Cumplita vaduva

Cumplita vaduva de Amanda Quick

PRIMUL PROLOG

Coșmar…

FOCUL cobora mugind pe scările din spate. Flăcările strălucitoare aruncau o lumină drăcească în hol. Îi mai rămăsese atât de puțin timp… Ridicând cheile care îi căzuseră printre degetele tremurânde, femeia mai încercă o dată să nimerească broasca ușii de la dormitor.

Bărbatul mort care zăcea în balta de sânge de lângă ea râse. Femeia scăpă din nou cheile.

AL DOILEA PROLOG

Răzbunare…

ARTEMIS HUNT vârî ultimul medalion gravat în cea de–a treia scrisoare și o puse lângă celelalte două de pe birou. Studie mult timp cele trei scrisori din fața lui. Fiecare îi era adresată câte unui bărbat.

Plănuia de multă vreme răzbunarea, dar acum toate elementele erau bine puse la punct. Primul pas era să expedieze scrisorile celor trei bărbați. Aveau menirea să le bage frica în oase; să–i facă să se uite peste umăr în nopțile întunecate și cețoase. Al doilea pas presupunea punerea în practică a unei complicate scheme financiare, care avea să ducă în cele din urmă la falimentarea lor.

I–ar fi fost extrem de simplu să–i ucidă pe toți trei. Nu meritau o pedeapsă mai mică, iar el, cu dibăcia lui, putea destul de ușor să ducă la capăt o astfel de treabă. Nu risca să fic prins. În definitiv, era Maestru.

Dar voia ca cei trei să sufere pentru ceea ce făcuseră. Dorea ca el să–i ajute să cunoască neliniștea, apoi spaima covârșitoare. Avea să–i dezbare de aroganță. Avea să le spulbere simțământul de siguranță și securitate de care se bucurau datorită poziției lor în societate. Iar în final avea să–i lase fără resursele care le permiteau, ocazional, să–i distrugă pe cei născuți sub stele mai puțin norocoase decât ale lor.

Înainte de a se termina totul, vor avea suficiente prilejuri să înțeleagă că, în ochii lumii, sunt niște oameni definitiv distruși. Vor fi nevoiți să fugă din Londra nu numai pentru a se ascunde de creditori, ci și pentru a scăpa de disprețul nemilos al înaltei societăți. Vor fi excluși din cluburile cărora le aparțineau și lipsiți atât de plăcerile și privilegiile clasei lor, cât și orice posibilitate de a–și reface averile prin căsătorii avantajoase.

În cele din urmă, probabil, vor ajunge să creadă în stafii.

Erau cinci ani de la moartea lui Catherine. Trecuse atât de mult timp încât cei trei nemernici depravați care trebuiau trași la răspundere ajunseseră, cu siguranță, să creadă că nu li se mai poate întâmpla nimic. Probabil că și uitaseră evenimentele din seara aceea.

Dar scrisorile cu medalioanele de la lănțișoarele ceasurilor de buzunar aveau să le facă zob convingerea că trecutul este la fel de mort ca tânăra pe care o distruseseră.

Înainte de a face următoarea mișcare, trebuia să le dea un ragaz de câteva luni, timp în care să se obișnuiască să se uite peste umăr, gândi Artemis. Trebuia să–i lase o vreme ca să le slăbească vigilența. Abia după aceea va acționa.

Ridicându–se în picioare, se duse la carafa din cristal care se afla pe o masă din apropiere. Își turnă un pahar de brandy și rosti în gând un toast în memoria lui Catherine.

„În curând, îi promise fantomei care îl obseda. Te–am dezamăgit cât ai trăit, dar îți jur că nu te voi dezamăgi și după moarte. Ai așteptat suficient timp clipa răzbunării. Eu o voi face în locul tău. Este singurul lucru pe care îl mai pot face pentru tine. Când termin, mă rog Domnului să ne simțim amândoi eliberați.”

Dădu peste cap băutura și puse paharul jos. Apoi așteptă o clipă, dar nu observă nicio schimbare.

Senzația de răceală și goliciune era încă acolo, înăuntrul lui, așa ca în toți acești ultimi cinci ani. Nu se aștepta să cunoască vreodată fericirea adevărată. De fapt, era sigur că un sentiment atât de frivol nu putea fi nutrit de un om cu temperamentul lui. Datorită instruirii sale, învățase că fericirea este iluzorie, la fel ca toate celelalte emoții puternice. Dar sperase ca inițierea planului său de răzbunare să–i dea o oarecare satisfacție; în ultimă instanță, poate chiar și un sentiment de împăcare.

Nu simțea însă decât o hotărâre nezdruncinată de a vedea toată treaba terminată.

Începea să bănuiască că era blestemat.

Oricum, trebuia să termine ceea ce începuse scriind celor trei epistole. Nu avea ce face. Lumea îl numea Negustorul de Visuri. Le va demonstra celor trei desfrânați care o uciseseră pe Catherine că putea vinde coșmaruri.

CAPITOLUL 1

SE SPUNEA că își omorâse soțul pentru că îl considerase nepotrivit. Și se mai spunea că își incenfiase singură casa pentru a–și ascunde crima.

Lumea zicea că este foarte posibil să fie nebună.

În cărțile de pariuri ale tuturor cluburilor de pe strada St. James tocmai se făcuse un rămășag. Se ofereau o mie de lire oricărui bărbat care reușea să petreacă o noapte cu Cumplita Văduvă și să supraviețuiască pentru a istorisi cum a fost.

Se vehiculau multe vorbe pe seama acelei doamne. Ajunseseră și la urechile lui Artemis Hunt, fiindcă se obișnuise să se țină la curent cu tot ceea ce se întâmpla. Datorită rețelei sale de spioni și informatori, era asaltat de un flux neîntrerupt de bârfe, speculații și fragmente de povești inspirate din fapte reale.

Unele dintre mizeriile strânse pe biroul lui se bazau pe adevăr, altele erau numai probabile, iar altele complet false. Sortarea lor presupunea un consum considerabil de timp și energie. Dar el nu–și irosea nici timpul, nici energia pentru a verifica toate informațiile primite. Pe multe dintre ele le ignora pur și simplu pentru că nu–i afectau propriile afaceri.

Până în seara asta nu avusese niciun motiv să dea atenție noianului de bârfe care o priveau pe Madeline Deveridge. Nu–i păsase dacă doamna aceasta își expediase sau nu soțul pe lumea cealaltă. Îl preocupaseră alte probleme.

Până în seara asta, Cumplita Văduvă nu prezentase absolut niciun interes pentru el. Dar acum părea că el începuse să prezinte un anumit interes pentru ea. Majoritatea oamenilor ar fi spus că asta este un semn extraordinar de rău. El constatase însă, amuzat, că devenise curios. Nu i se mai întâmplase de foarte mult timp ceva atât de interesant. Lucru care nu face decât să demonstreze, gândi el, cât de fade și limitate sunt preocupările mele de la o vreme.

Stând pe strada învăluită în întunericul nopții, se uită gânditor la trăsurica elegantă care se contura în ceață. Lămpile vehiculului străluceau fantomatic în aburii lăptoși care pluteau prin preajma lui. Perdelele erau trase, ascunzând interiorul. Caii stăteau liniștiți. Vizitiul arăta ca o moviliță informă pusă pe capră.

Artemis își aminti aforismul învățat cu ani în urmă de la călugării Templelor Grădinii, care îl familiarizaseră cu filosofia antică Vanza și cu arta marțială cu același nume. Viața oferă un banchet interminabil de oportunități. Înțelepciunea constă în felul în care știi să faci distincția între cele otrăvite și cele care merită gustate.

Auzi în spate ușa clubului său deschizându–se, apoi închizându–se. În noapte răsunară râsete puternice, de oameni beți. Absent, Artemis se retrase în întunericul mai dens din dreptul unui gang apropiat și se uită la cei doi bărbați care coborau treptele cu pași împleticiți. Se urcară într–o birjă staționată în față, apoi, cu glasuri ridicate, îi cerură vizitiului să–i ducă la unul dintre cazinourile din zona lupanarelor. Plictiseala era inamica numarul unu a oamenilor de teapa lor. Erau în stare să facă absolut orice pentru a o învinge.

Artemis așteptă ca hodorogitul vehicul să pornească greoi spre celălalt capăt al străzii. Apoi se uită încă o dată la negricioasa siluetă fantomatică a trăsuricii din ceață. Marea problemă cu Vanza era că, cu toate sistemele ei de luptă și cu toată filosofia ei instructivă, nu dădea suficientă atenție acestei foarte umane caracteristici care este curiozitatea.

Sau, cel puțin, nu dăduse atenție curiozității lui.

Artemis se hotărî. Ieșind din gang, o luă printre vălătucii de ceață, spre trăsura Cumplitei Văduve. Emoția pe care i–o dădu anticipația în clipa aceea îl avertiză că s–ar putea să–și regrete hotărârea. Dar decise să o ignore.

Vizitiul se mișcă și se încordă când îl văzu apropiindu–se.

— Vă pot ajuta cu ceva, domnule?

Întrebarea era respectuoasă, însă lui Artemis nu–i scăpă aversiunea ascunsă sub aparența politicoasă. Înțelese că omul care stătea adunat sub mantaua groasă și largă, cu pălăria trasă bine peste urechi, nu era doar vizitiu, ci și gardă de corp.

— Mă numesc Hunt. Artemis Hunt. Cred că am o întâlnire cu doamna.

— Așadar dumneavoastră sunteți, hm? Bărbatul nu se relaxă. Dimpotrivă, parcă se încordă și mai mult. Urcați, vă rog, domnule. Vă așteaptă.

Artemis ridică sprâncenele auzind cu ce glas autoritar i se vorbește, dar, în loc să riposteze, întinse mâna și deschise portiera.

Lumina caldă, chihlimbarie a lămpii din interior se revărsă prin deschizătură. Pe una dintre canapelele tapițate cu catifea neagră ședea o femeie înfășurată într–o pelerină neagră, foarte scumpă după croială, de sub care nu se zărea decât un petic de rochie, tot neagră. Fața femeii se distingea cu greu prin voaleta din dantelă neagră care o acoperea, însă Artemis își putea da seama că era zveltă. Avea o ținută demnă, grațioasă, care îl avertiza că nu are de–a face cu o tânără crudă, stângace, abia ieșită de pe băncile școlii. Sincer, ar fi trebuit să dea mai multă atenție bârfelor cu privire la ea care îi ajunseseră la urechi în ultimul an, gândi. Ah, dar asta era situația. Ei bine, prea târziu acum.

— Drăguț din partea dumneavoastră că ați răspuns atât de prompt la biletul pe care vi l–am trimis, domnule Hunt. Timpul este esențial.

Vocea ei joasă avea un timbru gutural care aprinse o scânteie de senzualitate adânc înăuntrul lui. Din nefericire, însă, deși îi vorbise pe un ton oarecum agitat, de om care vrea să facă ceva fără întârziere, nu putea detecta la ea promisiunea nici unei relații amoroase. În aparență, Cumplita Văduvă nu–l ademenise în trăsura ei cu intenția de a–l seduce și de a petrece împreună cu el o noapte de dragoste, plină de nebunii și năzbâtii. Artemis se așeză și închise portiera. Se întrebă dacă ar trebui să se simtă dezamăgit sau ușurat.

— Mesajul dumneavoastră a ajuns la mine exact în clipa în care mă pregăteam să joc o mână de cărți cu care eram sigur că voi câștiga, zise el. Sper că ceea ce aveți să–mi spuneți va compensa pierderea celor câteva sute de lire la care am fost obligat să renunț pentru a veni la această întâlnire.

Femeia înțepeni. Degetele ei, ascunse în mănuși negre, din piele de căprioară, se strânseră pe închizătoarea imensului sac de mână pe care îl avea în poală.

— Permiteți–mi să mă prezint, domnule. Sunt Madeline Reed Deveridge.

— Știu cine sunteți, doamnă Deveridge. Și, cum este clar că și dumneavoastră știți cine sunt, propun să trecem peste formalități și să intrăm direct în miezul problemei.

— Da, desigur. În spatele voaletei, ochii ei avură o sclipire care putea fi semn de iritare. Cu mai puțin de o oră în urmă, slujnica mea, Nellie, a fost răpită de lângă poarta de vest a Pavilioanelor Visurilor. Cum dumneavoastră sunteți proprietarul acelui parc de distracții, mă aștept să vă considerați răspunzător pentru toate infracțiunile comise în el sau în preajmă. Vreau să mă ajutați s–o găsesc pe Nellie.

Artemis se simți de parcă ar fi plonjat într–un ocean înghețat. Femeia cunoștea legătura dintre el și Pavilioanele Visurilor. Cum era posibil? Când primise bilețelul ei, se gândise și eliminase, considerându–le improbabile, vreo jumătate de duzină dintre motivele întâlnirii din seara asta, dar niciunul nu se apropiase nici pe departe de ceea ce auzise. Cum putea să fi aflat ea că el era proprietarul parcului?

Știuse de la bun început la ce riscuri se expunea în cazul în care era dat în vileag, dar se considerase un atât de bun cunoscător al Strategiilor Disimulării și Diversiunii, încât crezuse că, exceptând un alt Maestru Vanza, nimeni nu putea descoperi adevărul. Iar Maeștrii Vanza nu aveau motive să se intereseze cu ce se ocupa el.

— Domnule Hunt? Vocea lui Madeline răsună ascuțit. Ați auzit ce–am spus?

— Fiecare cuvânt, doamnă Deveridge. Pentru a–și ascunde supărarea, Artemis vorbi deliberat pe un ton ușor obosit, de așteptat de la un gentleman care trăiește sub permanenta amenințare a cruntei plictiseli. Dar trebuie să recunosc că nu înțeleg. Cred că ați greșit adresa. Dacă slujnica dumneavoastră a fost răpită cu adevărat, trebuie să–i ordonați vizitiului să vă ducă în Bow Street. Acolo veți putea găsi fără niciun dubiu un detectiv care s–o caute. Noi, cei de aici, din St. James, preferăm să avem alte preocupări, mai așezate.

— Nu folosiți cu mine jocurile dumneavoastră Vanza, domnule. Nu–mi pasă că sunteți Maestru. Ca proprietar al Pavilioanelor Visurilor, aveți responsabilitatea de a vă asigura că cei care vă frecventează parcul se află în deplină siguranță. Mă aștept să începeți imediat s–o căutați pe Nellie.

Așadar, știa că este un Vanza. Chestia asta era mai alarmantă decât vestea anterioară, cum că este conștientă că discută cu proprietarul Pavilioanelor.

Senzația de răceală care pusese stăpânire pe el începu să se răspândească în tot trupul. Brusc, avu o viziune înspăimântătoare și anume cum putea fi distrus planul conceput cu atâta grijă. Într–un fel sau altul, această extraordinară femeie adunase o cantitate periculos de mare de informații despre el.

Ca să nu–și trădeze furia și mirarea, Artemis zâmbi.

— Curiozitatea mă îndeamnă să vă întreb cum v–a trecut prin minte bizara idee că aș avea vreo legătură cu Pavilioanele Visurilor sau cu Societatea Vanzagariană.

— Nu prea contează, domnule.

— Vă înșelați, doamnă Deveridge, replică Artemis cu glas foarte moale. Contează.

Se vede că, din cine știe ce motiv, vocea lui reuși să o tulbure. De când se urcase în trăsura ei, o vedea pentru prima dată ezitând. Era și timpul, gândi el morocănos.

Dar când îi răspunse, femeia fu șocant de rece:

— Domnule, sunt conștientă că nu sunteți un simplu membru al Societății Vanzagariene, ci un Maestru. De cum am descoperit acest lucru, am știut că trebuie să caut ce se ascunde dincolo de aparențe. Se întâmplă rareori ca cei familiarizați cu această filosofie să fie exact ceea ce par. Tuturor le este dragă iluzia și au înclinații spre excentricitate.

Situația era de o mie de ori mai proastă decât crezuse Artemis.

— Înțeleg. Îmi pot permite să vă întreb cine v–a vorbit despre mine?

— Nimeni, domnule. Cel puțin nu în sensul la care vă referiți. Am descoperit singură adevărul datorită eforturilor mele.

Al dracului de puțin probabil să fie așa, gândi Artemis.

— Vreți să aveți amabilitatea să–mi explicați, doamnă?

— Sincer, acum n–am timp să intru în amănunte, domnule. Nellie este într–un mare pericol. Insist să mă ajutați s–o localizez.

— De ce m–aș obosi să vă ajut să dați de urma unei fugare, doamnă Deveridge? Sunt sigur că vă puteți face rost repede de o altă slujnică.

— Nellie n–a fugit. V–am spus, a fost răpită de niște răufăcători. Prietena ei, Alice, a fost martora întregii scene.

— Alice?

— S–au dus amândouă în seara asta să vadă noile atracții ale Pavilioanelor. Când au părăsit parcul prin poarta de vest, doi bărbați au înhățat–o pe Nellie. Au aruncat–o ca pe un pachet într–o trăsură și au fugit înainte ca lumea să–și poată da seama ce se întâmplă.

— Mai degrabă cred că este posibil ca această Nellie a dumneavoastră s–o fi tulit cu un tânăr, ripostă Artemis fără menajamente. Și că prietenul ei a născocit un plan de răpire pentru ca, în cazul în care Nellie se răzgândește, să–i permiteți să se întoarcă la fostul ei loc de muncă.

— Prostii. Nellie a fost luată pe sus direct din stradă.

Artemis își aminti tardiv că această Cumplită Văduvă are reputația de nebună.

— De ce v–ar fi răpită slujnica? se interesă el, gândind că întrebarea era destul de rațională în împrejurările respective.

— Mi–e teamă că a fost luată de unii dintre bărbații aceia josnici care alimentează bordelurile cu tinere inocente. Madeline înșfăcă o umbrelă neagră. Destul cu explicațiile. Nu avem nicio clipă de pierdut.

Artemis se întrebă dacă femeia intenționa să utilizeze vârful umbrelei ca să–i dea un mic impuls, menit să–l determine să intre în acțiune. Se simți ușurat când o văzu apucând obiectul de mâner și izbind energic cu vârful în capota trăsurii. Evident, vizitiul stătuse cu urechile ciulite anume pentru a auzi acest semnal. Vehiculul se puse imediat în mișcare.

— Ce naiba faceți? spuse Artemis. V–a trecut prin minte ideea că s–ar putea să am obiecții cu privire la propria–mi răpire?

— Nu prea–mi pasă de obiecțiile dumitale, domnule. Madeline își sprijini spatele de spătarul canapelei. Ochii ei sclipiră prin voaleta de dantelă. În momentul de față, doar găsirea slujnicei mele are importanță. Dumneavoastră am să vă cer scuze ceva mai târziu, dacă va fi necesar.

— Abia aștept. Unde mergem?

— Înapoi, la locul din care a fost răpită. La poarta de vest a parcului dumneavoastră de distracții, domnule.

Artemis miji ochii. După voce, Madeline nu părea furioasă, doar extrem de hotărâtă.

— Doamnă Deveridge, aș vrea să știu exact la ce vă așteptați din partea mea.

— Sunteți proprietarul Pavilioanelor Visurilor. Și sunteți un Vanza. Date fiind aceste două calități, bănuiesc că aveți relații în unele locuri în care eu n–am.

Artemis o studie cu atenție.

— Vreți să spuneți că mă aflu în bune relații cu membrii clasei criminale a societății, doamnă?

— Nu mi–aș permite să fac nicio presupunere cu privire la extinderea rețelei dumneavoastră de asociați și cu atât mai puțin la categoriile sociale din care fac ei parte.

Disprețul din vocea femeii era deosebit de interesant, mai ales având în vedere neliniștitoarele informații pe care le deținea despre foarte intimele lui afaceri. Un lucru era cert: în conjunctura aceasta, Artemis nu putea să se dea jos din trăsură și să plece. Simplul fapt că Madeline aflase că el deținea Pavilioanele era mai mult decât suficient pentru ca planurile lui atent concepute să fie date peste cap.

Acum nu mai era deloc amuzat de curiozitatea și anticipația care îl animaseră inițial. Era strict necesar să descopere cât de multe lucruri știa Madeline Deveridge și cum reușise ea să intre în posesia unor informații atât de bine tăinuite.

Tolănindu–se într–un colț al canapelei tapițate cu catifea neagră, îi studie trăsăturile voalate.

— Foarte bine, doamnă Deveridge, spuse. Voi face tot ce voi putea pentru a vă recupera slujnica dispărută. Da să nu dați vina pe mine dacă din cercetările făcute va rezulta că tânăra Nellie nu dorește să fie găsită.

Madeline întinse mâna pentru a ridica un colț al perdelei de la geam și aruncă o privire pe strada încețoâată.

— Vă asigur că vrea să fie salvată.

Atenția lui Artemis fu atrasă pentru câteva clipe de grațioasa mână înmănușată care apucase marginea perdelei. Fără să vrea, îl fascina delicata curbă descrisă de încheietură și palmă. Iar în nări îi ajunse un miros slab dar tulburător de ierburi și flori pe care, probabil, Madeline le pusese în apa în care se îmbăiase. Cu un efort, își întoarse atenția la mult mai presantul subiect pus în discuție.

— Oricum va fi soluționată problema, doamnă, este bine să vă avertizez că în momentul definitivării ei voi vrea să primesc și eu niște răspunsuri.

Întorcând brusc capul, Madeline îl privi lung.

— Răspunsuri? Ce fel de răspunsuri?

— Nu mă luați drept prost, doamnă Deveridge. Sunt extrem de impresionat de cantitatea și calitatea informațiilor pe care le posedați. Sursele dumneavoastră trebuie să fie excelente. Dar mă tem că știți puțin cam multe lucruri despre mine și afacerile mele.

Madeline jucase cu disperare, dar câștigase. Se afla față în față cu misteriosul Negustor de Visuri, cu proprietarul tainic al celui mai exotic parc de distracții din Londra. Era conștientă că își asumase un mare risc spunându–i că îi cunoaște identitatea. El avea toate motivele să fie îngrijorat, gândi. Se învârtea prin cercuri înalte ale Lumii Politicoase. Se afla pe listele de musafiri ale tuturor persoanelor importante din societate și era membru al celor mai bune cluburi. Dar nici măcar o avere ca a lui nu avea cum să–l ocrotească de dezastrul social ce se putea declanșa în momentul în care înalta societate afla că a admis în cele mai exclusiviste cercuri ale ei un gentleman care s–a apucat de comerț.

Ea era nevoită să admită că Hunt dădea un spectacol îndrăzneț. Își crease un rol care era pe măsura marelui Edmund Kean. Izbutise să–și păstreze secretă identitatea de Negustor de Visuri. Nimeni nu se gândea să se întrebe care era sursa lui de venituri. În definitiv, era un gentleman. Gentlemanii nu discutau asemenea probleme decât în cazul în care era evident că unul dintre ei a rămas fără niciun ban – caz în care respectivul devenea subiectul unui dispreț considerabil și al multor bârfe răutăcioase. De nenumărate ori se întâmplase ca bărbații ajunși în asemenea situații să–și pună pistolul la tâmplă pentru a nu fi nevoiți să facă față scandalului declanșat de ruina lor financiară.

Madeline nu avea cum să se ascundă pe după deget. Practic, îl șantajase pe Hunt pentru a o ajuta în această seară, dar nu avusese de ales. Cu siguranță, avea să fie nevoită să plătească un anumit preț pentru ceea ce făcuse. Artemis Hunt era un Maestru Vanza, unul dintre cei mai talentați gentlemani care studiaseră vreodată această artă. Bărbații de genul lui aveau tendința să fie extrem de secretoși din fire.

Hunt mersese până în pânzele albe pentru a–și ascunde trecutul de adept al cultului Vanza – o mișcare care nu prevestea nimic bun. Față de calitatea de proprietar al Pavilioanelor Visurilor, cea de membru al Societății Vanzagariene nu–i putea face niciun rău în cercurile sociale. La urma urmelor, el oărea ferm hotărât să se învăluie în mister. Ceva nu era în regulă.

Experiența o învățase că majoritatea membrilor Societății Vanzagariene puteau fi considerați niște lunatici inofensivi. Existau și unii ceva mai entuziaști, care nu depășeau însă limita excentricității, dar și câțiva de–a dreptul nebuni. Dintre aceștia, unii erau chiar periculoși. Artemis Hunt putea aparține ultimei categorii. Cel puțin așa începuse ea să bănuiască. O dată terminată treaba din seara asta, se putea trezi nevoită să facă fată multor alte probleme.

De parcă n–ar fi avut deja destule… Pe de altă parte, însă, date fiind insomniile de care suferea de la o vreme, poate că era mai bine să aibă cu ce să–și umple timpul, gândi ea prost dispusă.

Brusc, un frison îi străbătu tot trupul. Abia acum realiză că Hunt făcea impresia că ar ocupa o prea mare parte din interiorul micuței ei trăsuri. În ansamblu, el nu era la fel de masiv ca vizitiul Latimer, dar lățimea umerilor lui era impresionantă și se mișca cu o grație periculos de lascivă, care o tulbura, fără să știe de ce, într–un mod foarte ciudat. Iar inteligența și vigilența din ochii lui nu făceau decât să sporească senzația de neastâmpăr care pusese stăpânire pe ea.

Realiză că, în ciuda tuturor amănuntelor pe care le știa despre acest bărbat, se simțea fascinaăa de el.

Neliniștită, își strânse mai bine pelerina în jurul trupului. Nu fi proastă, gândi. Ultimul lucru pe care îl dorea era să se încurce cu un alt membru al Societății Vanzagariene.

Dar era prea târziu să se răzgândească. Luase o decizie și acum trebuia să–și pună planul în aplicare până la capăt. Viața slujnicei ei, Nellie, putea depinde doar de această lovitură îndrăzneață.

Cu o hurducătură, trasura se opri, smulgând–o din gândurile ei îngrijorătoare. Artemis se întinse spre lampă și o stinse. Apoi, punând mâna pe perdea, o trase într–o parte. Madeline îl urmări atentă, parcă hipnotizată de puterea controlată a mișcărilor pe care îl văzu făcându–le pentru a se putea uita afară, în noapte.

— Ei bine, doamnă, am ajuns la poarta de vest. După cum vedeți, aglomerația este destul de mare chiar și la acestă oră. Nu–mi vine să cred că este posibil ca o tânără să fie băgată cu forța într–o trăsură în fața atâtor oameni. Doar dacă nu dorește ea însăși să fie luată.

Madeline se aplecă în față ca să poată examina scena. Parcul era luminat de o mulțime de lampadare colorate. Datorită prețului mic al biletelor de intrare, practic orice om, indiferent de clasa socială din care făcea parte, putea petrece o seară distractivă la Pavilioanele Visurilor. Gentlemani cu doamnele lor, membri ai aristocrației rurale, comercianți, ucenici, servitoare, valeți filfizoni, ofițeri, crai și escroci – toți intrau și ieșeau printre porțile puternic iluminate.

Hunt are dreptate, gândi Madeline. Erau acolo o mulțime de oameni și de vehicule. Ar fi fost dificil să urci cu forța o femeie într–o trăsură fără să te observe nimeni.

— Răpirea nu a avut loc chiar în fața porții, spuse ea. Alice mi–a zis că huliganii au apărut pe când stătea împreună cu Nellie în dreptul unei alei din apropiere, ca să aștepte trăsura trimisă de mine să le ia. Madeline studie capătul întunecos al unei străzi înguste. Presupun că s–a referit la colțul acela, acolo unde își pierd vremea puștii ăia.

— Hmm.

Scepticismul lui Artemis era aproape palpabil. Alarmată, Madeline îi aruncă o scurtă privire. Dacă el nu lua lucrurile în serios, nu va rezolva nimic în seara asta. Or ea știa că nu mai aveau prea mult timp.

— Domnule, trebuie să ne grăbim. Dacă nu ne mișcăm repede, Nellie va dispărea în cartierul rău famat. Va fi imposibil s–o mai găsim.

Artemis lăsă perdeaua să cadă peste geam. Mâna lui se strânse în jurul mânerului portierei.

— Rămâneți aici. Mă întorc în câteva minute.

Madeline se trase repede spre marginea canapelei.

— Unde vă duceți?

— Calmați–vă, doamnă Deveridge. Nu intenționez să renunț la această investigație. Mă voi întoarce după ce îi voi supune unui interogatoriu pe câțiva inși.

Cu mare ușurință, el sări din trăsură și închise portiera înainte ca Madeline să–i mai poată cere și alte detalii. Iritată și consternată de felul neașteptat de brusc în care Hunt preluase comanda, îl urmări cum se îndreaptă spre aleea întunecoasă.

Îl văzu rearanjându–și mantaua și pălăria și fu uluită de rezultatul obținut. După numai câțiva pași, își schimbase complet înfățișarea.

Dar, deși nu mai arăta ca un gentleman venit direct de la club, Hunt continua să se miște cu o siguranță și o eleganță care nu–i erau deloc nefamiliare. Ținuta lui semăna atât de mult cu cea a lui Renwick, că se înfioră. Toată viața avea să asocieze mersul acesta ușor, de om care dă târcoale, cu abilii practicanți ai artei marțiale Vanza. Se întrebă așadar din nou dacă nu cumva făcuse o gravă greșeală.

Termină odată, se mustră. Știai în ce te bagi încă de când i–ai trimis mesajul la club. Ai vrut să te ajute și acum, de bine–de rău, ai exact ce ți–ai dorit.

Oricum, exista și o parte pozitivă a lucrurilor, fiindcă din punct de vedere al aspectului fizic, Hunt nu semăna deloc cu decedatul ei soț. Și, din cine știe ce motiv, constatarea era pentru ea ciudat de liniștitoare. Cu ochii lui albaștri, cu părul spălăcit și cu trăsăturile frumoase, de crai, Renwick fusese o copie a îngerilor cu bucle aurii din tablourile marilor pictori.

Hunt, în schimb, ar putea poza diavolului însuși.

Nu doar părul aproape negru ca smoala, ochii verzi și liniile rigide ale feței lui de ascet creau impresia unor adâncuri întunecate, imposibil de pătruns. În primul rând expresia rece, atotcunoscătoare a privirii lui era cea care îi trimitea lui Madeline câte un mic frison paralizant. Bărbatul acesta părea să fi explorat periferiile infernului. Spre deosebire de Renwick, care, întocmai ca un vrăjitor, reușise să farmece pe oricine se apropiase de el cu felul lui degajat, Hunt arăta atât de periculos pe cât era, cu siguranță, în realitate.

Sub ochii lui Madeline, el dispăru printre umbrele ce se unduiau pe la hotarele insulei de lumină în mijlocul căreia se ridicau Pavilioanele Visurilor.

Latimer coborî de pe capră. Fața lui lată, boțită de neliniște, apăru în dreptul geamului portierei.

— Doamnă, nu–mi place chestia asta, spuse el. Ar fi trebuit să mergem pe Bow Street și să luăm un detectiv.

— S–ar putea să ai dreptate, dar este prea târziu ca să mai încercăm și varianta asta. Eu sunt unica vinovată. Nu–mi rămâne decât să sper că… Madeline se opri în momentul în care în spatele lui Latimer se materializă Hunt. Oh, iată–vă, domnule. Începusem să ne facem probleme.

— El este Short John. Artemis arătă spre un puști slab ciufulit, neîngrijit, care nu putea avea mai mult de zece sau unsprezece ani. Ne va însoți, adăugă Hunt.

Madeline se uită încruntată la Short John.

— Este cam târziu. N–ar fi trebuit să te afli în pat tinere?

Capul lui Short John se ridică brusc. Gestul, care nu putea fi interpretat greșit, spunea clar că puștiul se simte adânc jignit în mândria lui. Scuipă pe pavaj cu o dexteritate de expert.

— Eu nu sunt un mucos, doamnă. Eu activez într–o ramură respectabilă a comerțului.

Madeline îl privi stupefiată.

— Poftim? Ce vinzi?

— Informații, spuse Short John vesel. Sunt unul dintre „Ochii și Urechile” lui Zachary.

— Cine este Zachary?

— Zachary lucrează pentru mine, interveni Artemis punând capăt explicațiilor care tindeau evident să devină tot mai amănunțite. Short John, permite–mi să ți–o prezint pe doamna Deveridge.

Short John zâmbi cu gura până la urechi, își scoase șapca și o salută pe Madeline cu o plecăciune surprinzător de grațioasă.

— La dispoziția dumneavoastră, doamnă.

Madeline îi răspunse cu o înclinare a capului.

— Încântată de cunoștință, Short Iohn. Sper că ne poți ajuta.

— Voi face tot ce–mi stă în puteri, doamnă.

— Destul. Nu mai putem pierde vremea. Artemis se uită la Latimer când vizitiul întinse mâna spre mânerul portierei. Grăbește–te, omule. Short John, aici prezent, te va călăuzi. Mergem la o tavernă din Blister Lane – „Câinele cu Ochi Galbeni”. O știi?

— Nu taverna, domnule, dar știu unde este Blister Lane. Latimer se întunecă la față. Acolo au dus–o nemernicii ăia pe Nellie?

— Așa zice Short John. El se urcă cu tine, pe capră. Artemis deschise portiera și se strecură în trăsură. Hai s–o luăm din loc.

Dintr–un salt, Latimer se urcă pe locul lui. Short Iohn se cocoță ceva mai greu în spatele vizitiului. Trăsura se puse în mișcare înainte ca Artemis să închidă portiera.

— Omul dumneavoastră este cu siguranță foarte nerăbdător s–o găsească pe Nellie, spuse el când se așeză pe canapea.

— Latimer o iubește pe Nellie, îi explică Madeline. Intenționează să se căsătorească cu ea în curând. Apoi, Madeline încercă să descifreze expresia feței lui Hunt. Cum ați aflat că Nellie a fost dusă la taverna aceea?

— Short Iohn a fost martorul întregii scene.

Uluită, Madeline îl privi lung.

— Și de ce naiba n–a raportat infracțiunea?

— După cum v–a spus, este om de afaceri. Nu–și poate permite să divulge secretele care țin de meseria lui. Așteaptă ca Zachary să facă obișnuitele tururi de colectare a informațiilor care în dimineața zilei imediat următoare trebuie să ajungă la mine. Dar în seara asta, în locul lui, am apărut eu, așa că băiatul mi–a vândut direct ponturile. Știe că prezint suficientă încredere pentru a nu–l lăsa pe Zachary fără onorariul uzual.

— Dumnezeule mare! Domnule, vreți să–mi dați de înțeles că ați angajat o întreagă rețea de informatori de genul lui Short John?

Artemis ridică din umeri.

— Le acord onorarii mult mai mari decât ar fi primit de la beneficiarii cărora cei mai mulți dintre ei obișnuiau să le vândă ceasul ori șfeșnicul pe care reușeau când și când să–l fure. În plus, lucrând cu mine, Zachary și puștii pe care îi numim „Ochii și Urechile” lui nu mai riscă să fie băgați în închisoare, ca pe vremea când practicau cealaltă meserie.

— Nu înțeleg. De ce ați da bani pentru genul de știre și bârfe pe care le poate colecta de pe străzi banda dumneavoastră de tineri potlogari?

— Ați fi uimită dacă ați ști ce se poate afla din asemene surse.

Madeline strâmbă din nas cu delicatețe.

— Nu mă îndoiesc că informațiile sunt, într–adevăr stupefiante. Dar de ce ar prezenta interes pentru un gentleman care ocupă poziția dumneavoastră?

Artemis nu spuse nimic. Nu făcu decât să se uite la ea. În ochi îi apăruseră niște sclipiri amuzante, care nu aveau însă nicio legătură cu buna dispoziție, apoi păru să se retragă într–un ungher întunecos dinăuntrul său.

Dar la ce s–ar fi putut aștepta? se întrebă Madeline. Ar fi trebuit să presupună că Hunt este unul dintre cei mai mari excentrici.

Își drese glasul.

— N–am vrut să vă jgnesc, domnule. Am pus această întrebare din simplul motiv că treaba asta pare… ăă… oarecum neobișnuită.

— Vreți să ziceți prea ascunsă, prea complexă, prea secretoasă? Vocea lui Artemis era nefiresc de politicoasă. Prea în stil Vanza, nu?

Mai bine schimb subiectul, gândi Madeline.

— Unde este acum acel Zachary?

— Zachary este un tânăr de o anumită vârstă, spuse Artemis sec. Îseara asta s–a dus să–și curteze domnișoara. Fata lucrează la atelierul unei modiste. Asta este seara ei liberă. Tânărul va regreta că a ratat această aventură.

— Ei, cel puțin știm ce s–a întâmplat. V–am spus că Nellie n–a fugit cu un bărbat.

— Adevărat. Obișnuiți ca, ori de câte ori aveți dreptate, să le atrageți atât de promt atenția oamenilor că nu v–ați înșelat?

— Nu suport să vorbesc pe ocolite, domnule. În special atunci când se pune o problemă atât de importantă ca siguranța unei tinere inocente. Madeline se încruntă. Îi trecuse un anumit gând prin minte. Cum a aflat Short John unde a fost dusă Nellie? întrebă.

— A urmărit trăsura. A luat–o pe jos după ea. Mi–a zis că nu i–a fost greu, deoarece ceața a încetinit traficul. Pe fața lui Artemis apăru un zâmbet ce nu părea să prevestească nimic bun. Short John este un puști isteț. A știut că–l voi plăti foarte bine dacă voi afla că de lângă una dintre intrările Pavilioanelor a fost răpită o tânără.

— Mă faceți să cred că vreți neapărat să știți ce activități infracționale se desfășoară în vecinătatea centrului dumneavoastră de afaceri. În definitiv, ca proprietar al Pavilioanelor, aveți o anumită responsabilitate.

— Corect. Artemis păru să se retragă și mai mult în întunecosul colț al canapelei. Nu–mi pot permite să accept ca în zona aia să aibă loc astfel de incidente. Este dăunător pentru afaceri.