Fiul lui D'artagnan

CARTEA ÎNTÂI.

ÎNCĂIERAREA.

Istorisirea noastră își află începutul într-o vreme când ministrul Louvois întreținea legături neîntrerupte eu guvernul spaniol, care îl zorea pe regele Franței să semneze revocarea edictului din Nantes.

Spre marea deznădejde a maiestății sale catolice Carol al II-lea, maiestatea sa preacreștină nu se lăsă înduplecată. Ba chiar se ținu tare până în 1685, căci abia la 22 octombrie al acelui an de neuitat, Ludovic al XIV-lea își depuse regeasca semnătură în josul actului care nimicea voința exprimată de strămoșul său. Henric al IV-lea.

O altă noapte a Sfântului Bartolomeu părea să se vestească. Iată însă că, din fericire, nu se întâmplă nimic. Dar câte neînțelegeri în parlament, câte tulburări în rândurile norodului în anii ce au premers hotărârea Regelui Soare…

Nefericiții hughenoți erau supuși, în fiece zi, unor noi asprimi. S-a mers până acolo, încât nu li s-a mai îngăduit să-și păstreze în biserici nici bănci, nici chiar scăunele.

Mulțimea îi ocăra ziua nămiaza mare, în plină stradă.

Sătulă de încăierările cu cei vii, glotimea aceasta fu străbătută de un gând fioros: să se răfuiască cu morții.

„Într-o noapte – citim în Parisul de-a lungul veacurilor – o ceată de oameni își puse în gând să facă scrum cimitirul hughenoților din suburbia Saint-Germain. Porțile fuseseră unse cu un lichid ușor inflamabil și tocmai se pregăteau să-i dea foc, când un corp de gardă, cartiruit într-o casă învecinată, dădu alarma; tărăboiul stârnit de mulțimea înarmată cu torțe îi atrase pe soldați, care alergară într-acolo risipindu-i pe incendiatori.”

Vinovații nici măcar nu au mai fost căutați. La ce bun, de vreme ce cucernicilor și înfocaților catolici le era îngăduit orice?

Într-una din zilele lunii aprilie a anului 1678 vreo sută de zăbăuci au năvălit zbierând dinspre Pont-Marie, înțesând cheiul Anjou chiar la capul străzii ce purta un nume cu tâlc: La Motte-aux-Papelards1.

După nefericita prăbușire a două din arcadele vechiului pod, prăbușire care avusese loc cu douăzeci de ani în urmă, albia fluviului fusese curățată, iar în locul acela se ridicase un viaduct din lemn; dar o creștere a apelor fluviului smulsese pasarela aceea cu scurtă viață, astfel că alte doua arcade noi de piatră – deasupra cărora nu mai trebuiau clădite case – au și fost înălțate în prelungirea vechiului poci.

În timpul lucrărilor, un anume Gérard, luntraș din Île-aux-Vaches, om singuratic și tăcut, dobândise, prin magistrații municipali, concesiunea trecerii; apoi, norocul acesta sfârșindu-se odată cu lucrările, se întorsese la meseria lui de tocilar ambulant.

Cele două case paralele, alcătuind intrarea străzii Motte-aux-Papelards, se deosebeau mult prin înfățișare.

Cea din dreapta, așezată în direcția dinspre pod și deci pătrunzând în insula Saint-Louis, era joasă și avea doar un cat; era locuită de un hangiu, a cărui firmă, aninată de o vergea de fier ruginit, care scâncea lugubru ori de câte ori vântul mătura strada, îi înștiința pe trecători că:

LA CEI PATRU MUȘCHETARI.

Planchet Găzduiește drumeți și călăreți.

Oare firma sau mai degrabă vinul hangiului atrăgea mușchetarii? Prea bine nu s-a știut niciodată. Oricum, destule cătane, lucrători și ageamii de prin diferite, mahalale își dădeau ades întâlnire în acest „loc al plăcerilor”, cum îl poreclise poetul Saint-Amand, strașnic băutor și înverșunat însuflețitor al acelui colț de lume, cu toate că nimeni nu-i văzuse vreodată culoarea banilor.

Dându-și aere soldățești, jupân Planchet se făloșea adesea în fața mușchetarilor săi, care îl ascultau cu multă luare-aminte, mai ales când se apuca să preamărească faptele celor sub a căror egidă se oploșise: „Cei patru mușchetari”.

Cealaltă casă, aflată chiar peste drum de cârciumă, fusese poreclită „casa însingurată”, din pricina misterului care o învăluia. Era alcătuită doar din parter. Intrarea clădea de-a dreptul în stradă. Puțin mai la stingă ușii, înălțată pe câteva trepte și formând un unghi, se găsea o fereastră, ale cărei obloane erau aproape întotdeauna zăvorite.

Ca orice lucru care stârnește curiozitate și a cărui taină n-o poți pătrunde, „casa însingurată” trecea în cartier drept o construcție în stare să vitregească buna reputație a străzii, deși nu avea, nici pe departe, o înfățișare sumbră.

Vreme îndelungată rămăsese nelocuită, dar cui i-ar fi păsat pe atunci de așa ceva? De câteva luni însă, o femeie foarte tânără – după toate aparențele, o străină – venise să se instaleze acolo în tovărășia unei slujnice de rasă neagră și a unei fetițe, copil în fașă încă!”

Dealtfel, nimeni nu știa dacă pruncul era o fetiță, căci. slujnica cea neagră, deloc vorbăreață, ieșea singură din casă în fiece dimineață, spre a merge la cumpărături; cumetrele decretaseră însă astfel, așa că, din lipsă de alte amănunte, mai puțin îndoielnice, erai nevoit, firește, să le dai crezare.

Aceleași cumetre – luați seama la viclenia sporovăielilor răutăcioase – puneau mâna în foc cum că doamna din „casa însingurată” avea pricini temeinice să nu voiască a-și cunoaște vecinii, dată fiind purtarea ei scandaloasă, căci căsuța, atât de aprig zăvorită în tot timpul zilei, se deschidea aproape în fiecare seară, pentru a primi pe cine știe ce iubit.

În seara aceea, conflictul care stârnise așa-zisa răzmeriță de care am vorbit mai sus se datora arestării a doi amărâți, acuzați sărmanii de erezie, și pe care niște arcași ai miliției comunale, vajnic ajutați de mulțime, îi mânau către tribunal.