Cocosatul -Tineretea Cocosatului – volumele 1,2,3,4,5

Săptămâna Paștilor a anului 1682 era pe sfârșite. Frumoasele clopote din Guastalla

[2] porniseră spre Roma, pentru a primi binecuvântarea pontificală, iar copiii priveau curioși la clopotnițele cetății ducale, întrebându-se dacă locuitoarele lor sonore cu îmbrăcămintea de argint sau de bronz luaseră, într-adevăr, drumul ciocârliilor și al porumbeilor.

Părinții, fie că erau bogați, fie că erau săraci, spuneau, clătinând din cap cu tristețe:

— Măcar dacă, la întoarcere, n-ar trebui să sune de îngropăciune pentru monseniorul duce! Se zice că se va prăpădi curând.

Aceia care, în seara respectivă, traversau piața Santa Croce

[3] își făceau semnul crucii uitându-se la palatul ducal unde se stingea încet bunul și bătrânul senior. Ultimele raze ale unui apus de soare primăvăratic colorau în trandafiriu fațada de marmură albă pe care nu o lumina încă nici o fereastră.

— Un tânăr a sosit adineauri din Franța, afirmau unele persoane mai importante. Poate că este un medic de la Curte… La Versailles

[4] sunt atâția savanți care au grijă de sănătatea Maiestății sale Louis al XIV-lea

[5]. Dacă ar reuși să-l salveze și pe mult-iubitul nostru suzeran?

Alții își dădeau și ei părerea:

— Este fiul ticălosului acela de domn de Peyrolles. E aidoma portretul acelui birbante

[6]. Să-i ia dracu pe amândoi!

Iar cumetrele intrau și ele în vorbă:

— Se pare că, în port, șoarecii părăsesc corabia sortită naufragiului… Dimpotrivă, așa cum toată lumea știe, păsările de pradă dau năvală de îndată ce moare vreun animal… Peyrolles, vulturul ăla bătrân, l-a chemat cu siguranță pe fiu-său ca să ia parte la ospăț! E semn că Moartea este pe-aproape!

Într-adevăr, după o despărțire de doisprezece ani, tatăl și fiul se aflau reuniți într-o încăpere frumoasă, situată la etajul al doilea al palatului ducal. Cu toată apăsarea zăpușelii timpurii, ușile și ferestrele erau închise, iar perdelele și jaluzelele – trase. Cu fiecare minut ce trecea, umbra devenea mai adâncă, înghițind patul cu coloane și baldachin, dulapurile de abanos încrustat cu sidef, cele trei fotolii de stejar sculptat și cufărul lung de lemn. De-abia se zărea luciul unei armuri florentine de cavaler din secolul al XV-lea, sclipirile unei minunate mese de fildeș și strălucirea aurului din mozaicul pardoselii, ce reprezenta niște crini heraldici montați în marmură neagră.

Antoine de Peyrolles era un lungan prostănac, cu pielea gălbejită, cu părul lipsit de luciu și o privire vicleană. Avea o bărbie greoaie, cu falca masivă. Spada lată ce-i izbea pulpele încerca în zadar să arate c-ar fi un gentilom: înfățișarea sa nu confirmă deloc această pretenție. Vesta lui fără mâneci, pantalonii bufanți, strânși sub genunchi, și pălăria de fetru pe care și-o aruncase pe masa de fildeș erau departe de a-l arăta ca pe un om de rang mare.

Măsurându-l încă o dată cu privirea, tatăl său se gândi, dezamăgit: „Pute a tagmă de oameni ai legii! S-ar zice că-i un notar… Nici măcar atâta: un ușier…!”

De o jumătate de oră, César de Peyrolles, intendent și om de încredere al ducelui de Guastalla, nu găsise nici douăzeci de cuvinte să-i adreseze unicei sale odrasle, în așa hal îl dezamăgise aspectul acestuia. Se aștepta, oare, să vadă un tânăr blond cu înfățișare de îngeraș sau un îndrăzneț în stare să le înflăcăreze pe tinerele nebunatice? Nu se știe…

Stând pe un autentic scaun curul

[7] pe care Părinții Patriei romane tronaseră în împrejurări solemne, tatăl își privea fiul mergând încolo și încoace prin sala întunecoasă: semăna cu un schelet îmbrăcat în zdrențe.

Așa cum se întâmpla adesea – eterna poveste a paiului și a bârnei din ochi – César, plin de iluzii în legătură cu fizicul său, cel puțin în ceea ce privește aparența, nu realiza că fiul îi semăna de minune. Am văzut că oamenii din oraș fuseseră mai isteți. Lăsând la o parte vârsta, precum și vestimentația – căci bătrânul era îmbrăcat în satin cenușiu și purta încălțăminte din piele lustruită – Antoine arăta exact ca acel Peyrolles mâncat de molii care venise la Guastalla în urmă cu douăzeci de ani.

Antoine avea să împlinească șaptesprezece ani; era suplu și foarte viguros, în ciuda slăbiciunii sale. Tatăl său se apropia de șaizeci de ani, dar părea să aibă mai mult. Cei care nu-l iubeau – și erau o mulțime – spuneau în spatele lui: „Miroase a mort!”

César de Peyrolles abuzase prea mult de ceea ce Italia a produs întotdeauna cu generozitate: vin și femei frumoase. Bea, fără a da bani, cele mai bune soiuri de vin pe care i le fură ducelui de Guastalla, iar slujba sa de factotum

[8] îi permitea să facă presiuni asupra voinței și virtuții fetițelor. Cerea să fie plătit cu sărutări pentru impozitele datorate suzeranului.

Un atac de apoplexie l-a făcut să apeleze la rețetele șarlatanilor. A trebuit să-și modereze pasiunile, renunțând totodată la Bachus

[9] și la Venus

[10]. Dar totul se plătește: era deja prea târziu… Un al doilea atac l-a pus la pământ. A scăpat și de data aceasta, dar foarte slăbit. Și atunci s-a gândit la paternitatea lui și l-a adus de la Paris pe acest fiu atât de neatrăgător.

Cu voce tare, pe un ton inexpresiv, i se adresă:

— Așa încât ți-am poruncit să părăsești fără întârziere colegiul. Iată-te aici: totul este în ordine.

Auzind aceste cuvinte, Antoine de Peyrolles tresări, își întrerupse brusc mersul mașinal încoace și-ncolo și se întoarse către bătrân:

— Poftim?

— Ai dreptate, zise bolnavul, vorbeam pentru mine și nu puteai să mă-nțelegi… Fiule, ia-ți un scăunel și vino să te așezi lângă mine. Timpul îmi este măsurat. Orice efort se poate solda cu o a treia congestie… Am fost prevenit că s-ar putea foarte bine că aceasta să nu mă ierte… Așa că voi vorbi scurt, fără înconjur… Antoine, nu prea ai o înfățișare plăcută…