesc eu, ar fi un tata excelent (poate cam pisălog).
Mai palavragim ceva și ne cheama fetele sa vedem pisoiul înfofolit în prosop zgâindu-se la noi. Ea bea laptele și adoarme iar noi (care eram puști, puști acum câțiva ani) trecem în sufragerie și ne conversam și ne tratam ca oamenii mari.
La aproape cinci luni gâgâlicea nu-i deloc convențională
(scriu poemul acesta în lipsa unei fotografii) are deja soldulete de gagica și ochi oblici, nițel lenevoși nu degeaba maică-sii i se zicea Turcoaica.
Atunci când urla de foame face pandalii și istericale de-ți vine s-o strângi de git, dar e drăguță de obicei și ne lasă nopțile sa dormim.
Creierul ei de aproximativ 500 de grame va creste rapid, cel mai rapid dintre toate organele ca o pasare într-o colivie de cartilagii.
Daca ar creste continuu și după adolescenta Ioana ar deveni nemuritoare.
Stiu, acum, când mi-o imaginez (ea se joaca dincolo cu minutele) ca așa va fi, ca ea nu va muri niciodată.
Cu M. M., la „Cartea romaneascaa. Apoi în mașina lui explicându-mi de ce n-am apărut în antologia din Italia „Știi, Cugno asta. Eu i-am dat textele tale. Dar nu i-au ieșit.”
Si alte chestii literare care nu contează aici. Dar apoi- „Te-ai însurat. Cine te-a păcălit?” Iar din capul meu ieșind un balonaș cu traznete, capete de mort și sticluțe de otrava.
Când i-am spus ca mai degrabă eu am păcălit-o a schimbat foaia și a trecut la sfaturi: ca e bine că-mi iubesc nevasta dar pentru scris nu prea-i bine ca am nevoie din când m când de o fuga, uite, el are șansa pendularii asteia.
Fiecare cu șansă lui, ii zic și cobor la Coada Calului, apoi o iau pe lmga Inter si. Spre casa.
O găsesc pe Kitty cu Ioana în brațe.
O pup și ea miaună alintat:
Ia uite! A mâncat 180 de grame!
„O inima de tata! Miracol al paternității!”
Asa sa exclami, cititorule, lecturând acestea.
Dar cum dracu sa spui într-un poem că-ți iubești fetița?
Încearcă, și-o sa vezi ce greu e.
Nici nu exista o tradiție Q Bucuța cu melodramatismele lui, cu prunculețul Iisus și cam atât. La fel, e atlt de penibil sa spui ca-tii iubești nevasta. și totuși poezia-i făcută ca să-ți exprimi sentimentele. Găsește o forma când nu exista nici o forma. Când aproape toată poezia secolului este decorativa, abstracta.
Dar fetele mele, și cea mica, și cea mijlocie sunt reale, iar ce simt pentru ele (când nu ma enervează prea tare) e adevărat.
Deci, Ioana, iubesc forma turtita a nasului tau nările tale largi și gingia de jos cu doua umflaturi unde vor ieși dintii;
Iubesc mica ta pata cafenie de pe spate (Cri ar fi furat o măslină) și nu cred ca din cauza asta nu vei putea purta costum de baie din doua piese; abia aștept sa înțelegi ce-ți spun: vor fi doar cuvinte dragi; aștept sa te poți bucura de pomul de iarna, de Jucării, sa ti se lărgească inima, să-ți crească parul, capacitatea toracica, sa devii inteligenta, sa te joci cu plastilina sa te amorezezi mai târziu sa ne răspunzi obraznic, sa ne spui ca „nu ne-ai cerut tu sa te facem”, și „ce-ați făcut voi pentru mine?” să-ncerci sa fugi de-acasă, sa te-mbraci la moda etc., etc., dar la maturitate să-ncerci sa tii la noi și sa inelegi mirata ca nu e greu deloc și când vei avea o fata să-i spui Cristina.
Iar viața noastră va trece. („Asa de rau mi-a părut când am trecut de 40 de ani, nici nu pot sa va spun, fetelor” zicea o colega din cancelarie iar fetele cam toate de peste 50 se opriră o clipa din discuția lor despre boli îngrozitoare, și una a răspuns resemnata: „Da, a trecut viața.
Nici nu-ți dai seama când trece”).
Noi, Cri, as vrea sa îmbătrânim împreună s-o ajutam pe Ioana sa trăiască (mă-ntreb ce vremuri va apuca)
Si sa fim prieteni mereu. Sa nu ne devenim nesuferiți sa nu ne încăpăținam în certuri.
Sa ne fim dragi mereu.
Apoi, de mina sa ajungem m fata unei porți uriașe cu sculpturi reci, nu prea expresive: ingeri de granit, cu aripi sparte.
Sa batem: Bang! și sa intram pe toboganul de sânge prin gâtul năpârcii s-alunecam, prin matele cârtiței, prin rădăcinile trandafirului pina în floarea cea galbena.
Nu ți-aș da drumul la mina, Cri, nu ți-aș da drumul iar daca poteca se va bifurca vom împietri acolo, la răscruce și vom rămâne acolo în tara mserarii doua statui colosale, Mama și Tata, de granit cenușiu.
SFÂRȘIT