Chipul trecutului

Capitolul 1

Calico se trezi fără să știe cât timp ațipise. Furtuna care o obliga să rămână închisă în casă făcea întotdeauna ravagii pe

Muntele Stâncii Vorbitoare. Pentru a-i spori starea de neliniș te și proastă dispoziție, fulgerul căzu pe undeva prin apropiere și lumină o clipă interiorul cabanei. Tunetul care urmă fu îndelung repercutat de pereții stâncoși și de zecile de trecători ale muntelui. Pentru un motiv pe care nu reușea să-l înțeleagă, furtunile o afectau, o umpleau de neliniște, și o dorință vagă îi cuprindea întreaga ființă. Detesta această senzație și furtuna o obliga să se adăpostească atunci când ea ar fi dorit să scape de acest surplus de energie.

Se ridică de pe canapea, mai aruncă o buturugă pe focul care abia mai pâlpâia și făcu înconjurul încăperii pentru a aprinde toate lămpile, ca să alunge întunericul apăsător. Când o să moară bunicul ei, o să instaleze electricitate și o să construiască o sală de baie. Bineînțeles că nu-i dorea moartea, departe de ea gândul, dar nu mai putea suporta condițiile astea rudimentare de viață. Bunicul ei, spre deosebire de bătrânii din comitatul Lumpkin, nu se plângea niciodată de nimic, pentru simplul motiv că el trăia în trecut. Cabana era exact așa cum o știa el de când fusese construită, cu mult timp înainte de nașterea ei.

Calico îi înțelegea motivele și le respecta. Nimic nu se schimbase în această cabană care mai vibra încă de prezența bunicii ei, Lukcy, și a mamei ei, Ellen.

Calico dormea pe o saltea de puf făcută de bunica ei, acoperită cu niște cuverturi țesute de mâna mamei sale, și când pompa apă lângă spălătorul mare de piatră, făcea aceleaș i gesturi ca și cele două femei care o precedaseră în această locuință.

Calico nu se simțea niciodată singură în cabana ei. Un strămoș prevăzător o construise din trunchiuri lungi de pin, tăiați de pe versantul muntelui. Acoperișul era înalt, plafoanele susținute de grinzi groase înnegrite de vreme și, de fiecare parte a încăperii principale, se aflau dormitoarele. O

construcție solidă, făcută să dăinuie în timp. Căminul ei. Aici voia Calico să-și crească odraslele, bineînțeles cu condiția să le aibă vreodată.

Se duse să se așeze pe scaunul din fața biroului și se jucă o clipă cu rocile aurifere extrem de promițătoare, dar fără să le dea prea mare atenție, fiindcă se simțea atât de nervoasă încât nu se putea concentra. Așa că oftă și începu să se uite pe fereastră, fără să vadă nimic în afară de ploaia care răpăia în geamuri.

Își sprijini bărbia în palmă și aplecă puțin capul ca să poată asculta mai bine vaietul vântului. Chipul ei își mai pierdu din expresia impasibilă și lăsă să se întrevadă o anumită vulnerabilitate.

Apoi urmă un zgomot neașteptat, ciudat și neobișnuit în mijlocul celor care însoțeau furtuna.

Primul ei gând se îndreptă spre bunicul său. La optzeci și doi de ani... pierdut în munți... prăbușit în vreo prăpastie...

Dar alungă această idee. Calico știa exact unde se afla bunicul ei. Căzuse lat în hambarul din spatele cabanei, ignorând furtuna, preocupat doar să dea gata o sticlă de băutură.

Găina prietenoasă care-și făcuse cuibul în sofaua veche ce se găsea pe cerdac începu să cotcodăcească pe un ton alarmat.

Calico scutură din cap. Se părea că în această noapte totul merge de-a-ndoaselea în munți. Până și proasta asta de găină confunda un zgomot obișnuit cu cine știe ce primejdie. Dar zgomotul reveni și Calico deveni brusc atentă la el.

Slab la început, crescu brusc în intensitate și Calico recunoscu lătratul unui câine, deși era înăbușit de rafalele de ploaie. Oftând ușurată, încercă să vadă ce se petrecea afară dar nu zări în geamuri decât propria ei imagine, luminată din spate de lămpile cu petrol.

Chipul ei avea o expresie de nedescifrat, care sugera niște gânduri secrete. Fără îndoială că impresia se datora prestanței ei înnăscute și obiceiului de a privi oamenii drept în ochi.

Indiferent care ar fi fost motivul, acest lucru îi obliga pe ceilalți s-o fixeze. Dar acum nu se uita nimeni la ea, așa că se ridică și-și puse impermeabilul vechi de culoare galbenă. Era atât de uzat încât căpătase aspectul mătăsii.

Afară, Calico fu întâmpinată de vântul sălbatic, specific munților din nordul Georgiei, unde se născuse și trăise întotdeauna.

Cu mâinile înfundate în buzunarele impermeabilului, îmbrăcată în niște blugi mulați pe picioarele lungi, cu părul roșcat și bogat prins într-o coadă de cal, încercă să facă față vijeliei.

Imaginea ei ar fi putut corespunde cu cea a unei fete oarecare de la munte, dacă n-ar fi fost ochii. Expresia lor lăsa să se ghicească o profunzime cel puțin la fel de misterioasă ca tainele munților.

Erau cenușii, cu sclipiri de argint, și împodobeau un chip cu trăsături ferme, care sugera siguranță și voință. Contururile gurii indicau un caracter hotătât și senzual. După ochi, imediat îți atrăgeau atenția buzele ei. Dar era frumoasă? Calico nu știa și nimeni nu-i spusese vreodată asta. Deci ajunsese la concluzia că nu era, lucru normal când nu primești niciun compliment în treizeci de ani de existență. De fapt era diferită, aproape o străină și printre ei. Nu semăna nici cu bunicul ei.

Christian, nici cu verii ei Jebediah și Winnie, care erau aproape de vârsta bunicului.

Lătrăturile deveniră mai puternice și o smulseră din apatia ei. Un cățel apăru brusc prin rafalele de ploaie și se repezi la ea făcând salturi dezordonate. Purta o plăcuță la zgardă, ceea ce o liniști pe Calico. Se temuse la început că e vreunul din acei câini sălbatici care aleargă în haite prin munți. Dar acesta sărise probabil din mașina unor turiști.

Zărind-o, câinele fugi până în prag, mai surescitat ca înainte, îmbrâncind-o în trecere pe găina excentrică, lucru care atrase proteste violente din partea acesteia. După ce scoase niște gemete aproape omenești, fugi până la râul care ieșise din albie, apoi reveni lătrând și mai tare.

Calico clătină din cap, întrebându-se cum o să reușească să prindă câinele. Dacă va reuși, mâine va porni în căutarea stăpânului lui.

Dar cățelul fugi din nou spre râu și Calico îl urmări din ochi. Abia atunci zări arborele ale cărui rădăcini uriașe mișcate de valuri te făceau să te gândești la o balenă eșuată pe nisip.

În acel loc, deși foarte agitată, apa nu era deloc adâncă.

Cățelul se aruncă în râu și dispăru printre crengile copacului dezrădăcinat.

O găină nebună și acum un câine nebun. Ce noapte! Chiar castorii care trăiau în amonte părăsiseră barajul când apele începuseră să se umfle. Și uite, patrupedul ăsta mititel voia să se joace de-a peștele!

Câinele reapăru brusc și începu să se învârtă de colo-colo pe malul alunecos. Scotea niște gemete care-ți rupeau inima.

Calico nu mai rezistă. Comportamentul animalului era prea ciudat ca să-l mai ignore mult timp. Punându-și mâna streașină la ochi ca să-i ferească de ploaie, o luă pe cărarea care cobora spre râu.

Calico îl auzi din nou gemând pe cățeluș și fu gata să scoată un strigăt. Printre rădăcini zărise un picior gol.

Un picior, două, un tors...

Fără să se mai gândească, intră în apa vijelioasă și începu să degajeze corpul bărbatului cu păr negru, care era prizonierul crengilor de jos ale uriașului doborât.

Îi trebui un oarecare timp ca să reușească. În timp ce se lupta cu natura, trunchiul arborelui începu să se miște periculos. Dacă ea nu se grăbea, își va continua drumul împreună cu prada lui. Adunându-și toate forțele, îl înhăță pe bărbat de poalele cămășii și-l trase pe mal.

În apă nu cântărea nimic, dar ajunși pe pământ, lucrurile se schimbară. Îl târî cât putu de departe și se opri ca să-și tragă răsuflarea. Bărbatul părea mort. Simți că o trece un fior de spaimă și-și lipi palma de pieptul lui. Inima bătea încă, slab, dar bătea. Necunoscutul avea o tăietură adâncă la ceafă.

— Mă auzi? strigă ea scuturându-l. Erai singur?

Poate că mai fuseseră cu el și o femeie, niște copii. Oftă. La ora asta erau în mod sigur înecați. Se așeză pe vine și-i scotoci prin buzunare. Nimic! Nici acte, nici chei, nici bani.

Calico era epuizată și udă leoarcă, dar în mod sigur necunoscutul nu se va ridica să meargă pe picioarele lui până la cabană. Așa că îl lăsă în grija cățelușului și se repezi spre hambar, rugându-se la toți sfinții ca bunicul ei să nu fie prea beat și să-i poată da o mână de ajutor.

În hambar, o lampă de petrol agățată de o grindă lumina slab uneltele și tot felul de lucruri răspândite peste tot.

Bătrânul se prăbușise lângă butucul pe care spărgea lemne.

— Bunicule, trebuie să mă ajuți! Am găsit un necunoscut în râu. E rănit și nu-l pot duce singură până în casă.

Christian gemu. Era beat. Chiar mai beat decât crezuse ea.

Se apropie de el.

— Bunicule?

— Te-am strigat, bolborosi el.

Sunetul acestei voci slabe o alarmă.

— Bunicule, ești bolnav?

Unul din picioarele lui făcea un unghi ciudat în raport cu corpul.

— Ai căzut?

Părea să sufere îngrozitor și-i venea greu să vorbească.

— Tăiam lemne... toporul... a alunecat. Mi-am tăiat degetele de la picior.

Calico înghiți în sec și se aplecă spre el. Reușise să-și scoată singur cizma și să-și facă un garou cu cureaua. Văzând ce-i mai rămăsese din picior, crezu că-i vine rău.

— Mă duc după ajutor, spuse ea.

— O să se scurgă tot sângele din mine până te întorci.

Trebuie să-mi cauterizezi rănile.

De data asta, Calico fu gata să vomite.

— Dar nu știu!

— Ori mă ajuți ori mă lași să mor în liniște, șopti bătrânul clătinându-și capul albit de vreme.

Ora care urmă fu un adevărat coșmar. Când ieși din camera lui Christian, lui Calico îi tremurau și mâinile și picioarele.

Niciodată n-o să poată uita mirosul ăsta de carne arsă!

Străinul!

Îl lăsase pe mal și acum poate că murise deja. Îngrijorată, ieși în fugă. Copacul uriaș dispăruse, luat de curent. Apa care urca în continuare ajunsese deja la umerii înecatului. Nu-l lăsați să moară, se rugă ea adresându-se spiritelor muntelui.

De mult timp renunțase să se adreseze lui Dumnezu în care nu mai avea încredere.

Încă o oră de luptă în perspectivă!

La sfârșitul ei, Calico privi bărbatul care zăcea pe podea. Cățelușul se strecurase și el în cameră și dormea lângă foc. Calico oftă din adâncul pieptului și-l studie pe necunoscut. Cine era? Îl scosese din râu, îi salvase viața, deci acum îi aparținea. Un sentiment de posesie puse stăpânire pe ea.

Mai mult decât orice, Calico își dorea un soț și copii.

Voia să iubească. Și aceste lucruri îi fuseseră interzise de o pată care-i murdărea trecutul, un secret pe care nu-l știa nimeni. În munții Apalași exista un lucru pe care orice bărbat îl pretindea de la viitoarea lui soție. Ajunsă în intimitatea patului conjugal, secretul ei ar fi fost descoperit. Așa că pretinsese tot timpul că disprețuiește căsătoria.

Pentru început, trebuia să-l mențină în viață pe străin. Era un bărbat puternic, care reușise să supraviețuiască. Deși epuizată, Calico mai găsi în ea destulă energie pentru a se ocupa și de el. Și trebuia să se grăbească fiindcă bunicul avea mare nevoie de un doctor și ea trebuia să-i lase pe amândoi singuri ca să se ducă după el.

După ce bandajă capul necunoscutului, Calico ațâță focul, apoi, înarmată cu o foarfecă mare începu să-i taie hainele, singurul mijloc de a-l dezbrăca fără să-l mai deplaseze. Nici n-ar mai fi avut puterea necesară și mai exista și riscul de a-i agrava rănile, dacă mai avea și altele.

Încercă să nu-l privească prea de aproape, dar nu rezistă tentației. I se făcu pielea ca de găină și se înroși ca focul la față. Ce rușine! Pierduse timpul cu asta, în loc să fie deja pe drum! Îl acoperi repede pe frumosul străin cu o cuvertură, îi băgă o pernuță sub cap și se duse să se schimbe.

Când ieși din cameră, se apropie de el. Nu se mișcase și nu-și recăpătase cunoștința. Mâna ei, ca atrasă de un magnet, se lipi de pieptul lui. Ce piele catifelată avea! Această atingere o șocă, o făcu să simtă nevoia unui lucru pe care nu-l înțelegea.

— E cineva aici?

Calico își retrase brusc mâna și sări în picioare. În ușă, dădu nas în nas cu Gabe Tarrant, fiul cel mare al prietenei ei Jobeth. La paisprezece ani era înalt și voinic, la fel ca tatăl lui, Judalon, dar avea părul și chipul angelic al mamei lui.

Calico ținea foarte mult la el, deși era fiul bărbatului pe care-l ura.

— Gabe! Nu te-ai dus la școală? Ce cauți afară pe o asemenea vreme?

Ochii albaștri ai puștiului se măriră de uimire când îl zări pe bărbatul care zăcea pe podea.

— Tu l-ai omorât? Voia să-ți fure aurul? Doamne, când se va afla asta în sat!

— Gabe! Calmează-te! L-am scos din râu. N-am auzit sosind camionul. Cine e cu tine?

Cu regret, Gabe renunță să-l mai privească pe necunoscut.

— Mama. Ne-am blocat la podul vechi. Râul l-a depășit și mamei i-a fost frică să treacă. Vrea să afle dacă nu cumva l-ai văzut pe tata.

Își plecă ochii, încurcat.

— N-a venit aseară acasă și mama cu mine îl căutăm.

Exista un resentiment în vocea lui, dar făcea eforturi să-l ascundă.

— Nu l-am văzut, îi răspunse Calico.

Tarrant nu s-ar fi aventurat niciodată până la Stânca

Vorbitoare, era prea prudent pentru asta.

— Ascultă-mă bine, Gabe. Bunicul a avut un accident. Are nevoie de un doctor, ca și bărbatul ăsta. Vreau să te duci după ajutoare. Spune-i mamei tale să se îndrepte imediat spre doctorul

Willis și să mi-l trimită urgent.

Îl împinse pe băiat spre ușă, fără a-i mai da timp să-i pună și alte întrebări.

— Fuga! îi porunci ea.

Băiatul fugi prin ploaie, împroșcând cu noroi în jurul lui la fiecare pas, cu gulerul ridicat, încercând să se apere de urgia furtunii de toamnă.

După plecarea lui, Calico intră în cabană și se duse în camera ei ca să pregătească un pat pentru necunoscut