Cevdet Bey si fiii sai

Cevdet Bey si fiii sai de Orhan Pamuk 

1

Dimineața

„Și mâneca de la cămașa de noapte, și spatele… Și toată clasa… Și cearșafurile… Of, of, of, tot patul e lac de sudoare! Da, totul e lac de sudoare, iar eu m-am deșteptat din somn!”, și-a spus Cevdet Bey. Totul în jurul său era ud leoarcă, la fel ca-n visul pe care-l avusese ceva mai devreme. S-a răsucit, bombănind, în așternut, și-a amintit de vis și l-a apucat groaza. Acolo, în vis, stătea în fața învățătorului de la școala primară din Kula. Și-a săltat capul de pe perna jilavă. „Da, stăteam cu toții în fața învățătorului. Toată școala băltea de apă, care ne ajunsese până la genunchi”, și-a spus el. „De ce băltea de apă? Pentru că apa șiroia din tavan. Apa sărată care curgea din tavan mi se revărsa pe frunte și pe piept, iar apoi se răspândea în toată încăperea, învățătorul arăta înspre mine cu bățul, de față cu întreaga clasă, și spunea: «Totul este din pricina lui Cevdet!»”. S-a înfioratcând a revăzut în fața ochilor cum îl arăta învățătorul cu bățul, cum se răsuceau și se uitau la el toți colegii, aruncându-i priviri acuzatoare și disprețuitoare, cum îl umilea, mai amarnic decât toți, fratele său, cu doi ani mai mare decât el. Dar învățătorul, care obișnuia să-i bată la tălpi fără cruțare pe toți cei din clasă, care-l pălmuia pe câte-un băiețandru până-l făcea să leșine, nu venea să-l pedepsească pentru apa care se scurgea din tavan. Cevdet Bey acugetat: „Eu eram mai altminteri decât toți, eram un singuratic și se uitau la mine de sus. Dar niciunul dintre ei nu îndrăznea să vină și să mă atingă, iar apa se răspândea în toată școala!”. Visul acela înspăimântător s-a preschimbat pe dată într-o amintire veselă și plăcută: „Eram altfel, eram un singuratic, dar nu mă puteau pedepsi!”. S-a ridicat din pat, aducându-și aminte că, o dată, se cățărase pe acoperișul școlii și spărsese țiglele. „Spărsesem țiglele. Câți ani aveam? Șapte. Acum am treizeci și șapte, m-am logodit și am să mă însor în curând.” Amintindu-și de logodnica lui, l-a copleșit emoția. „Da, în curând am să mă căsătoresc, iar apoi… Aoleu, tot mai preget! Am întârziat!” A dat mai întâi fuga la geam, ca să-și dea seama cât era ceasul, și s-a uitat pe fereastră, printre draperii. Afară stăruiau o lumină și o pâclă ciudată. Și-a dat seama că răsărise soarele. Apoi s-a răsucit, supărat pe vechea sa deprindere, și s-a uitat la ceas: era douăsprezece și jumătate, pe stil turcesc^[1]. A dat fuga la baie, murmurând „vai de mine, vai de mine, să nu întârzii!”.

În vreme ce se spăla și se ferchezuia, s-a înveselit și mai tare. S-a gândit iar la vis în timp ce se bărbierea. Apoi, amintindu-și că avea să se ducă la conacul lui Șükrü Pașa, și-a pus pantalonii și sacoul cele noi și curate, cămașa cu guler tare și scrobit, și cravata, pe care o socotea elegantă. Și-a potrivit pe cap fesul, pe care-l dăduse la întins pe calapod înainte de logodnă. S-a admirat în oglinda mică, de masă, ajungând la concluzia că arăta așa cum își dorea; cu toate acestea, a simțit deșteptându-se în el o anumită tristețe. Ținuta aceea cochetă, faptul că se zorea așa pentru că urma să se ducă la conacul logodnicei sale aveau în ele, pesemne, ceva ridicol. A tras draperiile, stăpânit de melancolia aceea măruntă, inofensivă. Negura învăluise minaretele moscheii Șehzadebașı, dar nu izbutise să-i tăinuiască cupolele. Umbrarul din grădina de alături era mai verde ca niciodată. „O să fie o zi caldă!”, a cugetat el. O pisică se lingea alene sub umbrar. Cevdet Bey a scos capul pe fereastră, aducându-și aminte de ceva, și a văzut ce era de văzut: venise și cupeul, care oprise în fața porții. Caii își fluturau cozile, iar vizitiul fuma în fața porții, în așteptarea lui Cevdet Bey. Cevdet Bey și-a rostuit prin buzunare pachetul cu țigări și aprinzătorul, de care tocmai își amintise, portofelul și ceasul, la care s-a mai uitat o dată, după care a ieșit din cameră.

A coborât scara cu zgomot, așa cum făcea întotdeauna. Și, tot la fel ca întotdeauna, Zeliha Hanım, care auzise larma, l-a întâmpinat zâmbind la poalele scării și l-a vestit că micul dejun e gata.

Cevdet Bey i-a spus, străduindu-se să-și ia un aer posomorât:

— N-am timp, dragă Zeliha Hanım! Plec îndată!

— Se poate așa ceva, fără să pui nimic în gură?! i-a spus bătrâna, mâhnită.

Văzând însă expresia hotărâtă de pe chipul lui Cevdet Bey, a dat fuga la bucătărie.

Cevdet Bey s-a uitat încurcat în urma femeii, dar nu l-a lăsat inima să plece. S-a întrebat cum avea să se descotorosească de ea după ce avea să se însoare. El și femeia aceea, care-i era rudă de foarte departe, fuseseră ca mamă și fiu câtă vreme locuiseră acolo, împreună. Când cumpărase casa din Haseki, cu nouă ani în urmă, o luase la el, deși avea și alte rude, cu mult mai apropiate decât ea, făcându-și socoteala că avea să se amestece mai puțin în viața sa. Femeia, care era sărmană și n-avea pe nimeni, locuia la primul etaj al casei cu patru încăperi și, în schimbul adăpostului, vedea de treburile gospodăriei, făcea mâncare și ordine. Uitându-se, din locul în care stătea, către catul la se instalase femeia, întinzându-se binișor, Cevdet Bey s-a gândit: „Cum am s-o conving să se despartă de mine?”. Nu avea cum s-o ia la el după căsătorie, căci o asemenea femeie nu-și avea locul în căsătoria pe care-o urzea el. Căsnicia pe care-o punea el la cale îl făcea să simtă că relația cu oamenii care urmau să se ocupe de treburile gospodăriei trebuia să fie o relație ca de la stăpân la slugă și că relația ca de la mamă la fiu care se înstăpânise în casa sa nu s-ar fi brodit cu o asemenea viață. Deoarece știa, pesemne, și ea acest lucru, căci aflase că Cevdet Bey urma să se însoare în curând și să se mute pe celălalt țărm al Cornului de Aur, iar locuința aceea avea să fie vândută, Zeliha Hanım devenise în ultima vreme mai migăloasă și mai vrednică. A ieșit în fugă din bucătărie, purtând în mână o farfurie:

— Ce-ar fi să-ți fac o cafea, fiule? Acum, imediat…

— N-am timp deloc, n-am timp deloc! a spus Cevdet Bey. A luat, zâmbind, de pe farfurie felia de pâine cu dulceață de vișine, la fel de veselă ca ziua care sta să înceapă. I-a mulțumit femeii, surâzând încă o dată. În timp ce ieșea pe ușă, și-a dat seama că nu-i zâmbise cu dragoste, ci cu milă, căci se vedea nevoit s-o lase în voia sorții, și s-a simțit stânjenit. S-a întors spre ea, doar ca să spună și el ceva:

— Poate că am să-ntârzii deseară, a spus el, fără să izbutească însă să-și ușureze conștiința.

În timp ce pășea spre trăsură, și-a adus din nou aminte de vis: „Eu sunt altfel, așa sunt eu, dar nu mă pedepsește nimeni!”. S-a mai liniștit puțin. Când l-a văzut însă pe vizitiu, i-a pierit parcă cheful, preț de o clipă. Pentru că acesta, la fel ca toți surugiii care cunoșteau temeinic viața particulară a mușteriilor săi, îl măsura cu niște priviri care spuneau: „Ah, pui de lele ce-mi ești, știu eu pe unde umbli toată ziua, știu eu ce faci și la ce-ți umblă gândul!”. Cevdet Bey i-a zâmbit, vesel, și l-a întrebat cum o mai duce. Apoi i-a spus că voia să se ducă la prăvălia din Sirkeci, a urcat în trăsură și a mușcat din pâinea cu dulceață.

Trăsura s-a pus în mișcare, legănându-se și înaintând printre casele de lemn din Vefa. Cevdet Bey închiriase cupeul acela, care acolo, în mahala, arăta mai falnic decât era în realitate, pentru trei luni, deoarece socotea că avea să-i trebuiască în timpul ceremoniilor de logodnă și nuntă. De îndată ce aflase, cu două luni în urmă, că Șükrü Pașa consimțea să-și dea fata după el, se dusese la grajdul din Feriköy unde se-nchiriau asemenea trăsuri arătoase, se tocmise și căzuse la învoială cu birjarul pentru trei luni. Nu dorea să se ducă la locuința fetei de pașă cu care urma să se însoare cu o trăsură închiriată, oarecare, dar, pe de altă parte, cumpărarea unei trăsuri, care ar fi fost destul de costisitoare, date fiind cheltuielile cu birjarul și cu grajdul, nu se potrivea cu chibzuielile sale negustorești. În vreme ce mușca din pâinea cu dulceață de vișine, care-i plăcea nespus, s-a gândit: „Dar și să închiriez trăsura asta pentru mai mult de trei luni ar fi o prostie! Căci chiria e mare! în loc să plătesc atâta chirie, mai bine aș cumpăra-o… Dar dacă ar fi s-o cumpăr, n-am să mai pot face masrafurile trebuincioase pentru prăvălie. Ce e de făcut? Căsătoria asta mă costă o avere, dar n-aveam încotro…”. Amintindu-și de căsătorie, de noua sa viață, la care visa de ani de zile, de casa pe care urma s-o cumpere, de familia pe care avea să o întemeieze, de logodnică, pe care-o văzuse la față de două ori, s-a binedispus. S-a gândit că unii îi disprețuiau pe cei care închiriau asemenea trăsuri arătoase, elegante, dar nu se sinchisea de asta, căci era vesel. A mai mușcat o dată din pâinea cu dulceață. „Dacă ar fi fost să iau seama la asemenea lucruri, n-aș mai fi fost negustor!”, s-a gândit el. „La drept vorbind, nici un musulman n-ar cuteza să facă negustorie, tocmai pentru că musulmanii se tem, se jenează de asemenea lucruri… Mie nu-mi pasă! Bine, dar ce-o să se-ntâmple dacă soția mea o să-și dorească o trăsură?” S-a înveselit din nou, cu gândul la logodnică și la viitoarea sa viață. Îi făcea plăcere s-o numească pe fata aceea, pe Nigân, pe care-o văzuse de două ori, „soția sa”. Se legăna ușurel odată cu trăsura, care cobora panta. „Dacă or să-mi permită socotelile legate de prăvălie și de companie, am să-mi iau și o trăsură!”, și-a spus el și și-a îndesat în gură ultima îmbucătură de pâine. Apoi și-a privit degetele, aidoma unui copil care-și contemplă întristat mâna goală când se sfârșește mâncarea; a cugetat, mâhnit: „Probabil că și căsătoria asta o să-mi aducă tot ce am deja”.

Trăsura coborâse panta de la Babıâli și cotise pe străzile laterale. Ceața se ridicase, iar lumina aceea ciudată fusese înlocuită de lumina strălucitoare care domnea de obicei. Cevdet Bey se cocea în trăsura încălzită încă de pe acum de soarele de vară. „O să fie o zi foarte caldă! Ce-am să fac azi? Trebuie să-mi termin repede treburile de la prăvălie! Poate că am să mă duc să-l văd pe fratele meu!” Amintindu-și de fratele său mai mare, care bolea într-o pensiune din Beyoğlu, i s-a strâns inima. „Apoi era vorba să iau masa cu Fuat Bey. A venit de la Salonic… După-amiază am să mă duc în Nișantașı, la conacul lui Șükrü Pașa.” S-a emoționat, nădăjduind că avea să-și vadă logodnica pentru a treia oară. „Apoi am să mai arunc o privire asupra casei pe care mi-a găsit-o misitul.” Se decisese să-și cumpere o casă în Nișantașı sau în Șișli, urmând să locuiască acolo după căsătorie. „Apoi am să mă întorc la prăvălie. Din păcate, azi n-am să pot sta prea mult pe acolo… Ce zi e astăzi? Luni!” A socotit pe degete. Cu trei zile în urmă explodase o bombă în timpul ceremoniei de vineri^[2] a sultanului Abdülhamit^[3]. Iar cu două vineri înainte se logodise el. „M-am logodit acum șaptesprezece zile!”, a cugetat el. Trăsura s-a oprit în fața prăvăliei.

Văzând prăvălia, calculele de dinainte, care nu-i fuseseră foarte vii în minte, date fiind balansul trăsurii și buimăceala cu care se deșteptase din somn, au început deodată să prindă viață: „N-a fost pusă pe hârtie scrisoarea privitoare la comenzile de vopsele. Cui i-aș putea vinde lămpile acelea care s-au vădit a fi stricate? Dacă Eskinazi nu-și plătește nici azi datoria, am să-i spun că…”. Tocmai trecea pragul prăvăliei: „Bismillahirrahmanirrahim!^[4] Am să-i cer lui Eskinazi cu două sute de lire mai mult, iar dacă i se pare nimerit, am să-l mai amân cu datoria încă o lună…”. L-a salutat din cap cu răceală pe unul dintre ucenici. I-a zâmbit celuilalt, care-i plăcea pentru că era sârguincios și se mulțumea cu ce avea. Apoi s-a răsucit către chiulangiul pe care-l salutase mai înainte cu răceală și i-a spus:

— Băiete, ia comandă-mi cafeaua! Și mai cumpără-mi și o pogace alături de ea.

S-a îndreptat cu pași repezi și nervoși către masa din fund, așa cum făcea dimineață de dimineață, și s-a așezat la ea. A privit în stânga și-n dreapta, de parcă ar fi căutat să învinovățească pe cineva de ceva. Apoi, văzând că-i fusese pusă pe masă, la fel ca în fiecare dimineață, gazeta Le Moniteur d’Orient, s-a destins. S-a uitat mai întâi la dată, așa cum obișnuia să facă de fiecare dată: 24 Juillet 1905–11 Iulie 1321^[5], luni. Apoi și-a plimbat ochii peste titluri. A aflat despre ultimele evoluții legate de incidentul cu bomba. A citit știrile despre războiul ruso-japonez, dar acestea nu i-au stârnit interesul. A întors repede pagina și a început să se uite peste știrile de la bursă. Aici a dat peste două-trei noutăți care l-au însuflețit. Apoi a citit câteva anunțuri care-ți atrăgeau luarea-aminte: Dimitri, negustorul de fier vechi, își vindea depozitul; pesemne că se afla la ananghie. Iar Panayot, care se îndeletnicea, la fel ca și el, cu desfacerea articolelor electrice și de fierărie, își prezenta noile produse. Cevdet Bey s-a decis să dea și el un anunț, după care s-a răzgândit. A citit anunțul unei companii teatrale, care începea o nouă reprezentație la Odeon, și a tresărit, aducându-și aminte de fratele său. Iubita fratelui său mai mare, care era grav bolnav, era o artistă de teatru de obârșie armeană. Ca să uite de fratele său, Cevdet Bey a mâncat pogacea care tocmai îi fusese adusă, și-a băut cafeaua și a început să citească, încet-încet, un articol. Așa cum făcea de fiecare dată când citea gazeta aceea, s-a plâns în sinea sa de cuvintele necunoscute, în limba franceză. Apoi, așa cum făcea ori de câte ori citea câte ceva în limba franceză, și-a amintit cum se trudise să învețe limba aceea, cum își plătise un dascăl particular, și-a amintit de familia aceea din cartea pe care o citea împreună cu dascălul particular, de năzuința sa de a avea o casă și o familie la fel de minunată ca acea familie franceză a cărei viață de fiecare zi era depănată în fraze cât se poate de simple. Amintirea acelor detalii și, mai cu seamă, gândul care-și făcea loc în mintea sa încețoșată de prima țigară a zilei, potrivit căruia, într-o bună zi, avea să-și croiască și el o viață aidoma vieții de zi cu zi a acelei familii franceze, erau nespus de plăcute. Pe când se afla pe la jumătatea articolului, a ajuns la concluzia că pierdea prea mult timp. A dat la o parte Le Moniteur d’Orient, pe care-l cumpăra în rând cu ceilalți negustori, care reflecta bine activitatea comercială și pe care-l citea pentru că-i era de folos la învățarea francezei, și s-a ridicat în picioare. Terminase pogacea, își băuse cafeaua și-și fumase țigara, își rezervase timp pentru gazetă. Simțea acum încordarea, forța și echilibrul de care avea nevoie pentru a se închina afacerilor. Socotelile negustorești din mintea sa nu mai erau nici lipsite de vlagă și șterse, așa cum se-ntâmplase în primele clipe ale dimineții, nici nu mai ardeau ca vâlvătaia, așa cum se-ntâmplase cu puțin timp înainte. Așa era cu chibzuielile și grijile, oricât de mult ar fi înflăcărat ele mintea unui negustor – ardeau asemenea unui foc mocnit, care era, în același timp, aprig și ținut sub control. Cevdet Bey s-a gândit: „Da, primul lucru pe care trebuie să-l fac acum este să mă mai uit o dată cu Sadık peste socotelile acelea”.

Sadık era tânărul contabil al companiei. Era tânăr, cu zece ani mai mic decât Cevdet Bey, dar arăta deja ca el. Cevdet Bey a urcat la mezaninul prăvăliei și a discutat o vreme cu Sadık. A aflat de mica diferență care exista între banii ce urmau să sosească până joia următoare și datoriile care urmau să fie plătite și s-a hotărât să se ducă la Eskinazi, spre a-i cere restituirea veresiei.

Apoi a coborât la parter, printre vânzători. A stat o vreme de vorbă cu un albanez între două vârste, care putea fi socotit vânzătorul-șef. I-a arătat acestuia o masă plină de cutii cu vopsele, lămpi și tot soiul de mărunțișuri, spunându-i că mușteriului îi plăcea să vadă întotdeauna tejgheaua goală, ordonată. Dar vânzătorul albanez nu-l înțelegea și încerca să-l convingă că aranjamentul său era mai convingător. Prin urmare, Cevdet Bey a trecut în spatele tejghelei și a făcut ordine pe ici, pe colo, aruncându-le tuturor priviri mustrătoare, după care s-a ocupat de un cumpărător, ca să le dea o pildă. Băgând de seamă că gestul său plin de modestie le trezise lucrătorilor respect și rușine, a revenit la birou.

Odată așezat la masa sa, de la care vedea toată prăvălia, s-a hotărât să scrie o scrisoare, necesară pentru comenzile de vopsele. A scris jumătate din scrisoare în grabă și cu iscusință, după care s-a gândit că pe viitor trebuia să lase asemenea treburi în seama secretarului pe care urma să-l angajeze. Însă un nou secretar ar fi însemnat o nouă cheltuială. „Și, în plus, tocmai acum, când urmează să prăpădesc atâția bani pentru nuntă!” în vremea aceasta și-a făcut apariția paznicul depozitului, aflat cu două sute de pași mai jos de prăvălie, care i-a spus că hamalii nu izbutiseră defel să care înăuntru lăzile cu lămpi venite de curând și că se temea ca nu cumva să spargă și să răstoarne ceva. Cevdet Bey s-a ridicat de la birou, plictisit. A măsurat camera în lung și-n lat și l-a sfătuit să deschidă, rând pe rând, lăzile și să le golească. Era absurd, căci lămpile urmau să fie trimise în Anatolia cu trenul, dar nu exista altă cale. După ce l-a expediat pe paznicul depozitului, Cevdet Bey a sfârșit scrisoarea și s-a necăjit din pricina lipsei timpului și a banilor. S-a întrebat cui urma să vândă lămpile acelea care se dovediseră a fi stricate. S-a gândit că ar fi putut să-i ceară părerea lui Fuat, prietenul său negustor, pe a cărui inteligență și prietenie se putea bizui. Apoi s-a uitat la ceas, neliniștit, și a văzut că era aproape două și jumătate. A ieșit din prăvălie ca să se ducă la Eskinazi.