Codul bunelor maniere astazi

Argument în favoarea bunelor maniere

Am trecut de anul 2000, ba chiar și de 21 decembrie 2012 (vă amintiți de profeția maya?) fără să fi venit sfârșitul lumii… Continuăm să trăim într-o lume nebună, având senzația că înnebunim și noi pe zi ce trece. Asistăm îngroziți la imaginile cumplite din așa-numitele zone conflictuale, zone ce se ivesc în cele mai neașteptate locuri de pe glob și se înmulțesc îngrijorător. În discoteci, tinerii dansează pe mese… Alții, care se autointitulează „Hell’s Angels”, pornesc noaptea pe motociclete având la bord casetofoane cu muzică heavy metal, rași în cap sau cu plete, îmbrăcați în bluzoane de piele cu ținte, pe care sunt prinse ecusoane cu capete de mort, în blugi și cizme, oferindu-ne pentru o clipă o imagine de coșmar.

Pe de altă parte, internetul și rețelele sociale în special, accesibile până și de pe telefonul mobil, ne dau posibilitatea comunicării nelimitate, transformându-ne însă, în mod paradoxal, în niște autiști.

Desigur, e vorba de o imagine trunchiată și de o viziune catastrofică a societății în care trăim, dar nu putem să nu ținem seama și de această realitate.

În astfel de condiții, mai merită să ne preocupăm de bunele maniere? N-ar fi mai bine să ne întrebăm dacă ele nu au devenit cumva inutile? Răspunsul e unul singur: buna creștere nu este și nu va deveni niciodată inutilă, pentru că ea îl face pe om să se respecte în primul rând pe sine.

Am încetat oare să avem idealuri, să gândim, să ne cultivăm, să ne temem, să ne rugăm? Avem oare dreptul să considerăm tradițiile ca fiind perimate sau depășite? Fără îndoială că nu. Căci nimic nu e nou sub soare… Iată un vechi adevăr ce nu poate fi negat. Momente încordate în istoria omenirii au mai fost. Ele au trecut… dar bunele maniere au rămas.

În toate timpurile, oamenii au avut tendința de a se opune legilor impuse de politețe deoarece la prima vedere ele par restrictive și de prisos. Sunt parcă inventate să îngrădească libertatea individului. Dar, după o scurtă experiență de viață, fiecare om este nevoit să accepte că bunele maniere nu sunt deloc inutile; dimpotrivă, ele contribuie la formarea noastră ca „oameni”, la bucuria de a trăi printre semeni civilizați.

Bunele maniere n-au fost adăugate în mod arbitrar unor structuri sociale. Ele au rădăcini într-un sentiment uman profund, care tinde spre o armonie între comportare și etică, între frumusețea caracterului uman și moralitatea sa. Dar omul va învăța să aibă un comportament natural și agreabil, adică o purtare civilizată, numai respectând niște reguli care s-au impus și s-au codificat de-a lungul timpului.

Pornind de la adevărul că fiecare dintre noi este unic și de neînlocuit, putem afirma că orice om are dreptul de a fi respectat. Dar de același respect trebuie să se bucure și cei din jur. Nu spun vorbe goale, am încercat să formulez astfel însuși principiul pe care se bazează această carte. „Codul bunelor maniere” este alcătuit dintr-o mulțime de legi, de fapt de convenții, având toate un numitor comun: a nu-l deranja pe semenul tău, ci a-l face să se simtă bine în preajma ta. Tot asta urmărește și statul când emite legi și decrete prin care se sancționează diferite delicte civile. Oricine a greșit este pasibil de o pedeapsă mai mult sau mai puțin severă, în funcție de gravitatea greșelii. Fie că a furat, fie că a călcat pe iarbă, fie că a traversat strada în locuri nepermise, orice om normal trăiește cu frica de polițistul ce poate răsări lângă el în orice clipă.

La fel stau lucrurile cu legile și regulile din cadrul „Codului bunelor maniere”, dar abaterile de la aceste norme nu sunt sancționate de către autorități. Și totuși codul acesta este adesea respectat cu mai multă strictețe decât legile statului. Explicația e foarte simplă. Dacă pentru delictele legiferate există un singur polițist la zece mii de oameni, să zicem, pentru abaterile de la o comportare civilizată „polițistul” se află în fiecare om înzestrat cu o minimă doză de bun-simț. Nu există legi care să te pedepsească pentru că râzi zgomotos, pentru că vorbești continuu și foarte tare, pentru că ți-ai învățat copilul să te strige de jos, din stradă (când locuiești la etajul zece), sau pentru că stai nepermis de mult într-o vizită. Vine totuși un moment în care te întrebi de ce nu mai ești invitat în casa familiei X, unde te-ai simțit atât de bine. Vine o zi în care observi că vecinii te salută cu răceală, evitând să-ți vorbească, și chiar propriii tăi copii par jenați de modul în care te îmbraci sau mănânci și în special de faptul că vorbești tot timpul… Niciodată nu e prea târziu să înveți ceva bun de la alții, însă cu cât vom învăța mai devreme ce se cuvine și ce nu, ce se cade și ce nu, ce se face și ce nu, cu atât viața noastră va fi mai ferită de surprize dezagreabile. Trăim într-o epocă în care nonconformismul este la modă, dar să nu sărim peste o etapă obligatorie – aceea a cunoașterii normelor conformismului. Picasso nu ar fi ajuns să creeze celebrul tablou „Guernica” dacă n-ar fi știut mai întâi să picteze în stil clasic.

Buna creștere se dobândește în mai multe feluri. Educația ocupă de departe cel mai important loc. Vom vorbi despre rolul și necesitatea ei într-un capitol separat. Dar buna creștere se dobândește și din mass-media, și chiar din aversiunea noastră față de oamenii cu o comportare dezagreabilă. Învățăm, cum s-ar zice, din „exemple negative”. Când auzim pe cineva spunând bazaconii și-l vedem cum se face de râs, roșim de multe ori în locul lui și ne ferim ca de foc să-i urmăm exemplul. Iată-ne iar în fața noțiunii atât de complicate de libertate. Fac ce vreau la mine acasă, sunt un om liber, spune câte un tânăr care își pierde nopțile dând petreceri ce durează până dimineața. Acest tânăr este într-adevăr un om „liber – prost-crescut”. Dar nici cei care, la cel mai mic zgomot în apartamentul vecin, bat în țevi sau în pereți nu sunt niște oameni bine-crescuți, pentru că intervin și alte noțiuni ce caracterizează o ființă civilizată: simțul măsurii, toleranța, îngăduința. Toate acestea se învață cu răbdare. Ajungem să înțelegem că o taină a vieții – mult râvnită de însuși Goethe – este echilibrul, pe care ni-l dorim cu toții și pe care îl avem atât de puțini. Concluzia? Un om de bună-credință va învăța bunele maniere cu multă conștiinciozitate, ca pe o limbă străină, fără să se jeneze că nu a știut până în acea clipă o anumită regulă de comportament. (De exemplu: a-ți încrucișa tacâmurile în farfurie înseamnă că mai dorești din felul respectiv!).

Cel mai ineficient mod de a educa pe cineva este să-i ții discursuri moralizatoare, interminabile și plicticoase. De multe ori oamenii trebuie să treacă singuri prin experiențe-limită. Cât de educativ ar fi, de pildă, dacă tânărului care ascultă muzică rap pusă la maximum, fără să-i pese de vecini, i s-ar pune să asculte de către aceștia, la fel de tare, la aceleași ore, o simfonie de Bruckner sau ceva asemănător! La început va fi nedumerit, apoi revoltat, dar până la urmă va înțelege ce este de înțeles… Sau când asistăm la un spectacol dezagreabil, oferit de un cumpărător nemulțumit care țipă la vânzătoare, să ne gândim că și noi am fost de curând într-o astfel de situație, dovedindu-ne la fel de penibili.

Încă din școală se remarcă „glumeții”, bufonii clasei, indivizii cu tupeu, șmecherii, obraznicii. Este adevărat că pentru scurtă vreme devin „eroi”, lideri, modele ușor de imitat. Dar un tânăr cu bun-simț va înțelege repede că acest mod de comportament nu este ideal pentru a-ți atrage respectul celor din jur. „Ca să fii om întreg, atâtea sunt necesare” – spune Geo Bogza într-o carte, iar una dintre condiții este buna creștere.

Bunele maniere mai înseamnă să reziști unei tentații care te poate transforma din om cinstit într-un hoț. Puțini știu că a găsi un portofel pe stradă și a nu-l preda la Poliție se cheamă furt. Cei mai mulți îl consideră noroc… Hazardul nu trebuie să favorizeze infracțiunea și abaterea de la regulile de bună comportare.

Dacă ești cu adevărat convins că trebuie să fii politicos oricând și în orice ocazie, înțelegi adevărul fundamental cuprins în celebra inscripție gravată pe fațada clădirii de la New College din Oxford: Manners make man – comportamentul îl face pe om. Bunele maniere sunt apanajul omului care își cunoaște exact locul în lumea în care trăiește.

CAPITOLUL 1

Introducere în bunele maniere

Cum au apărut bunele maniere sau despre obiceiuri

Puțină istorie

Odată cu începutul existenței sale sociale, umanitatea a simțit nevoia unor reguli pe care să le respecte toți membrii dintr-o colectivitate, astfel ca traiul în comun să devină suportabil. În mod paradoxal, aceste reguli codificate și învățate nu limitează libertatea individului, ci, dimpotrivă, o lărgesc. Știind precis cum trebuie să se poarte în toate ocaziile vieții, omul manierat capătă siguranță de sine, scapă de complexe, este acceptat și respectat de cei din jur; într-un cuvânt, devine mai liber.

Bunele maniere au fost inventate la curțile regale și adoptate de către aristocrație, singura clasă aptă pe atunci să decidă dacă un anumit obicei era necesar și să-l impună. De aceea, în secolele al XV-lea și al XVI-lea, bunele maniere reprezentau un stil de viață particular. O dată cu apariția burgheziei, ele încep să se generalizeze, devenind în zilele noastre norme unanim acceptate, însă, pe măsură ce societatea evoluează, unele dintre ele se dovedesc anacronice, după cum altele variază de la țară la țară.

Se știe, de altfel, că, pentru a intra în codul bunelor maniere, un obicei trebuie să fie supus mai întâi probei timpului, tocmai pentru că lucrurile se mai modifică. Până și etimologia cuvântului etichetă, cu sensul cunoscut de toată lumea, este semnificativă din acest punct de vedere. Oricât de surprinzător ar părea, „eticheta” (ceea ce se cuvine) are la origine o interdicție! În parcul de la Versailles, grădinarul-șef al lui Ludovic al XIV-lea a așezat inscripții prin care cerea să nu-i fie călcate în picioare peluzele proaspăt însămânțate. Cum aceste inscripții erau adesea ignorate de către nobilimea neatentă și aflată, în paranteză fie spus, în conflict cu regele, bietul om a obținut din partea Majestății Sale un decret care prevedea respectarea „etichetelor”. Astfel, cuvântul a intrat în limbajul curent pentru a desemna o comportare conformă unor norme.

Numeroase obiceiuri nu mai au de mult nicio legătură cu faptele care le-au generat. Cine se mai gândește astăzi, scoțându-și pălăria, că reiterează gestul de ridicare a coifului prin care cavalerii, la sfârșitul unui turnir, își descopereau chipul spre a fi recunoscuți de public?

Țări și obiceiuri

În Franța salata e servită, în mod tradițional, după felul principal și se mănâncă cu furculița și cuțitul. În Italia se bea cappuccino doar la micul dejun. La eschimoși în cafea se pune sare!

În Germania nu se mai sărută mâna femeilor, dar s-a extins deprinderea de a fi punctual, obicei devenit aproape o obsesie. Acest mic „amănunt” comentat de către un sociolog ar explica, în parte, uimitoarea prosperitate a Germaniei din ultimele decenii… Tot în această țară, cu excepția meselor oficiale și a cazului când există personal de serviciu, invitații contribuie spontan la strânsul mesei, la spălatul vaselor – cu simplitate și eficiență, fără ca stăpâna să se simtă jignita.

În Cehia, unde curățenia din apartamente este impresionantă, gazda are pregătită pentru musafiri o adevărată colecție de papuci comozi și ieftini, și nimeni nu se simte șocat că trebuie să se descalțe.

În Canada, ca și în alte părți ale lumii, există obiceiul de a oferi flori în număr par. La noi, un buchet trebuie să aibă un număr de flori fără soț (se spune că „gazda completează buchetul”) și acest obicei autohton poate duce uneori la situații comice. Astfel, persoana care primește florile, ușor jenată, îi atrage atenția musafirului venit din România care i-a oferit cinci trandafiri că a pierdut, probabil, o floare pe drum…

În America se obișnuiește ca, la masă, să se țină furculița cu mâna dreaptă, în timp ce mâna stângă stă ascunsă vederii, în poală. Văzându-i pe europeni cum mănâncă, mulți americani își închipuie că sunt cu toții stângaci!

În Elveția, seara, pe malul unui râu, într-un loc pustiu, am văzut o fetiță care era neliniștită de faptul că nu găsea o cutie de gunoi în care să arunce ambalajul unei ciocolate – pentru că nu avea obiceiul să arunce ceva pe jos.

Obiceiuri bune, obiceiuri proaste

Oamenii au obiceiuri bune și rele. Cum obișnuința este a doua noastră natură, acestea sunt foarte importante atât pentru noi, cât și pentru cei din jur. Dar… bunele obiceiuri respectate cu strictețe ar face dintr-un om un sfânt și dintr-o societate reală o lume utopică. Imaginați-vă o ființă umană care n-ar greși niciodată cu nimic. După părerea mea ar fi un monstru, un robot. Ideal ar fi ca oamenii să știe să-și păstreze cât mai multe deprinderi bune și să le corecteze pe cât posibil pe cele proaste. Dacă avem prostul obicei de a bea zece cafele pe zi și de a fuma cinci țigări dimineața, pe stomacul gol, asta ne privește personal. Vom vorbi aici doar de obiceiurile proaste care îi deranjează pe cei din jur. Nu trebuie să afli dintr-o carte că nu este politicos să faci vizite neanunțate, e de ajuns să te gândești că nici ție nu ți-ar face plăcere, într-un moment când ai foarte multe treburi, să fii surprins de musafiri, oricât de dragi ți-ar fi ei în alte împrejurări. Și totuși, acest prost obicei de-a intra la cineva cunoscut doar pentru că treci prin fața casei există. Pe timpuri, a face cuiva o vizită neanunțată nu era deloc un gest nepoliticos, ci dimpotrivă… dar în alte vremuri oamenii aveau foarte mult timp liber; astăzi, din păcate, nu-l mai au.

Foarte multe obiceiuri proaste apărute la noi se datorează sărăciei. Mă duc în vizită cu mâna goală, gazda nu mă tratează cu nimic; îmi fac loc cu coatele ca să obțin ceva mai bun și mai ieftin într-un magazin; mă îmbulzesc să mă urc într-un autobuz supraaglomerat pe care l-am așteptat o oră. Într-o țară normală, în general, nu sunt pus în situația de a mă purta rău. Autobuzele vin la ora afișată aproape goale în stație, există multe magazine ieftine, iar a duce un mic dar când mergi într-o vizită nu este o problemă. Dar dacă duc flori de plastic cuiva (ca să țină mai mult) voi fi catalogat drept prost-crescut (la noi). Nu la fel în Japonia, unde florile artificiale împodobesc cele mai distinse case.

Obiceiurile se schimbă la un om, și chiar la un popor, ca și hainele. Se păstrează cele frumoase și se înlocuiesc cele urâte. Problema este însă mult mai complicată decât în cazul hainelor, căci e foarte greu să dezobișnuiești pe cineva de un obicei prost. Cum să convingi un intelectual de excepție că el este un „model” și că nu are voie să apară în public mestecând gumă, de pildă?

Cum să convingi un om care are prostul obicei să promită și să nu se țină de cuvânt (care nu respectă nici măcar ora pe care ți-o fixează pentru o întâlnire) că acest „obicei” ar trebui schimbat? Mintea șugubeață a românului a inventat chiar un proverb original: „A promite e nobil, dar a te ține de cuvânt e o prostie!” întâlnim la tot pasul astfel de situații. Am promis – și ce dacă?

Revolta pe care am simțit-o în tinerețe citind cuvintele rostite de Raymond Poincare (celebrul avocat, fratele matematicianului) la un proces în care a pledat la începutul secolului: Nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère, mi s-a mai estompat. Cred că avea dreptate. Când vom lua lucrurile în serios, și nu à la légère?

Oare nu ar fi mai bine să nu promitem dacă nu avem certitudinea că ne putem ține de cuvânt? De ce nu există la noi un proverb care să traducă exact înțeleptele cuvinte nemțești ein Mann, ein Wort? Îndrăznesc să afirm că expresia „Cuvântul e cuvânt!” nu a dispărut cu desăvârșire din vocabularul unui om manierat! Ar fi bine să ne-o reamintim când promitem ceva cuiva, nu numai când așteptăm zadarnic răspunsul promis de altcineva.