Cruciada in Europa

Memoriile și istoria

Să ne întoarcem cu aproape trei decenii în urmă.

1948...

...Autorul are cu un deceniu mai mult decât secolul. Pentru oricine, la 58 de ani, vârsta debuturilor a rămas undeva în urmă. Nu și pentru el: la 58 de ani își publică primul volum. Un începător întârziat deci, ba încă unul cu handicapuri numeroase și evidente. Meseria nu-l predispune la scris. Căci proaspătul autor este un vechi militar, care practică meseria armelor de exact 33 de ani.

La acești ani se referă volumul. Nu la toți însă. Primii douăzeci și șapte sunt plați și cenușii. O carieră ca oricare alta a unui ofițer de infanterie oarecare. Cu realizări mediocre și cu idealuri înduioșător de modeste. Idealul imediat: să conducă o unitate, adică să aibă de-a face nemijlocit cu soldații. Dar destinul se încăpățânează să-i joace renghiuri, neîngăduindu-i să tragă pe nări mirosul prafului de pușcă de pe poligonul de tragere și surghiunindu-l periodic în cancelariile îmbâcsite de fum de tutun ale statelor-majore. Idealul de perspectivă: să iasă la pensie cu gradul de colonel. Destinul nu-i va face nici aici pe plac. Dar nu reținându-l în josul scării ierarhice, ci catapultându-l pe treptele ei cele mai înalte. Și nu ale unei singure scări, ci ale ambelor posibile: cea militară mai întâi, cea civilă ulterior.

Sursa acestei neverosimile forțe de proiectare trebuie căutată într-o perioadă scurtă, care reprezintă ceva mai puțin de a zecea parte din durata carierei sale: trei ani din cei treizeci și trei. Către capătul lungii drepte orizontale, un minuscul segment țâșnește vertiginos în sus. De el, de segmentul celor trei ani, se ocupă în prima sa carte.

Sunt ultimii trei ani ai celui de-al doilea război mondial. Despre ei vorbește autorul debutant. Abia au trecut alți trei ani de când sângerosul coșmar a luat sfârșit. Nimeni nu a uitat nimic din cele întâmplate - nici învingătorii, nici învinșii, nici văduvele, nici infirmii, nici orfanii, nici cei rămași fără nimic de-al lor pe lume, nici cei rămași fără nimeni din ai lor pe lume. Nimeni nu a uitat, toți își amintesc.

Ce le poate aduce, prin urmare, această carte? Chiar dacă se intitulează, sfidător, Cruciadă în Europa. Și chiar dacă o semnează ex-generalul Dwight David Eisenhower, purtător al epoletului cu cinci stele - cel mai înalt grad în armata de uscat a Statelor Unite -, fost șef al Marelui Stat-Major al acesteia și fost comandant suprem al Forțelor expediționare aliate în Africa de Nord, Italia și Europa occidentală.

”Pe cine poate interesa a n-a carte despre războiul atât de recent și atât de proaspăt în toate memoriile? - se întreabă, încă înainte de a o avea în mână, cronicarul unui mare cotidian american. - Eisenhower se grăbește să se alăture numărului deja respectabil de căpetenii militare ale căror opuri posace, scrise parcă de fete bătrâne și lipsite de vlagă, se prăfuiesc, nerăsfoite de nimeni, în bibliotecile școlilor de ofițeri. Cine să le citească? Cine să-l citească pe Eisenhower? Poate doar un camarad de promoție ros de invidie, sau un fost subaltern ranchiunos, care vor zâmbi ironic la anumite pasaje, mâzgălind pe margine comentarii nimicitor de sarcastice... Ne pare rău că Eisenhower, invincibil pe fronturile bubuitoare ale războiului, se expune unei înfrângeri inevitabile pe frontul foșnitor al paginii tipărite”[1].

Primele recenzii propriu-zise nu sunt nici ele mai încurajatoare. ”Stilul generalului este la fel de pedestru ca și trupele în fruntea cărora și-a câștigat galoanele”[2], remarcă acru un critic. ”Amatorii de revelații senzaționale sau de polemici-pumnal vor fi profund dezamăgiți”[3], avertizează un altul. Dincoace de ocean, în Anglia, tonul este și mai caustic: ”Ajungând la capătul cruciadei, avem impresia că am citit mai degrabă Patimile mântuitorilor (americani) ai Europei, după Sf. Eisenhower”[4].

Dar iată că, refuzând să ia în seamă obiecțiile subtile și rafinate aduse cărții, publicul o caută cu insistență. Primul tiraj (30 000 de exemplare) se epuizează în două zile. Îi urmează altele și altele. Cruciadă în Europa se instalează în rândul bestseller-elor și urcă metodic în clasament, ajungând curând pe locul I, pe care îl păstrează îndelung. În nici nouă luni, ediția originală - îngrijit cartonată – atinge 1 320 000 de exemplare. După aceea vine rândul ediției de masă, broșată și sensibil mai ieftină, din care se difuzează peste două milioane de exemplare. În Marea Britanie se vând alte 600 000, cam tot atât cât versiunile franceză și italiană. Pe frontul foșnitor al hârtiei, inevitabila înfrângere, atât de categoric pronosticată, refuză să se materializeze...

Au trecut de atunci mai bine de două decenii și jumătate, dar Cruciadă în Europa continuă să fie intens solicitată. Nu numai de colegiile militare din S.U.A., Anglia și Italia, unde intră în rândul textelor de studiu obligatorii; nu numai de profesorii și studenții cursurilor de istorie modernă din universitățile americane; nu numai de cercetătorii militari sau civili ai frământatei perioade 1939-1945; ci de mulți, foarte mulți civili - contemporani cu evenimentele sau născuți după consumarea lor -, doritori să pătrundă în intimitatea complexului proces care a permis coaliției antihitleriste să repurteze victoria.

Ar fi greșit să se creadă că de același succes de librărie s-au bucurat și celelalte volume de memorii pe care le-au publicat - înainte sau după Eisenhower - numeroși conducători de oști americani sau britanici. Unele dintre ele au fost ignorate de la bun început, altele au stârnit oarecare curiozitate doar pentru un scurt răstimp, eșuând apoi în uitare. Cum se explică deci excelenta primire făcută Cruciadei și, mai ales, constanta ei prezență în atenția unui vast și atât de diversificat public cititor?

În răspunsul pe care încearcă să-l dea acestei întrebări, prof. Louis Winkler de la Universitatea California din Berkeley pune accentul pe personalitatea autorului: ”Calea triumfală pe care pășește Eisenhower - de la o modestă obârșie până la funcții și demnități care îi asigură controlul asupra celor mai hotărâtoare pârghii ale puterii - trece în ochii multora drept o ilustrare a vechiului vis american despre «posibilitățile nelimitate», la îndemâna oricui... Iar faptul că șansa a început să-i surâdă mai aproape de sfârșitul vieții decât de începutul ei pare a încuraja pe toți cei care nu au reușit, șoptindu-le că nu au reușit încă și că nu este niciodată prea târziu”[5].

Desigur, nimeni nu poate contesta obârșia sa modestă. Coborâtor al unor imigranți elvețieni, el s-a născut la 4 octombrie 1890, la Denison (statul Texas), în familia strâmtorată a unui fost negustor, care își agonisea cu greu traiul ca simplu muncitor. Reveniți la Abilene (statul Kansas), de unde erau originari, soții Eisenhower au avut șapte copii. Viitorul general a trebuit să se angajeze încă din anii școlii la o lăptărie, unde, din lipsă de mijloace, a rămas un timp după ultima clasă a liceului, înscris la Academia militară de la West Point, a terminat-o în 1915, al 61-lea din cei 164 de absolvenți. Un an mai târziu, la fortul Sam Houston (statul Texas), unde fusese trimis, s-a căsătorit cu Mamie Geneva Douda, care i-a născut un fiu în 1917 (mort în 1921) și un al doilea în 1922: John Sheldan, pe care-l vom întâlni în paginile Cruciadei.

O carieră mediocră îl purta prin diverse garnizoane de provincie din S.U.A. și de peste hotare, dar nu și pe fronturile primului război mondial. Conform sistemului american de ”avansare temporară” în perioada unei conflagrații, gradul de locotenent-colonel, dobândit în 1918, a trebuit să fie ”restituit” după numai câteva luni. Detașat mai întâi în zona Canalului Panama, căpitanul Eisenhower a frecventat, în 1926, Școala superioară de ofițeri de statmajor, a redactat în 1928 un ghid istoric al câmpurilor de luptă din anii 1914-1918, a funcționat din 1929 în cadrul Departamentului de Război, a absolvit, în 1933, cea de-a treia instituție de învățământ superior, Colegiul militar industrial, și a lucrat pe lângă șeful Marelui Stat-Major al armatei de uscat americane, generalul Douglas MacArthur, care, în 1935, l-a luat cu el în insulele Filipine, unde a avansat, din nou, la gradul de locotenent-colonel[6].

La 7 decembrie 1941 - când S.U.A. au fost antrenate în război, ca urmare a atacului japonez împotriva bazei americane de la Pearl Harbor -, șef al Marelui Stat-Major al armatei de uscat era generalul George Marshall. Ochiului său priceput la cântărirea oamenilor i-au fost suficiente câteva săptămâni de conlucrare cu Eisenhower, rechemat între timp la Washington, pentru a-i detecta și prețui calitățile. Sub o aparență lipsită de strălucire, tomnatecul locotenent-colonel ascundea valori robuste și sigure, unele deja manifeste, altele încă în stare latentă: onestitatea, calmul, perseverența, răbdarea, puterea de muncă, metodica abordării problemelor se îmbinau la el cu o remarcabilă simplitate în comportare, cu o fire prietenoasă, spontană și comunicativă și cu o neobișnuită grijă față de soarta soldatului de rând.

Pentru George Marshall însă, ponderea cea mai importantă au avut-o spiritul lucid și capacitatea de organizator a lui Eisenhower. Insensibil la miturile pseudoeroice ale câmpului de luptă, plin de scepticism față de rolul factorilor vagi și necuantificabili ca ”inspirația”, ”intuiția” sau ”panașul” unor comandanți, el concepea conducerea unei armate moderne ca pe o simplă variantă a conducerii unei întreprinderi industriale. Pentru a aprecia activitatea colectivului de soldați, subofițeri, ofițeri și comandanți superiori, Eisenhower folosea criteriul aplicat colectivului de muncitori, maiștri, ingineri și cadre de conducere dintr-o uzină: eficiența.

Eficiența! Iată un cuvânt pe care cititorul îl va întâlni foarte frecvent în paginile Cruciadei. Totul trebuie subordonat eficienței și nimic din ceea ce o putea servi nu avea voie să fie neglijat. Dar pragmaticul, concretul, realistul Eisenhower, omul care planifica minuțios, chiar pedant, asigurarea materială a trupei și care trata fiecare etapă a unei operații militare ca pe o fază a procesului de producție, nu era, așa cum l-au acuzat la un moment dat adversarii săi, ”sclavul mentalității administrativiste a unui director general de uzină”. El nu uita nici o clipă că analogie nu înseamnă identitate și că există nu numai asemănări, ci și deosebiri fundamentale între o întreprindere de tip capitalist (singurul pe care-l cunoștea) și o armată angrenată într-un război drept. Ca dovadă, atenția pe care o acorda educației patriotice în rândurile soldaților și ofițerilor, în scopul ca aceștia nu numai să dobândească o idee clară despre justețea cauzei în numele căreia duceau lupta, ci să ajungă și la acel nivel de conștiință care face ca interesul personal al individului să cedeze pasul în fața supremelor interese ale națiunii. Printre factorii de care depindea eficiența - deci, în ultimă instanță, victoria -, ”administrativistul” Eisenhower punea pe primul loc moralul armatei.

Acest mod de a gândi era departe de a fi monedă curentă printre cadrele de comandă și de stat-major din forțele armate ale celor două mari democrații burgheze din coaliția antihitleristă - Statele Unite și Anglia. Prejudecățile de clasă și de castă își păstrau poziții dominante, hotărâtoare, atât în structura organizatorică și modul de funcționare a establishment-ului militar, cât și în mentalitatea celor mai mulți dintre ofițerii superiori. Pe la mijlocul lunii ianuarie 1941, adică exact în perioada când la Washington locotenent-colonelul Eisenhower începea să se afirme, la Londra un alt locotenent-colonel, pe nume Walter Bingham, publica o scrisoare în ziarul Times, exprimându-și regretul că ”profesiunea armelor devine astăzi accesibilă clasei de mijloc și muncitorilor”. După părerea lui Bingham, ”arta conducerii militare nu se învață, ci este o atitudine spirituală, instinctivă și ereditară la aristocrați, făcând parte din filozofia lor de viață”. Răspunzând melancolicului semnatar al scrisorii, cotidianul Daily Mirror a prezentat rezultatele unei statistici pe ultimii trei ani, din care rezulta că șansele unui vlăstar al nobilimii britanice de a deveni ofițer erau de 14 ori mai mari decât ale unui fiu de medic sau inginer și de 29 de ori mai mari decât ale tinerilor proveniți din clasa muncitoare[7].

Îndrăzneala liniștită și sigură de sine a lui Eisenhower în promovarea ideilor de înnoire a forțelor armate l-a sedus, la vremea sa, pe generalul Marshall și este, fără doar și poate, de natură să întrunească adeziunea cititorilor. Dar, oricât de interesantă și constructivă ar fi personalitatea unui autor de memorii, ea nu poate justifica, de una singură, un succes de talia celui repurtat de volumul Cruciadă în Europa. Și, oricât de consolantă și fascinantă ar fi strălucitoarea traiectorie a carierei lui Eisenhower către vârful piramidei societății americane pentru cei ce, vorba profesorului Winkler, ”nu au reușit încă”, este imposibil de presupus ca ei să alcătuiască o cotă cât de cât importantă din fabulosul total al cititorilor lucrării.

O a-tot-convingătoare dovadă în acest sens ne-o furnizează marcata discrepanță dintre destinul Cruciadei, aureolat de ascensiunea autorului, și cel al cărților sale apărute ulterior și respectiv consacrate perioadei când a deținut cea mai înaltă demnitate în stat. În 1948, la data publicării Cruciadei, Eisenhower, după ce demisionase din armată și, implicit, din funcția de șef al Marelui Stat-Major al trupelor de uscat, era doar președintele Universității Columbia din New York. Peste doi ani, el și-a reîmbrăcat uniforma, fiind numit șef al forțelor armate ale N.A.T.O. În 1952 - mizând tocmai pe respectul și afecțiunea cu care îl priveau cetățenii aparținând celor mai variate straturi ale societății -, Partidul Republican l-a desemnat candidat în alegerile prezidențiale. Corpul electoral s-a arătat sensibil la prestigiul generalului care terminase victorios războiul din Europa și încrezător în cuvântul omului care făgăduia să pună capăt imediat războiului din Coreea. Trimițându-l la Casa Albă, ca al 34-lea președinte al Statelor Unite, alegătorii i-au reînnoit mandatul în 1956 - prima oară, după mai bine de un secol, când un republican rămânea la conducerea unei a doua administrații.

Dacă marșul triumfal al Cruciadei ar fi depins, în principal, doar de palmaresul lui Eisenhower, de nivelul dregătoriilor ocupate și de splendoarea onorurilor militare și civile dobândite, orice nouă lucrare a sa ar fi trebuit să se bucure automat de o audiență și mai entuziastă. Dar lucrurile nu s-au petrecut așa. Nici cele două tomuri de memorialistică prezidențială, The White House Years (Anii de la Casa Albă) și Mandate for Change (Mandat pentru schimbare), apărute în 1963, urmate în 1965 de Waging Peace (În luptă pentru pace), nici amintirile cu caracter mai intim, publicate în 1967 sub titlul glumeț At Ease! (Pe loc repaus!), nici primele cinci volume postume de documente din arhiva proprie, The War Years (Anii de război), ieșite de sub teascuri în 1970, nu au avut un veritabil ecou de masă și nu au stârnit în rândul publicului un interes cât de cât comparabil cu gloriosul precedent din 1948.

Nu, enorma și trainica popularitate a Cruciadei în Europa nu poate fi atribuită unui singur factor determinant, ci unui complex de cauze care acționează laolaltă, potențându-se reciproc, pe planuri diferit etajate, de la ceea ce este vădit și frapant până la ceea ce este profund și esențial. Decisivă rămâne adeziunea cititorului față de faptele de arme săvârșite de ostașii americani și povestite de însuși comandantul lor șef în această crâncenă bătălie pentru libertatea și demnitatea națiunilor și a oamenilor.

Încă de la o simplă lectură a sumarului, constatăm că vom căpăta mai mult decât ne promite titlul, căci punctele nodale ale acțiunii, departe de a se cantona între hotarele unui singur continent, ne vor purta succesiv din Asia în America de Nord și din Africa în Europa. Și mai aflăm că vom reface, ghidați de autor, sinuosul periplu pe care i l-a impus urmărirea agresorilor fasciști pe teritoriul a nouă state - în Maroc, Algeria și Tunisia, în Sicilia și extremitatea meridională a Italiei, în Franța și Luxemburg, în Belgia și Olanda, în sfârșit, pe șesurile, pe dealurile și în munții din partea de vest a Germaniei.

Pe măsură ce parcurgem și noi lungul și trudnicul drum spre victorie, îl vedem jalonat de premiere absolute ale istoriei militare. Ca, de pildă, debarcările în Africa de Nord și Normandia, al căror proiectant și realizator strategic principal a fost Eisenhower și care au fost și rămân cele mai ample operații de desant maritim cunoscute în vreun război, din cele mai străvechi timpuri și până astăzi. Sub comanda lui Eisenhower s-au concentrat nu numai cele mai numeroase și mai puternice forțe armate pe care Statele Unite le-au avut vreodată pe un singur teatru de luptă, ci și cea mai gigantică oștire pe care a adunat-o vreodată o coaliție de state.

Asupra acestei ultime realități fără precedent a celui de-al doilea război mondial, autorul revine destul de frecvent și cu o deosebită insistență. Grație lui, ne dăm seama cu prețul câtor dificultăți a putut deveni funcțional mecanismul alianței militare anglo-americane, asamblat din piese disparate, atât de diferite între ele, încât păreau la un moment dat de neconceput în alcătuirea unuia și aceluiași angrenaj. Puse în mișcare prin forța motrice a războiului drept, de eliberare, în numele căruia luptau S.U.A. și Anglia, componentele forței lor militare, plasate sub comanda lui Eisenhower, s-au asamblat, adoptând o cadență unitară, cronologându-și răspunsurile la comenzi și obținând un randament din ce în ce mai bun. Firește, rateurile nu lipseau, unuia sau altuia dintre motoare i se mai întâmpla să se gripeze, iar pentru a se evita frecările dăunătoare, lubrefierea trebuia făcută permanent și fără parcimonie. Dar complicatul ansamblu s-a dovedit viabil și - pentru a folosi terminologia lui Eisenhower - extrem de eficient.

Amintirile autorului Cruciadei în Europa ne pun în contact și cu forța principală a coaliției antihitleriste, Uniunea Sovietică. După ce i-au diagnosticat moartea încă din fașă, scepticii i-au prezis o viață scurtă, încheiată printr-un deces brutal. Naziștii au mizat până în ultima clipă pe această dezintegrare explozivă a alianței dintre sovietici și anglo-americani din cadrul coaliției antihitleriste. Dar asemenea calcule ignobile omiteau - voit sau inconștient - că sovieticii, britanicii și americanii, împreună cu celelalte popoare care li se alăturaseră, luptau pentru cele mai nobile, cele mai generoase, cele mai progresiste țeluri stabilite într-un război de către o coaliție: salvarea umanității de fascism, dușmanul ei cel mai primejdios din toate timpurile. Încă de la începuturile ei, coaliția Națiunilor Unite era animată de idealurile respectării dreptului fiecărei țări și fiecărui popor de a-și alege liber forma de guvernământ, renunțării la expansiune teritorială, restaurării independenței și suveranității tuturor statelor cărora li se răpiseră aceste drepturi, renunțării la folosirea forței și, în ultimă instanță, înfăptuirii securității generale și dezarmării universale[8].

Aceste obiective au însuflețit la luptă, la eforturi și privațiuni liber consimțite sute de milioane de locuitori ai globului. Sub presiunea lor s-a întărit tot mai mult mortarul care unea cele trei bastioane principale ale antihitlerismului, nepermițând ivirea nici uneia dintre fisurile fatale scontate de adversarii coaliției dintr-o tabără sau alta. O contribuție deloc neglijabilă la opera de cimentare a acestui front comun a adus-o Eisenhower, în ciuda numeroaselor piedici pe care i le-au ridicat în cale chiar unii dintre camarazii săi de arme, precum și o serie de lideri politici de la Washington și, mai ales, de la Londra. Începând cu consecvența cu care a militat în favoarea deschiderii celui de-al doilea front în Europa de nord-vest și încheind cu atenta pregătire a istoricei întâlniri de pe Elba dintre ostașii sovietici și cei americani, generalul a păstrat nezdruncinată credința sa nu numai în trăinicia alianței militare, ci și în capacitatea ei de a prefigura o cooperare postbelică la fel de largă și de rodnică.

*

* *

Cu merite de o valoare indiscutabilă, dintre care nu toate au fost amintite, lucrarea de față nu este scutită de deficiențe - unele majore, altele mărunte, unele aproape inevitabile din unghiul personal al autorului, altele de-a dreptul uimitoare din partea unui spirit deschis și atât de ponderat.

Titlul însuși nu ni se pare a fi dintre cele mai fericite. De ce ”cruciadă”? Singurul sens cu caracter generalizator pe care-l dau acestui termen dicționarele limbii engleze sună cam așa: ”Orice expediție salvatoare, întreprinsă cu zel și entuziasm” [9]. În cazul de față, nimeni nu contestă zelul și entuziasmul soldaților americani și englezi, debarcați în Sicilia și Normandia, în Italia și Belgia. Dar noțiunea de ”salvare”, ca și cea de ”cruciadă” implică un singur subiect activ - cruciatul salvator. Celălalt, salvatul, nu este decât un obiect pasiv, o victimă neputincioasă, care, în lipsa cruciatului, ar fi sortită pieirii. Oare așa să fi stat lucrurile în Europa verii 1944, când a început ”cruciada” de sub comanda lui Eisenhower?

Răspunsul este, evident, un categoric nu! Nu, pentru că, în primul rând, în Europa se afla și acționa forța principală a coaliției antihitleriste - Uniunea Sovietică -, care a purtat pe umerii săi greul războiului și a adus contribuția decisivă la înfrângerea fascismului. Ocupând primul loc în privința tributului de sânge plătit pentru victorie, ca și a distrugerilor materiale pricinuite de conflagrație, Armata Roșie și popoarele U.R.S.S. au apărat nu numai orânduirea socială și de stat sovietică, ci și existența națională și libertatea multor altor popoare din Europa și Asia.

Or, una dintre cele mai serioase scăderi ale lucrării lui Eisenhower este tocmai insuficienta atenție acordată uriașului efort de război sovietic: pe frontul de răsărit nu au acționat niciodată mai puțin de 65% din efectivele totale ale celui de-al treilea Reich și ale sateliților săi - adesea mult mai mult -, așa cum tot acolo s-au desfășurat cele mai mari bătălii din perioada ostilităților[10]. Autorul Cruciadei în Europa le amintește doar în treacăt și rareori de o manieră concretă. După cum cititorul își poate da repede seama, nu este vorba de o ignorare răuvoitoare sau măcar premeditată: ori de câte ori i se ivește ocazia, autorul își manifestă profundul respect și nedisimulata admirație față de hotărâtoarele succese ale Armatei Roșii, ca și calda lui prietenie pentru poporul sovietic. Carența constă în altceva, în ceea ce am putea numi maniera metafizică - ruptă de contextul general al războiului - în care sunt abordate problemele legate de cele două mari operații în fruntea cărora s-a aflat generalul american; în bazinul mediteranean mai întâi și în Europa de nord-vest după aceea, lucrurile par a se fi petrecut ca și cum acestea ar fi fost singurele fronturi pe care se ducea lupta împotriva fascismului.

Zadarnic am căuta, de exemplu, vreo referire la faptul că în noiembrie 1942, când a avut loc debarcarea americană și britanică în Maroc și Algeria, naziștii nu au putut riposta decât cu o infimă fracțiune a forțelor lor, deoarece copleșitoarea majoritate a trupelor avea de înfruntat titanica rezistență a militarilor și civililor sovietici la Stalingrad, Leningrad și în Caucaz. În luna octombrie 1942, deci în ajunul operației ”Torch”, numai pe frontul Stalingradului, trupele de uscat fasciste numărau peste 50 de divizii, iar Flota 4 aeriană germană, tot în cadrul bătăliei de pe Volga, efectua uneori câte 2 000 de ieșiri-avion pe zi. Cu clarviziunea care îl caracteriza, nu se poate ca lui Eisenhower să nu-i fi fost evident că, fără o asemenea angajare masivă în estul Europei, Wehrmachtul ar fi pus Corpul expediționar anglo-american într-o situație incomparabil mai critică decât cea creată în Tunisia spre sfârșitul anului 1942.

Cu atât mai incongruentă apare alăturarea vocabulei ”cruciadă” de situația din Europa în iunie 1944. Cu mult înainte ca operația ”Overlord” să se materializeze și cu toate că comandamentul hitlerist era perfect conștient de iminența ei, dintr-un total de 315 divizii și 10 brigăzi ale Wehrmachtului, 198 de divizii și 6 brigăzi, alături de alte 38 de divizii și 18 brigăzi ale statelor satelite, acționau pe frontul de răsărit. Încă de la începutul anului, Armata Roșie, aflată în neîntreruptă ofensivă, lichidase blocada Leningradului și eliberase Ucraina de la vest de Nipru și Crimeea, nimicind sau scoțând din luptă, cu prilejul acestor operații de o deosebită amploare, aproximativ 115 divizii inamice.

Odată cu venirea anotimpului frumos, alte unități naziste au fost transferate din vestul continentului pe frontul sovieto-german, unde Wehrmachtul a mai adus în grabă și diviziile formate în urma mobilizării totale a ultimelor resurse umane din Germania. La începutul lunii iulie 1944, deci la nici o lună după debarcarea în Normandia, în Răsărit acționau 179 de divizii și 5 brigăzi germane, precum și 49 de divizii și 18 brigăzi ale statelor satelite, față de doar 60 de divizii germane în Franța și 26 în Italia. Un calcul elementar - pe care este imposibil să nu-l fi făcut și chibzuitul Eisenhower, deprins cu asemenea operații matematice - arată că în Apus ”cruciații” săi nu întâlneau decât ceva mai puțin de a cincea parte din forțele inamice, restul de patru cincimi având treburi prin alte părți ale Europei.

Atât și ar fi suficient pentru a dovedi că imaginea de atunci a continentului nostru nu aducea deloc cu cea a unei victime incapabile să-și asigure ea însăși salvarea. Tabloul capătă contururi și mai precise dacă luăm în considerație substanțiala contribuție adusă la înfrângerea celui de-al treilea Reich de celelalte popoare din țările cotropite, subjugate sau dominate de fasciști. Din Franța până în Polonia, din Albania până în Norvegia, din Grecia și Iugoslavia până în Olanda și Danemarca s-au ridicat la luptă patriotică de eliberare milioane de oameni - ostași și civili, bărbați și femei, copilandri și bătrâni, muncitori și savanți, artiști și țărani -, reprezentanți ai tuturor păturilor și categoriilor sociale, având în primele rânduri proletariatul, condus și organizat de comuniști, în colaborare cu celelalte forțe de stânga, democratice și progresiste. Acestora din urmă li se datorește, într-o largă măsură, și faptul că Rezistența antifascistă a crescut treptat de-a lungul anilor întunecați ai războiului, transformându-se dintr-o mișcare spontană într-un fenomen de masă organizat, fără precedent în istorie, atât prin proporțiile autentic naționale ale tuturor forțelor democratice, patriotice, progresiste pe care le-a reunit, cât și prin numărul incalculabil de eroi și martiri pe care l-a dat. Cât despre ajutorul direct de care s-a bucurat din partea Mișcării de rezistență în cadrul operației ”Overlord” și al acțiunilor militare ce i-au urmat, Eisenhower îl menționează în cartea sa, fără a-i preciza însă coordonatele cifrice: numai în Franța, efective germane de o jumătate de milion, iar în Belgia și Olanda alți 200 000 de soldați erau inutilizabili împotriva trupelor anglo-americane, fiind blocați în lupta cu detașamentele de franctirori și partizani.

După cum se știe, la Conferința de la Teheran, președintele S.U.A., F.D. Roosevelt, și primul ministru al Marii Britanii, Winston Ghurchill, au primit din partea lui I.V. Stalin asigurarea că, concomitent cu deschiderea celui de-al doilea front în Europa de nord-vest, în 1944, forțele armate ale U.R.S.S. vor declanșa o puternică ofensivă pe frontul de răsărit, pentru a împiedica transferami Sq trupe germane pe frontul de apus. Promisiunea a fost scrupulos respectată: la patru zile după debarcarea în Normandia, Armata Roșie a pornit la atac în sectorul de nord (Karelia) cu peste 41 de divizii, iar la 23 iunie a început vasta operație ofensivă strategică din Bielorusia, pe un front de peste 1 000 km, cu participarea a 166 de divizii, 12 corpuri de tancuri și mecanizate, 7 sectoare fortificații, 21 de brigăzi de infanterie, de tancuri și mecanizate, 31 000 de tunuri și aruncătoare, 5 200 de tancuri și autotunuri și peste 6 000 de avioane.

Succesele rapide au adus Armata Roșie în spațiul carpato-dunărean, creând condiții favorabile pentru faza finală a luptei de eliberare a forțelor patriotice, antifasciste din România. Insurecția națională antifascistă armată de la 23 August 1944, care a doborât dictatura militaro-fascistă a lui Antonescu, a scos țara noastră din războiul antisovietic și a alăturat-o coaliției antihitleriste, a fost un act istoric de uriașă însemnătate pentru poporul român și cu mari și imediate repercusiuni pe plan militar-european. Aducând o substanțială contribuție la prăbușirea pozițiilor Wehrmachtului în Balcani, la numai două luni și jumătate după debarcarea în Normandia, insurecția română a constituit, totodată, unul dintre cei mai de seamă factori care au împiedicat pe hitleriști să-și retragă trupele din această parte a continentului pentru a le arunca împotriva forțelor comandate de Eisenhower.

La rândul ei, insurecția națională antifascistă și antiimperialistă, deschizând poporului român era celor mai profunde transformări democratice, revoluționare, a realizării deplinei independențe și suveranități naționale, a dus - prin întoarcerea armelor și angajarea României, cu întregul ei potențial, alături de Uniunea Sovietică și aliați, în războiul antifascist - la năruirea unor importante planuri strategice ale Germaniei hitleriste. Acțiunea insurecțională a poporului român a contribuit la prăbușirea întregului front hitlerist din sud, a deschis drumul înaintării în ritm rapid a trupelor sovietice, a accelerat nimicirea dispozitivului militar german din centrul și sud-estul Europei[11]. În acele zile, ținând seama, desigur, de acest aport, postul de radio guvernamental american ”Vocea Americii” aprecia că, atunci ”când se va scrie istoria, actul de la 23 August va însemna un factor important în mersul acestui război”.

Începând din ziua de 23 august 1944 și până la 12 mai 1945 - deci cu trei zile după încheierea oficială a ostilităților pe continentul european -, armata română a parcurs un lung drum de lupte, care a dus-o mai bine de 1 000 km dincolo de 12 mari cursuri de apă, peste 14 masive muntoase, până în Podișul Boemiei. Pe acest traseu, care a inclus Ungaria, Cehoslovacia, Austria, ostașii noștri au eliberat mai bine de 3 800 de localități, pricinuind inamicului pierderi care se ridicau la aproximativ 23 000 de morți râmași pe teren și peste 170 000 de prizonieri[12].

Aceste rezultate, cu atât mai remarcabile cu cât au fost obținute într-un interval de nici nouă luni, au trebuit să fie scump plătite (pentru a folosi o altă expresie favorită a lui Eisenhower): pierderile armatei române au atins circa 167 500 de morți, răniți și dispăruți, adică 31% din efectivele totale angajate în luptă - 540 000 de oameni (spre comparație, menționăm că, între 6 iunie și 14 august 1944, când a ajuns la frontierele Germaniei, Corpul expediționar aliat al lui Eisenhower, care număra în total 2 100 000 de oameni, a pierdut 225 000 de morți, răniți și dispăruți, cu alte cuvinte circa 10,8% din efective *.

În sfârșit, dacă la victoriile obținute pe front și la prețul de sânge cu care au fost plătite ele adăugăm eroismul numeroșilor români care au luptat în rândul formațiunilor patriotice de pe teritoriul național sau cot la cot cu partizanii în U.R.S.S., Iugoslavia, Cehoslovacia și Franța [13] (aceștia din urmă deseori în imediata apropiere a primului eșalon operativ aliat), dacă nu dăm uitării nici considerabilul aport economic al României la lupta antihitleristă, estimat la peste un miliard de dolari (valută 1938) ***, avem motive temeinice să apreciem că țara noastră a participat din plin nu numai la propria sa eliberare, ci și la eliberarea unei părți din Europa, infirmând o dată mai mult teza ”cruciaților” veniți de peste mări și țări pentru a aduce salvarea continentului în vârful săbiilor lor.

*

* *

Așa cum era și de așteptat, lucrării pe care Editura politică o publică acum în românește i s-au mai făcut numeroase alte critici. Unele se adresează direct textului, altele îl privesc indirect, în măsura în care Eisenhower-autorul nu s-ar fi păstrat destul de nepărtinitor față de Eisenhower-generalul, aruncând o lumină prea vie asupra succeselor sale și estompând prea îngăduitor greșelile strategice și tactice sau gafele politice comise în cursul războiului. I se mai reproșează, de asemenea, o doză excesivă de discuții frizând nesinceritatea în relatarea evenimentelor: este vorba mai puțin de cele desfășurate în văzul tuturor, pe scena propriu-zisă a acțiunii, cât de anumite manevre de culise, mai ales când ele erau întreprinse de guvernul Statelor Unite și de autoritățile militare americane.

În această privință trebuie precizat că lucrarea poartă inevitabil amprenta limitelor nu numai politice și ideologice, ci și ale concepțiilor și pozițiilor pe care le-a avut autorul ei. Eisenhower a fost - așa cum vom constata că îi place să sublinieze în repetate rânduri - un executant al deciziilor luate de alții. Fără îndoială, în calitatea sa de comandant suprem al giganticelor operații ”Torch” și ”Overlord”, el își spunea părerea atunci când îi era solicitată - și, uneori, chiar dacă nu i-o cerea nimeni. La fel de neîndoielnic este că ponderea opiniilor sale a crescut odată cu ducerea la bun sfârșit a acțiunilor în serie, concepute și efectuate de el împreună cu statul-major și comandanții principali aflați în subordinea lui imediată. Grație în bună măsură creditului tot mai larg pe care i-l acorda generalul Marshall, superiorul său direct, cuvântul lui Eisenhower a atârnat greu în majoritatea problemelor de natură strict militară. În majoritatea, nu în unanimitatea lor! În materie de hotărâri care depășeau limitele strategiei și tacticii, nu numai că nu era consultat, dar cel mai adesea nu avea nici măcar acces la ele decât dacă îl priveau nemijlocit - și, până și atunci, doar în ultimul moment.

Eisenhower nu ascunde această realitate, dimpotrivă, o scoate insistent în relief. Poate chiar prea insistent, lăsând în umbră aspecte pe care le-a cunoscut îndeaproape, dar care i s-au părut, probabil, jenante fie pentru el însuși, fie pentru șefii săi militari și civili de la Washington.

Zadarnic vom căuta, de exemplu, în paginile Cruciadei în Europa o evocare cât de palidă și fugară a disputei americano-britanice care a precedat efectuarea operației ”Torch”. Incepând cu data (englezii propuseseră ca debarcarea în Africa de Nord să aibă loc cu o lună mai devreme, la 7 octombrie 1942) și sfârșind cu punctele unde urmau să se desfășoare acțiunile de desant maritim, cei doi aliați aveau intenții, planuri și obiective complet divergente. Britanicii stăruiau în favoarea unor debarcări pe litoralul mediteranean, punând accentul asupra necesității de a ocupa cât mai repede Tunisia, pentru a evita o intervenție nazistă și a precipita prinderea în clește a trupelor lui Rommel, urmărite în est de Armata 8 a generalului Montgomery. Americanii se încăpățânau să limiteze debarcările la coasta atlantică a Marocului, temându-se de o reacție a Spaniei și de o contralovitură germană în cazul când Corpul expediționar și-ar fi făcut apariția pe țărmurile Algeriei și Tunisiei (așa cum au demonstrat documentele naziste, descoperite după război, această temere era cu desăvârșire neîntemeiată).

Prima schiță de plan a lui Eisenhower, prezentată la 9 august 1942, era o tentativă de compromis, prevăzând acțiuni de desant în Mediterana, dar nu mai departe spre est decât Alger. Englezii au protestat vehement și, la 21 august, statul-major al operației ”Torch” a oferit un alt proiect, cuprinzând exclusiv debarcări pe litoralul algerian. De data aceasta s-au opus cu îndârjire americanii, cu care Eisenhower, deși deținea paternitatea proiectului, era de acord în culise. Versiunea definitivă a planului operației ”Torch” a fost pusă la punct direct de președintele Roosevelt și de primul ministru Churchill, printr-un schimb de radiograme, peste capul lui Eisenhower, căruia nu i s-a cerut nici măcar un aviz. Ultimul mesaj și, totodată, ultimul cuvânt, redus literalmente la unul singur, a venit de la Casa Albă, ca răspuns la acceptarea de către britanici a unor modificări de detaliu. Purtând data de 5 septembrie, radiograma, semnată de Roosevelt, avea următorul conținut: ”Ura!”[14].

Eisenhower nu pomenește nimic despre acest conflict. Tăcere greu de explicat, deoarece controversa s-a prelungit și dincolo de laconicul entuziasm al președintelui S.U.A., generalul Marshall și Henry Stimson, secretarul Departamentului de Război, continuând să aducă obiecții deoarcărilor în bazinul mediteranean. Tăcere și mai greu de explicat dacă ținem seama că soluția finală, de compromis, a diminuat considerabil șansele unui succes hotărâtor și rapid, prelungind durata eforturilor aliate în Mediterana și contribuind, implicit, la amânarea deschiderii celui de-al doilea front în Franța. Tăcere foarte greu de explicat atunci când, avansând în lectură, vedem că erorile britanicilor în alte faze ale conflagrației, departe de a fi tratate cu aceleași menajamente, sunt expuse și comentate pe larg. Tăcere care se explică de la sine însă dacă ne gândim că Eisenhower a deținut temporar funcția de comandant suprem aliat, dar a fost în permanență ofițer american.

În prima ei manșă, competiția de viteză pentru ocuparea Tunisiei s-a soldat cu un eșec pentru aliați dintr-o serie de motive, printre care la loc de frunte figurează o nefericită incursiune a lui Eisenhower în... viața politică franceză din Africa de Nord. Folosindu-se în mod oficial de serviciile amiralului Darlan, colaboraționist notoriu, fost ministru în guvernul de la Vichy, Eisenhower a obținut un triplu rezultat nedorit: a stârnit indignarea opiniei publice democrate din Statele Unite și Marea Britanie, a deșteptat suspiciunile legitime ale generalului de Gaulle[15] și ale celorlalți francezi din rândurile aliate și a lăsat pe planul al doilea problemele militare. Una dintre cele mai sobre, concise și obiective cronici americane ale celui de-al doilea război mondial apreciază că, ”implicat în repercusiunile politice ale incidentului Darlan, Eisenhower nu a mai exercitat controlul asupra modului cum evolua ofensiva în est [Tunisia]..., recunoscând în decembrie că a pierdut cursa” [16].

Tabloul pe care ni-l zugrăvește Eisenhower pe tema bătăliei pentru Tunisia (și, în special, a situației critice ivite, în februarie 1943, la trecătoarea Kasserine) este dominat de trei culori distincte: de roșul viu al bravurii și, desigur, al eficienței trupelor americane, de cenușiul consacrat mediocrei comportări a forțelor coloniale franceze și de o nuanță ambiguă, un fel de galben decolorat, pentru moralul și combativitatea unităților britanice. Citind atent printre rânduri, deducem că autorul se arată generos cu aliații principali, evitând să intre în amănunte penibile. Iată însă că ceea ce se consideră a fi istoria oficială a Statelor Unite în cel de-al doilea război mondial ne furnizează o imagine diferită, subliniind dârzenia cu care a luptat un foarte mic detașament britanic, în contrast cu șovăielile și lipsa de fermitate din rândul trupelor S.U.A.: ”Inamicul a rămas uimit de cantitatea și calitatea tehnicii de luptă americane, eapiuima mai mult sau mai puțin intactă” [17].

În memorialistica și istoriografia celui de-al doilea război mondial, contradicțiile se întâlnesc la tot pasul și nu are de ce să ne surprindă că nici Cruciadă în Europa nu face excepție de la această regulă. Dar dacă unele dintre criticile ce i se aduc sunt întemeiate, există un domeniu dintre cele mai importante în care istoria i-a dat deplină dreptate lui Eisenhower. Este vorba de îndelungata și dificila bătălie pe care a purtat-o el pentru ”Overlord” pe un front cu totul aparte, cel interaliat, unde singurele muniții erau argumentele și singurele victime speranțele unora și iluziile altora. Principalul său oponent a fost aici Winston Churchill, secondat de șefii de stat-major britanici, care țineau la amânarea sine die a deschiderii celui de-al doilea front în Europa de nord-vest.

În introducerea la unul dintre fragmentele lucrării lui Eisenhower, publicate pentru prima oară într-o versiune românească în revista Magazin istoric, se arată că, în toiul primei conferințe a miniștrilor de externe ai U.R.S.S., Statelor Unite și Marii Britanii (noiembrie 1943), Churchill ”și-a manifestat preferința pentru amânarea planului «Overlord» și continuarea operațiilor în Italia, urmate de mutarea lor în Balcani” [18]. Așa-numita ”variantă balcanică” l-a obsedat pe premierul britanic în tot cursul războiului, ceea ce l-a determinat ca, urmărind asigurarea preponderenței de interese și influențe ale imperiului în sud-estul continentului, să combată sistematic - fățiș și pe ascuns, cu argumente când militare, când politice, recurgând la motivații artificiale sau la pretexte transparente, simulând fie desperarea, fie criza nervoasă - însăși ideea debarcării pe litoralul francez.

Opunându-se lui Churchill, Eisenhower s-a opus celor mai reacționare tendințe de conducere a războiului, tendințe manifeste atât în Anglia, cât și în Statele Unite, în ultimă instanță mobilul acestei tendințe era să se păstreze întregul continent în sfera de influență a celor două puteri capitaliste.

Ar fi interesant de cunoscut care a fost reacția lui Eisenhower atunci când a citit memoriile lui Churchill și a ajuns la un pasaj din penultimul volum, a cărui primă ediție a fost publicată la patru ani după apariția Cruciadei în Europa: ”«Overlord» în mai (1944) era sacrosanct. Ne angajasem (în acest sens) la Teheran doar cu o lună în urmă. Nimic din ceea ce ne-ar fi împiedicat să respectăm supremul nostru angajament nu putea fi luat în seamă”[19]. Aceste răsunătoare fraze servesc drept introducere la unul dintre nenumăratele tertipuri pe care Churchill le-a folosit pentru a sabota operația ”Overlord” — transferul navelor de desant din Mediterana în Canalul Mânecii - și asupra căruia se oprește și Eisenhower.

Spre cinstea lui, comandantul șef al Forțelor expediționare aliate în Europa occidentală a optat cu consecvență și dârzenie pentru ca aceste forțe expediționare să ajungă într-adevăr în Europa occidentală.

Ciocnirile dintre comandantul șef american și premierul britanic și alte persoane din conducerea politică și militară engleză au continuat și în faza finală a războiului, când unele dintre acestea insistau, din rațiuni mai puțin strategice și mai mult politice, pentru ”saltul până la Berlin”, ceea ce-l făcea pe istoricul american Stephen E. Ambrose să scrie în concluzia studiului său consacrat activității lui Eisenhower în fruntea Forțelor expediționare aliate:

”În ianuarie 1945, alți ofițeri britanici, în frunte cu Brooke și Churchill, au pus din nou în discuție problema conducerii supreme, iar natura înaintării în Germania a rămas un subiect de dispută până la capitularea definitivă. Istoricul acestor controverse este lung și complex; ceea ce a rămas sigur este că Eisenhower a continuat să fie cel ce ia hotărârile și el și-a impus punctul de vedere. Deși s-a bucurat de cel mai mare ajutor posibil d’n partea comandamentului său și din partea lui Marshall. a lui Roosevelt și a Departamentului de Război, el a trebuit să facă față unor serioase presiuni, incluzând vizite frecvente și mesaje personale din partea lui Churchill. În cele din urmă, cel mai mare sprijin, lucrul cu adevărat decisiv a fost încrederea pe care a avut-o în el însuși. Era sigur că evaluase totul, că adunase toate informațiile semnificative, că luase în considerație toate consecințele posibile. Numai în felul acesta a acționat. Aceasta este însăși esența științei conducerii.” [20].

Așa cum reiese limpede din rândurile scrise de Eisenhower, el nu a văzut conflagrația prin prisma meschinelor interese de clasă și a tendințelor hegemonice ale unora dintre cercurile conducătoare occidentale. Așa cum o mărturisește deschis, el s-a angajat și sufletește în luptă; din ce în ce mai adânci au devenit ura și disprețul său la adresa stăpânilor celui de-al treilea Reich, pe care-i socotea o bandă de criminali hitleriști (atitudinea sa față de generalii germani căzuți prizonieri este concludentă), din ce în ce mai puternice au devenit nu numai simpatia și compasiunea pentru victimele holocaustului, ci și solidaritatea și dorința de a le veni în ajutor cât mai prompt și mai generos.

Un loc aparte în aceste memorii îl ocupă caldele sale sentimente față de aliatul din răsărit - Uniunea Sovietică. Scrisă și tipărită la scurtă vreme după declanșarea războiului rece, Cruciadă în Europa refuză să se alăture corului de calomnii și injurii debitate pe atunci în S.U.A. pe seama statului sovietic și armatei sale, aducându-le, dimpotrivă, un sincer și profund omagiu. Ținând seama de epocă, era mai mult decât expresia onestă a unei convingeri, era un act de curaj.

În documentele militare ale lui Eisenhower publicate la 25 de ani după cruciada în Europa găsim o serie de aprecieri deosebit de relevante asupra cooperării dintre forțele comandate de el și armatele sovietice chiar în lunile premergătoare capitulării necondiționate a Reichului hitlerist. Eisenhower descrie situația care se crease armatelor sale la începutul anului 1945 într-un raport către Comitetul Mixt al Șefilor de State-Majore de la Washington. În acest document, Eisenhower precizează amploarea rezistenței hitleriste în fața înaintării trupelor sale, scriind: ”Pare că actualele operații sunt expresia unui fel de fanatism sau de «furie germană» și nu am nici o îndoială că germanii fac un efort supraomenesc pentru a obține victoria pe frontul de vest în cel mai scurt timp posibil. Bătălia din Ardeni este, după părerea mea, doar un episod și noi trebuie să ne așteptăm la astfel de încercări și în alte zone”. Exprimându-și considerațiile despre perspectivele situației aliaților, Eisenhower sublinia importanța strategică cu totul deosebită în acele condiții pe care o căpătau operațiile de anvergură de pe frontul sovieto-german. El scria: ”Situația ar fi mult ușurată dacă rușii ar lansa o ofensivă puternică, întrucât atunci forțele existente ar putea fi împărțite între Est și Vest. Sper că Tedder va fi capabil să ne informeze în această privință[21]. Dacă, totuși, nu este în intenția rușilor să atace, vom avea de înfruntat - pe frontul de vest - nu numai diviziile înlocuite care sunt deja pe poziții, dar și sosirea unor noi divizii din Rusia și de pe alte fronturi. Poate că unele se află deja pe drum.

Aceasta ne va pune în cea mai dificilă situație, dar este o situație căreia va trebui să-i facem față. De fapt, este obligatoriu să întâmpinăm acest efort total german cu un efort total din partea noastră” [22].

În aceeași zi, Eisenhower trimitea o cablogramă generalului George Marshall, în care, descriindu-i în termeni și mai sugestivi împotrivirea hitleriștilor, specifica pe primul loc între modalitățile de a fi ajutați faptul că în mod cert rușii vor începe în cur în d o ofensivă foarte puternică și importantă, obligând resursele germane să-și micșoreze fluxul”[23]. La 10 ianuarie, Eisenhower îi mulțumea într-o telegramă lui Winston Churchill pentru că a intervenit pe lângă Stalin în vederea devansării ofensivei sovietice (care a început la 12 în loc de 20 ianuarie) pentru a veni în sprijinul frontului din apus. ”Vestea dumneavoastră este pentru noi cât se poate de încurajatoare”[24].

Confruntând cu alte mărturii paginile consacrate relațiilor cu diferiți reprezentanți ai Uniunii Sovietice și, în particular, prieteniei spontan stabilite cu mareșalul G.K. Jukov, constatăm că uneori unul și același episod arată într-un fel în versiunea lui Eisenhower și în alt fel în memoriile lui G. K. Jukov. De pildă, autorul Cruciadei în Europa nu pomenește nimic despre o discuție destul de încordată între mareșalul sovietic și feldmareșalul Montgomery[25], prilej cu care Eisenhower s-a situat pe aceeași poziție cu Jukov, ceea ce a determinat, prin ricoșeu, invitarea sa în U.R.S.S...[26]

Dar, dincolo de asemenea deosebiri, cei doi vestiți lideri militari ai războiului antihitlerist nu-și dezmint, în scris, stima și simpatia pe care și-au manifestat-o prin viu grai. Evocând prima sa întâlnire cu Eisenhower și cu generalul american de aviație Cari Spaatz, Jukov reproduce o convorbire în timpul căreia el a arătat că trebuiau reglementate zborurile avioanelor americane și engleze spre Berlin, deasupra zonei sovietice.

”La aceasta, generalul Spaatz, rezemându-se de spătarul scaunului, rosti cu nepăsare:

— Aviația americană a zburat și zboară peste tot, fără nici un fel de limitări.

— Peste zona sovietică, aviația dumneavoastră nu va zbura fără limitări - îi răspunsei eu lui Spaatz. - Veți zbura numai prin coridoare aeriene stabilite.

Eisenhower interveni repede și îi spuse impertinentului Spaatz:

— Nu v-am împuternicit să puneți în felul acesta problema zborurilor aviației...

... Eisenhower mi-a lăsat o impresie favorabilă” [27].

Sobru, dar fără șovăire, Jukov apreciază operația de debarcare în Normandia ca grandioasă. ”Trebuie spus în mod obiectiv - ea a fost pregătită și executată cu pricepere” [28].

În sfârșit, înainte de a-și exprima rezervele sale față de activitatea lui Eisenhower ca președinte al S.U.A., G.K. Jukov subliniază: ”Ca om și conducător de oști[29], generalul de armată Dwight Eisenhower s-a bucurat de un prestigiu mare în rândurile trupelor aliate, pe care le-a condus cu succes în cursul celui de-al doilea război mondia” [30].

O definiție cu care vor fi cu siguranță de acord și cititorii acestei cărți. Limitele și minusurile ei nu-i răpesc incontestabila valoare documentară în legătură cu unele dintre cele mai dificile, mai complexe și mai spectaculoase faze ale conflagrației de la încheierea căreia s-au împlinit trei decenii. Nu ne îndoim că cei pe care-i pasionează istoria - ca profesie sau ca domeniu de informare - nu se vor mulțumi să o parcurgă o singură dată, ci vor reveni asupra paginilor ei, fie pentru a căuta o referință, fie pentru a-și reîmprospăta în memorie un episod sau altul. Rămânând același om simplu și modest dinainte de a fi devenit comandant șef al forțelor expediționare aliate din Africa de Nord, Italia și Europa occidentală și apoi președinte al Statelor Unite ale Americii, generalul cu cinci stele explică pe drept cuvânt succesul volumului său ca datorându-se ”nu valorii sale literare, ci faptului că oamenii continuă să retrăiască luptele celui de-al doilea război mondial”