Crematoriul

Simți întâi ușoare furnicături la nivelul pielii, apoi, pentru câteva clipe, vederea i se întunecă, ochii i se umplură cu sute de puncte colorate, urechile i se înfundară, vocile din jurul său se estompară, îndepărtându-se, pierzându-se în neant, iar pământul îi fugi brusc de sub picioare. Înghiți cu greu nodul ce i se născuse în gâtlej, silindu-se să se controleze, să-și revină. Încet-încet, nervul optic începu să lucreze, să perceapă, Eleazar văzu din nou contururile obiectelor din jur, siluetele întunecate ale doctorilor și asistentelor. Reîntâlni privirile reci ale celor din spatele său, ale celor ce-și așteptau rândul la tratament. Cu dreapta apăsând plasturele aplicat pe brațul mâinii stângi, ieși în hol și traversă tăcut sala pustie. Încă mai simțea în creier amețeala aceea insuportabilă și o moliciune ce voia parcă să-i reteze picioarele, să-l facă să se prăbușească la pământ ca o cârpă udă.

La primul colț coti la dreapta, privi discret în jur și, nevăzând pe nimeni, dezlipi dintr-o singură mișcare plasturele de pe braț și-l aruncă într-un coș de gunoi. În locul unde fusese acesta aplicat, rămăsese o pată roșie-vineție. Eleazar zâmbi și iuți pasul. Bucuria însă îi fu scurtă. Foarte scurtă. Doar atât cât durase și zâmbetul. O clipă doar. Poate chiar o secundă. Mușchii feței i se contractară și cu greu reuși să-și stăpânească maxilarele. Dinaintea sa, răsărit de cine știe unde, înțepenit în clasica poziție a celor puternici și siguri pe sine, cu picioarele ușor îndepărtate, cu mâinile ascunse, ținând probabil bastonul de cauciuc, un polițist ușor trecut în vârsta a doua. Eleazar se strânse, se făcu mai mic decât era. Trecu în partea dreaptă a coridorului, aproape să atingă zidul, cu gândul să se strecoare pe lângă omul de ordine, fără nici o problemă.

— Eleazar? Frakson Eleazar?

Polițaiul nu-l privea. Aștepta răspunsul. Oprit, Eleazar dădu din cap și îngăimă un „da” abia auzit. Celălalt se întoarse înspre el.

— Da, sunt Eleazar, întări primul, crispat, cu nervii încordați de ură și de frică în același timp.

Pentru moment, îndrăzni să-i înfrunte privirea ce-l învăluise dintr-o dată, așteptând să vadă ce vrea. Era în atitudinea lui ceva sfidător, o sfidare nu îndeajuns mascată pentru a nu-și atrage asupră-i vreo lovitură în plină figură, doar așa, amical, ca să nu se mai hlizească.

Ochii polițaiului, cu irisul aproape cât pupila, mici, ciudat de mici pentru cineva care nu trăia decât în lumea aceasta subpământeană, ascunsă de razele unui soare prea violent, îl măsurară din cap până-n picioare. Avea pe chip un surâs la fel de ciudat ca și ochii săi, un surâs ce aducea mai degrabă a rânjet cabalin.

„Poate doar mi se pare, gândi Eleazar, poate acest om este un om bun, ce nu e în stare să lovească pe cineva, să omoare pe cineva.”

— Diseară la ora opt să fii la crematoriu, ai înțeles?

— Am înțeles, răspunse el mecanic, deși ar fi vrut să-l întrebe de ce.

Polițaiul, cu mâinile la spate, ținând într-adevăr un baston, porni agale, cu sentimentul datoriei împlinite. Fără a-l mai învrednici măcar cu o privire. De parcă nici nu exista. Ori era un simplu obiect, executant de ordine primite de la n-are importanță cine.

Adus de spate, aproape cocoșat sub povara neputinței sale, Eleazar o luă încet din loc, bolborosind ceva ininteligibil, căutând în sine puterea care-i lipsea, gândurile care să-i dea curaj să se răzvrătească. Apoi, după câțiva metri, devenind sau redevenind înțelept, revenind la starea ce-i permisese până acuma să supraviețuiască fără necazuri mari, își dădu seama că era de fapt mulțumit pentru că incidentul trecuse pe lângă el fără să-l absoarbă, fără să-l înghită. Se întoarse chiar, spre a se convinge că omul în uniformă se îndepărtase, că nu-l va opri din nou pentru a-l lovi pentru un pretext oarecare, pentru a-l înjura sau, în cel mai rău caz, pentru a-i pune cătușele la mâini, așa, nevinovat, și a-l duce într-un loc din care ieșire nu există.

Uneori Eleazar se simțea ca un gunoi, nedemn să trăiască, bun să fie aruncat în gura hulpavă a crematoriului, unde să ardă, să nu rămână din el decât un degetar de cenușă, iar sufletul să iasă laolaltă cu fumul, pe coș, afară, acolo, în atmosfera aceea aducătoare de moarte. Să fie veșnic chinuit de razele ucigașe ale soarelui, să fie veșnic zburătăcit de vânturi puternice, în frigul fără sfârșit, în aerul plin de microbi, în duhoarea bălților și a mlaștinilor în care colcăiau vietăți iradiate, scârboase.

Pășea mulțumit prin coridorul acela aseptic, curat, ce-i inspira siguranță, cu toate că fiecare mișcare îi era controlată, supravegheată, era convis de asta, cu toate că atâta timp cât nu se răzvrătea securitatea fizică îi era garantată. Nu aveau atâta importanță jignirile, injectările, programele speciale de la televiziune, unde li se prezentau întotdeauna imagini a ceea ce îi aștepta sus, dincolo de scuturile de beton, nici faptul că se scârbise de multe și doar statul, seara, cu ochii holbați la ecranul monitorului, la filmele de pe videocasete, îi mențineau tonusul la linia de plutire, îl împiedicau să nu-și ia lumea în cap, să urle, să-și dea cu țeasta de pereți, să fugă undeva, acolo, „sus”, în lumea aceea ucigătoare. Era uneori sătul de această siguranță trâmbițată peste tot, de zidurile frumos colorate, de plasturii antianxioși lipiți de braț în fiecare joi. Bad, poate doar Bad, cu poveștile lui, cu neghiobiile lui minunate, copilărești, chiar idioate uneori, el ce îl mai împiedica să facă ceva urât. Și întotdeauna când aluneca pe neașteptate în vreo pasă proastă, îl chema pe Bad, să trăncănească împreună, să dezbată probleme mărunte, nimicuri, fleacuri cotidiene, să caute vreun țel ce făcea să merite să trăiască în continuare.