Cocorul alb

PÂNZA MĂIASTRĂ DE COCOR

A fost odată, într-o biată colibă, la margine de sat, o bătrână cu fiul ei, Musai. Atâta sprijin avea și ea, pe Musai, care trudea de la soare-răsare până la soare-apune, pe ogorul său. Toată ziulica bălăcea prin noroi, punând orez în pământul acoperit cu apă multă, așa cum îi trebuie orezului să încolțească.

Și cum lucra el așa în lanul mlăștinos, deodată căzu din văzduh un cocor în apropierea sa.

Musai era deprins cu cocorii, fiindcă în împărăția Mikadoului, asemenea păsări înalte în picioare se plimbă nestingherite în brazdele arate. Cine ar cuteza să facă rău acestei ființe cu pene albe, pe care toți o numesc "Preacinstitul domn cocor"?

De aceea, acestei păsări îi place tovărășia omului. Și pășește cu atâta delicatețe și grație prin apă, încât se și zice de o gingașe fetiță, blândă în purtare, că este asemenea "pasării ce se ridică din apă fără să o turbure"

Când zări pasărea căzută, Musai grăbi cât putu de repede prin glodul țarinei. Zvârli cazmaua jos și privind în iarbă, văzu o săgeată înfiptă în spinarea cocorului; picuri roșii de sânge pătau penele albe ca zăpada.

Cocorul nu se sperie de loc de el. Dimpotrivă, plecă gâtul în jos, ca și când s-ar fi supus de mai înainte la orice avea de gând să facă tânărul țăran.

Binișor și cu grijă, Musai scoase săgeata și ajută păsării să se ridice, dând în lături buruienile ca să aibă loc să-și desfășoare aripile. De câteva ori se zbătu cocorul, încercând să zboare; apoi întinse bine aripile și porni fâlfâind de la pământ, rotindu-se în jurul făcătorului său de bine, ca pentru a-i mulțumi; după care o luă drept spre munte, fără să se mai întoarcă.

Musai privi pasărea cum se face tot mai mică, până dispăru în azurul cerului; pe urmă se întoarse la muncă, gândindu-se la vremea când se vor coace spicele de orez. Mai trebuia să trudească multe zile până să culeagă rodul muncii, hrana sa și a bătrânei, că alta n-avea.

Singura sa mulțumire era seara când, obosit de ceasuri lungi de muncă în lanul cufundat în noroi, putea să facă acasă o baie fierbinte. De asta avea întotdeauna grijă mamă-sa, și de baie și de chimonoul proaspăt călcat, cu care-primenea.

După cină, Musai petrecea seara cu vecinii.

Și așa la fel, fiecare zi se adăuga celeilalte, una după alta, până în apropierea toamnei.

Într-o seară, când se întorcea acasă până a nu scăpata soarele de tot — ce să vadă? Lângă mamă-sa sta o fată foarte frumoasă care îi ură bun sosit, cu o grație de domniță.

Bietul băiat era ca vai de el, după o zi grea de muncă, desculț, plin de noroi, cu legătura la cap în loc de pălărie, cum obișnuiesc japonezii la treabă. De aceea nici nu se gândi să-i răspundă, ci, sco-țându-și legătura de pe frunte și răsuflând adânc, se înclină în fața mamă-și și o întrebă :

— Cine este preacinstita domnișoară și cum de a ajuns în amărâta noastră colibă?

— Uite, răspunse mamă-sa, acuma te-ai făcut bărbat în toată firea, dar nu ai și tu o nevastă. Toată lumea știe că ești un băiat harnic, cuviincios, cuminte și ascultător mamei tale. Așa că nobila domnișoară ți-ar fi cu dragă inimă soție. Eu, fără învoirea ta, nu-i pot da un răspuns. Tu ce zici?

Tânărul țăran gândi adânc:

— Gingașă făptură și poate de nobilă viță. Dar dacă m-aș învoi, cum o să poată ea să îndure sărăcia cu care suntem noi deprinși? O să fie ea răbdătoare când o să suferim de foame? Sau va zăbovi aci numai o clipă și va pleca apoi, lăsând durere și întristare în urmă-i?

De aceea nu dete nici un răspuns.

Dar cum zilele fugeau și el vedea cât de bună e fata cu mama sa, totdeauna cu bunăvoință și răbdare și uitându-se pe sine, temerile i se spulberară ca norii în vânt. Și așa, se căsătoriră, tânărul și cu gingașa fată.

Toamna târziu însă, la vremea când spicele ar fi trebuit să fie pline de bob, nu putură scoate nimic din paiele seci. Atâta trudă irosită în zadar. Și biruri grele de plătit, și-n casă, merinde de fel, și foametea pândindu-i rânjind. Către iarnă se găsiră cu toții în cea mai grozavă lipsă.

Atunci soția își arătă puterea sufletului ei, îmbărbătându-și tovarășul:

— Nu fi îngrijat. Eu știu să țes pânză, cum nu s-a mai văzut pe aici. Trebuie numai sa-mi faci o cămăruță doar pentru mine, căci, pentru ca să o pot țese, e nevoie să fiu singură și-n tăcere netulburată.

Bătrâna se învoi, dar pe Musai îl trăgea inima doar pe jumătate. Totuși se puse cu sârg la lucru. Cu stâlpi, stinghioare, stuh și rogojini pe jos, cu pereți drepți, întăriți cu lut, și cu ferestre din hârtie, zăbrelite, așa cum se fac în Japonia, el dură cămăruța.

Acolo, singurică, zi de zi, departe de toți, blânda nevastă migălea nevăzută.

Mama și soțul așteptară cu răbdare, până când, după o săptămână, femeia fu iarăși printre ei. În mâini purta o trâmbă de albă pânză strălucitoare, tot atât de netedă și curată ca zăpada abia căzută. Ici-colo, câte o varga purpurie în țesătură, făcea să pară și mai albă, neatinsa albeață a pânzei, pe care se îmbinau roșul ca sân-gele și albul ca zăpada.

— Cum o să-i zicem? întrebă soțul înmărmurit.

— Nu are nume, nici asemănare pe lume nu are, zise minunata țesătoare.

— Dar trebuie să aibă un nume. Mă gândesc să o duc Marelui stăpân Daimyo; și el n-o s-o primească, dacă nu știe ce nume are.

— Atunci, zise nevasta, o să-i zicem "Haina albă a cocorului".

Musai o duse în grabă stăpânului la castel, care, când o văzu atât de minunată, o trimise în dar împărătesei la Kyoto. Acolo, la palat, cu toții rămaseră încremeniți, iar împărăteasa porunci ca țăranul să fie bine răsplătit.

Purtând o mie de arginți în sacul său, tânărul țăran zorea către casă pentru a vărsa banii lucitori la picioarele mamei sale, mulțumind nevestei care-i adusese avuție. Făcură praznic, și săptămâni îndelungate ei trăiră în tihnă din banii agonisiți pe pânza măiastră.

Într-un târziu însă, se văzură din nou în pragul nevoii. Atunci Musai își întrebă nevasta dacă nu s-ar învoi să mai țeasă o dată o minunată "Haină albă a cocorului". Ea primi bucuroasă, vestindu-i iarăși că trebuie să o lase singură și să nu caute s-o vadă, până nu va ieși ea din cămăruță cu pânza.

Însă, blestemata curiozitate îl rodea pe Musai. Ca un hoț, el se furișă la fereastra zăbrelită și punând limba pe un ochi de hârtie îl umezi ca să nu facă zgomot și băgă degetul făcând o gaură, de care își lipi ochiul, să se uite înăuntru.

Dar, ce minune îi fu dat să vadă? La războiul de țesut nu era nici o femeie, ci numai un cocor alb, cocorul pe care-l văzuse el în lanul de orez și din a cărui spinare scosese săgeata vânătorului!

Aplecată pe vârtelnița de tors, pasărea își smulgea puful mărunt de pe pieptul ei, îl răsucea și-l depăna făcând din el firul cel mai subțire ce a fost văzut vreodată de oameni.

Din când în când, storcea din inima ei picuri roșii de sânge, cu care vopsea vărgile, și așa mergea țesutul veșmântului, care era mai pe sfârșite.

Musai, încremenit, privi fără să se miște, când, deodată, chemându-l mamă-sa, el strigă fără voie, răspunzându-i:

— Da, viu numaidecât!

Atunci cocorul tresări speriat și văzu gaura din fereastra de hârtie. Zvârlind jos pânza năvădită, scoase un strigăt ascuțit și porni mânios către ușă, luându-și zborul afară, spre cer.

Ca o pată albă pe colinele albastre, se mai văzu o clipă și apoi pieri în văzduh.

Mult timp Musai rămase cu privirea pe cer, așteptând în zadar întoarcerea pasării.

De-acu', fiul și mama din nou se văzură față-n față cu sărăcia și singurătatea, iar flăcăul se apucă iarăși să se bălăcească, desculț, în lanul de orez.

Și în fiecare primăvară, pe vremea când găsise pasărea căzută în ogorul său, Musai privea stăruitor cerul, doar-doar s-o ivi cumva cocorul său drag.

CIN-CIN KOBAKAMA

A fost odată, demult, o fetiță mică, tare frumoasă, blândă și veselă. O chema Haruko san, adică "onorabila domnișoară Primăvară".

Se juca și ea cum se joacă copiii, dar plăcerea ei cea mai mare era să se gătească, să se privească îndelung în oglinda de argint și să stea. Ceasuri întregi putea să rămână fără să facă nimic. Acesta era singurul ei cusur. Părinții ei erau bogați și aveau o mulțime de servitori. Și servitorii aceștia o iubeau mult și îi făceau toate serviciile, ba chiar și ceea ce ar fi trebuit să-și facă ea singură.

Dacă s-ar fi născut într-o casă de oameni săraci, ar fi fost nevoită să muncească și astfel s-ar fi vindecat de lenevie. Dar așa, cum nu er^ silită să facă nimic, pentru că toată lumea o răsfăța și căuta să-i facă pe plac, nu e de mirare că se făcuse atât de leneșă.

Când a crescut mai mare, s-a făcut o o mândrețe de fată, dar tot așa a rămas; o îmbrăcau și o dezbrăcau întotdeauna servitoarele. Iar când o găteau cu kimonouri scumpe și îi pieptănau părul, era așa de frumoasă, încât nimeni nu s-ar fi gândit la năravul ei.

Când i-a venit vremea, părinții au măritat-o cu un războinic viteaz. De aci înainte, Haruko san locui cu el într-o casă unde erau puțini servitori, pentru că unui războinic îi place o viață mai aspră, unde fiecare să se servească singur, socotind că luxul și bogăția moleșește, iar un soldat are nevoie de bărbăție, nu de moleșire.

Din cauza asta, Haruko san fu tare necăjită că e silită să se îmbrace și să se gătească singură, ca să placă bărbatului ei; ba mai trebui să aibă grijă și de curățenie, pe care să o facă chiar ea.

Noroc că bărbatul fiind războinic, era mereu dus cu oastea, lipsind mult de acasă, așa că ea nu se prea pierdea cu firea făcând curățenie. Mare parte din timp și-o petrecea trândăvind.

Într-o noapte, pe când bărbatul ei plecase la război, se pomeni deșteptată din somn de un zgomot ciudat. Întâi crezu că e o părere și căută să adoarmă la loc. Dar curând zgomotul se repetă. Atunci îndrăzni să ridice încet capul de pe pernă și rămase deodată înmărmurită.

La lumina lampionului mare de hârtie văzu ceva nemaipomenit: sute de oameni mici, mici de tot, numai cât un deget de mici, îmbrăcați tocmai ca războinicii japonezi, dansau împrejurul pernei ei, se uitau la ea, râdeau și cântau mereu așa:

Cin-cin Kobakama;

Yomo fuke sooro,

Oțițumare, hime ghimi,

Ya ton ton!

Care pe românește înseamnă așa:

Noi suntem Cin Cin Kobakama;

E târziu ceasul, Dormi, onorabilă și nobilă scumpă

Ya ton ton!

Biata Haruko san se frecă la ochi, scutură puternic capul și nu-și crezu ochilor: E vis? E numai o părere?

Omuleții vorbeau foarte politicos, e adevărat, dar o chinuiau cu purtarea lor, mai cu seamă că se și strâmbau la ea. Femeia încercă să-i gonească, să-i prindă, să-i dea afară, dar de unde! Omuleții îi scăpau printre degete, fugeau, râdeau de ea și cântau mereu.

Atunci își zise că oamenii ăștia mici cât un deget sunt duhuri din cealaltă lume, și se sperie așa de rău, încât nici nu putu să țipe măcar. Iar ei dansară mereu, până dimineața, când dispărură deodată, goniți parcă de lumina albă a zorilor.

A doua zi îi fu rușine să povestească cuiva cele ce i se întâmplaseră, că doar era nevastă de războinic și nu se cade să-i fie frică unei asemenea șotii. Cum era să spună că toată noaptea n-a putut dormi de spaimă și că fusese îngrozită de niște fantome?

Iară omuleții aceia veniră și-n noaptea următoare, ș-apoi iarăși în fiecare noapte și întotdeauna la aceeași oră, la "ora boului", cum zic japonezii, adică aproape de ora două după miezul nopții, având grijă să piară ca nălucile înaintea primelor raze ale soarelui.

De atâta spaimă și nesomn, Haruko san se îmbolnăvi. În grabă fură chemați doctori renumiți, dar nici unul nu-i putu ghici boala. Nici un mădular nu îi era bolnav și totuși slăbea văzând cu ochii.

Vestea rea ajunse la urechile bărbatului ei, care fu foarte îngrijat când se-ntoarse acasă.

La început, Haruko san nu-i spuse nimic, de frică să nu râdă de ea; dar el o luă cu binișorul, o mângâie așa de frumos, încât la urmă îi mărturisi totul, încercând să glumească așa, ca să nu-l îngrijoreze prea mult pe bărbat.

El însă nu râse de loc, ci privind-o foarte serios, o întrebă :

— Pe la ce ceas vin ei? Iar ea îi răspunse:

— Întotdeauna pe la ora boului.

— Și când pleacă?

— O dată cu răsăritul soarelui. Abia de atunci îndrăzneam să pun și eu capul pe pernă, să mă odihnesc.

— Bine, îi spuse el; la noapte o să-i aștept să-i văd și eu; nu-ți fie frică.

Noaptea se ascunse după un paravan, așteptă și văzu și el cum pe la ora boului, din podea, începură să iasă o mulțime de omuleți, mici, mici de tot, care dansau și cântau:

Cin-cin Kobakama ;

Yomo fuke sooro

Oșitțumare, hime ghimi;

Ya ton ton!

Păreau așa de caraghioși și dansau atât de ciudat, încât viteazul abia se putu ține de râs.

Când zări însă fața nevesti-și schimbată de groază, i se făcu milă de ea; își aduse aminte că fantomelor japoneze le e frică de sabie, o scoase din teacă și începu s-o învârtească pe deasupra omuleților mici. Și atunci, ce să vezi? Deodată se transformară cu toți în scobitori!

Că nevastă-sa, cum era de leneșă, după ce se servea de o scobitoare în loc s-o ducă afară la gunoi, o arunca pe jos. De aceea, zeița care în Japonia îngrijește de curățenia odăilor s-a supărat și s-a apucat s-o necăjească în somn trimițându-i scobitori pe care le vrăjise în fantome, cu gândul să o vindece de lenevie.

Bărbatu-său a certat-o; și era biata femeie așa de rușinată, încât nu știa ce să facă. L-a rugat să o ierte și i-a făgăduit că de aici înainte se va schimba și se va face vrednică, și, ca să i-o dovedească, se și apucă chiar ea să strângă scobitorile să le dea afară.

— Stai, zise bărbatul ei ; ce vrei să faci cu ele ?

— Voiam să le arunc la gunoi, îi răspunse ea nedumerită.

— Nu așa; bagă-le pe toate în foc și ai grijă să nu rămână nici una nearsă.

Haruko san așa făcu. Iar după asta, omuleții cei mici n-au mai venit niciodată să-i tulbure somnul.

VRABIA CU LIMBA TĂIATĂ

A fost cândva, de nu se mai știe când, a fost odată un moșneag și moșneagul avea o babă grozav de cicălitoare. Copii n-aveau; de aceea moșul ar fi vrut sa înfieze pe cineva, dar baba nu vroia în ruptul capului.

În locul unui copil moșul creștea o vrabie micuță pe care o hrănea și o îngrijea ca pe ochii din cap.

Baba, cât era ziua de mare, trebuia să certe pe cineva; când pe moș, când pe vrăbiuță, de nu mai putea trăi nimeni de gura ei.

Într-o zi moșneagul era plecat la câmp să lucreze orezul, iar baba tocmai spăla și făcuse puțină scrobeală într-o strachină roșie de lemn.

Pe când sta întoarsă spre albia de spălat, vrabia sări pe marginea străchinei și ciuguli din scrobeală. Dar baba o zări și repezindu-se cu o foarfecă, îi tăie vârful limbii, aruncând-o în aer și zicându-i:

— Na ! Acum s-a isprăvit cu tine !

Sărmana păsărică, sângerând toată, își luă zborul în înaltul cerului.

Când se întoarse bătrânul acasă și nu găsi pasărea, bănui ceva și făcu mare tărăboi. Baba fu silită să spună tot, așa cum se întâmplase.

Atunci moșneagul, mâhnit, plânse amar și plecă în toate părțile strigându-și odorul, dar în zadar. În cele din urmă îl socoti pierdut.

Zile și săptămâni trecură și moșneagul, de întristare, slăbea și îmbătrânea tot mai mult, de se zbârcise ca o stafidă. Într-o zi, tot rătăcind prin munți, iată că se în-tâlni cu vrabia lui dragă.

— Bună dimineața! zise el vesel.

Și, spre marea sa mirare și încântare, vrabia îi răspunse prin cuvinte; limba tăiată făcuse minunea de a-i da puterea să vorbească.

Mai întâi, așa cum cere obiceiul japonez, amândoi făcură câte o plecăciune până la pământ, întrebându-se fiecare de sănătate. Apoi pasărea rugă pe bătrân să o viziteze în umila-i locuință, unde să-l cunoască pe bărbatul ei și pe cele două fiice.

Bucuros cum nu se poate spune, moș-, neagul plecă cu vrabia spre locuința ei și dădu de o căsuță drăgălașă, cu o mică grădiniță de bambus, cu o cascadă micuță, cu trepte, cu de toate, o căsuță căreia nu-i lipsea nimic.

Doamna vrabie aduse pâinișoare unse cu dulceață și miere, zaharicale și o ulcică plină cu scrobeală caldă stropită cu zahăr, precum și o pereche de bețișoare, care în Japonia țin loc de furculiță.

Domnișoara vrabie, fiica lor cea mai mare, aduse o cutie cu ceai, precum și ceainicul, iar în vârful degetelor, o ceașcă mare de ceai fierbinte, pe care o oferi moșului pe o tăviță, îngenunchind, cu vorbele:

— Poftiți. Vă rog să vă serviți. Și să iertați că e așa de sărăcăcios ceea ce vă oferim.

Bătrânul, încântat și fericit, mâncă din toată inima și bău mai multe cești de ceai.

— S-a înnoptat și drumul e cam rău, zise doamna vrabie cu bunăvoință; ră-mâneți astă-seară la noi și plecați mâine pe lumină.

Moșul ar fi vrut să plece îndată, de frica babei și, ca să nu facă prea mare supărare prietenelor lui, cum familia vra-biei stăruia, rămase acolo toată noaptea.

Ziua următoare trecu repede, ospătându-se din belșug, jucând țintar cu fiica cea mai mică, iar seara, ascultând, pe perne de mătase, pe doamna vrabie cântând din ghitară.

Cele două domnișoare dansară și cântară, înveselind pe bătrân, care și uitase de griji, de picioarele sale bătrâne, ba și de gura babei. Parcă se simțea întinerit, atât de mare îi era încântarea în familia plină de voioșie a vrăbiilor.

A cincea zi însă, moșneagul, cu părere de rău, le spuse că trebuie să plece. Vrabia și toți ai ei fură tare mâhniți, dar nu avură ce să facă. La plecare, pasărea îi dădu moșului, în dar, două lădițe, le puse în fața oaspetelui și zise:

— Vă rog să alegeți una din aste două lădițe și să o primiți în dar de la noi, ca amintire a preaplăcutei vizite ce ne-ați făcut.

Moșul, foarte stingherit, alese pe cea mai ușoară, fiind din fire modest, iar nu lacom. Mulțumi din toată inima, făcu plecăciuni cum se cere unui japonez, își luă rămas bun și se îndreptă spre casă, unde ajunse cu bine.

Dar, în loc de bun-venit, baba și începu să-l certe pentru lipsa lui îndelungată de acasă. Moșul o rugă să fie liniștită și îi povesti cu de-amănuntul unde fusese și ce văzuse în casa vrăbiilor. Când ajunse la lădiță și începu să o deschidă, baba tăcu dintr-o dată.

Înăuntru, ce le văzură ochii? Bani de aur și de argint, bijuterii, mărgean, cristale, chihlimbaruri și alte nestemate de tot felul. Ba și o haină cu o pălărie cum nu s-au mai văzut, nenumărate cărți și alte lucruri prețioase. Mereu tot scoteau și parcă nu mai dădeau de fundul lădiței fermecate.

La vederea atâtor bogății, de lăcomie, baba uită de ceartă și zise:

— Să știi că mă duc și eu la ele, ca să-mi dea și mie un dar ca ăsta.

Moșneagul o rugă să nu se mai ducă, spunându-i că de acum încolo au, slavă Domnului, mai mult decât le trebuie pentru tot restul vieții lor. Dar degeaba stărui, că ea nici nu voi să-l asculte. Punându-și sandalele de paie în picioare, ca pentru drum mai lung, și îmbrăcând chimonoul, porni numaidecât.

Când ajunse la casa vrăbiilor, începu de-afară cu vorbe lingușitoare, ca și când n-ar fi fost ea aceea care schilodise pe biata păsărică. Domnul vrăbioi o invită, de politețe, în casă, dar nu-i oferi decât o singură ceașcă cu ceai, iar nevasta și cele două fiice, nici nu se arătară.

În cele din urmă trebui să plece; dar, văzând că nimeni nu-i dă nici un dar, mai avu obrazul să ceară. Atunci pasărea iî aduse și ei două lădițe, una grea și alta ușoară și le așeză în fața babei, ca să aleagă.

Ea se repezi, lacomă, cântări grăbită din mână și alese pe cea mai grea. Apoi fără ca cel puțin să mai mulțumească, plecă încântată.

Pe drum, baba o lua repede la picior, gâfâind din greu, deși abia o putea duce. Dar era atât de grăbită să vadă ce aurării și ce minunății sunt înăuntru, încât nu mai simțea nici oboseală, nici nimic.

Cum ajunse acasă, nici nu mai avu răbdare să aștepte pe moș și se grăbi să deschidă lădița, ca să dea mai repede de comoară.

Dar, în clipa în care ridică capacul, ce să vezi, o dihanie îngrozitoare, în formă de caracatiță, se aruncă asupra ei, un schelet îi înfipse ghearele osoase în față, iar un șarpe lung și- păros, cu cap mare și limbă ascuțită, sări dinăuntru și se încolăci în jurul corpului ei, până ce baba își dădu sufletul.

În ăst timp, moșul, care nu bănuia nimic și nici nu ar fi putut să-i treacă prin minte pățania grozavă a babei, se plimba fericit gândindu-se că poate atâtea bogății și găteli scumpe, găsite în lădițe, să mulțumească pe babă până într-atâta, încât să o mai îmbuneze și să mai scape de gura ei.

Când se întoarse acasă și își găsi soața fără suflare, se întrista ; că deși baba fusese rea cu el și îi otrăvise zilele cu cicăleala ei, totuși moșul avea suflet bun și îi fu milă de ea.

După ce bunul om își înmormântă nevasta, se simți tare singurel.

Ar fi putut să îndrăgească iarăși o pasăre, ca în trecut; dar, de data asta, cum nu mai era rimeni în jurul său, avea și el nevoie de suflare omenească. Așa că înfie un copil pentru liniștea bătrânețelor sale, și cu bogățiile pe care le găsise în lădița dăruită lui de vrabie trăi fericit tot restul zilelor ce le mai avu de trăit.