Dama de companie

Dama de companie de Amanda Quick

PROLOG: ARTHUR

Arthur Lancaster, conte de St. Merryn, ședea la clubul său în fața unui foc în care trosneau lemnele, bând un pahar de excelent vin de porto și citind un ziar, când i se anunță că logodnica lui fugise cu un alt bărbat.

— Mi s-a spus că tânărul Burnley a folosit o scară pentru a se cățăra până la fereastra ei și a o ajuta pe domnișoara Juliana să coboare la trăsură. Bennett Fleming își lăsă trupul scurt și zdravăn pe scaunul din fața lui Arthur și întinse mâna către sticla de porto. După cât se pare, cei doi au luat-o spre nord. Nu încape îndoială că se îndreaptă către Gretna Green. Tatăl Julianei a pornit deja în urmărirea fugarilor, însă trăsura acestuia e veche și înceată.

O tăcere absolută se lăsă peste întreaga încăpere. Toate discuțiile încetară. Niciun ziar nu mai foșnea, niciun pahar nu se mai mișca. Era aproape de miezul nopții și clubulera ticsit de lume. Toți bărbații din apropiere păreau să fi înghețat în scaun, încordându-se din răsputeri să tragă cu urechea la conversația care se desfășura lângă șemineu.

Cu un oftat, Arthur își împături ziarul, îl lăsă deoparte și luă oînghițitură de vin. Apoi privi în direcția ferestrei, la rafalele de ploaie pe care vântul dezlănțuit le izbea de geamuri.

— Pe o asemenea furtună vor fi foarte norocoși dacă vor izbuti să străbată măcar cincisprezece kilometri, zise bărbatul.

După cum avea să se întâmple cu tot ce va spune el în noaptea aceea, remarca deveni și ea o parte a legendei lui St. Merryn… Un om dotat cu atâta stăpânire de sine încât, atunci când i s-a spus că logodnica lui fugise cu un alt bărbat, el s-a mulțumit să facă un comentariu asupra vremii umede de-afară.

Bennett dădu repede pe gât o dușcă de porto, după care însoți privirea lui Arthur, uitându-se și el pe fereastră.

— Tânărul Burnley și domnișoara Juliana au o trăsură excelentă și rapidă, precum și un atelaj puternic și odihnit. Bărbatul își drese glasul. Este puțin probabil ca tatăl ei să-i mai poată ajunge din urmă, dar un călăreț bun, cu un cal sprinten, ar fi capabil să pună mâna pe fugari.

Așteptarea mocnea în liniștea limpede ca de cristal. St. Merryn era un burlac ale cărui grajduri adăposteau câțiva cai de mare clasă, ceea ce nu era pentru nimeni un secret. Toți așteptau să afle dacă însuși contele va decide să pornească pe urmele cuplului fugar.

Arthur se ridică cu un aer nonșalant, luând cu el sticla de vin pe jumătate goală.

— Știi, Bennett, în seara asta constat că m-a cuprins o imensă plictiseală. Cred că am să mă duc să văd dacă se întâmplă ceva interesant în sala pentru jocuri de cărți.

Sprâncenele lui Bennett se înălțară brusc spre marginea părului.

— Dar tu nu joci niciodată. Nu mă încumet nici măcar să încep să număr de câte ori te-am auzit susținând că este ilogic să pariezi niște bani pe rostogolirea zarului ori pe o mână de cărți de joc.

— Azi mă simt neobișnuit de norocos. Arthur o luă din loc în direcția anunțată.

— Naiba s-o ia de treabă! murmură Bennett. Trăsăturile lui grosolane se adânciră în semn de îngrijorare, sări în picioare, își înșfacă paharul de vin pe jumătate plin și se urni pentru a-l ajunge din urmă pe conte.

— Știi, spuse Arthur pe când cei doi ajunseseră la mijlocul încăperii nefiresc de tăcute, îmi trece acum prin minte că am apreciat mai degrabă greșit când i-am cerut lui Graham mâna fiicei sale.

— Cum așa? Bennett se uită pieziș la Arthur cu o privire neliniștită, căutând parcă semne de febră.

— Da.Cred că data următoare când o să mă mai hotărăsc să-mi găsesc o nevastă, voi aborda problema de o manieră mai logică, adică așa cum aș proceda cu una dintre investițiile mele.

Bennett se strâmbă, conștient fiind că asistența prezentă era încă atentă la tot ce spunea Arthur.

— Și cum dracu’ intenționezi să aplici logica în găsirea unei neveste?

— Mă gândesc că acele calități pe care cineva le cere unei neveste nu sunt diferite de calitățile pe care se așteaptă să le întâlnească la o însoțitoare plătită.

Bennett, care tocmai înghițea o gură de porto, se înecă și începu să tușească, împroșcând în jur cu stropi de vin.

— O însoțitoare? izbuti el să îngaime într-un târziu.

— Te rog doar să analizezi atent chestiunea. Paharul lui Arthur scoase un clinchet în momentul în care bărbatul aplecă sticla de vin și atinse buza cu gâtul. O însoțitoare ideală este o doamnă manierată și cultă, cu o reputație nepătată și un psihic solid și liniștit, precum și cu modestie și echilibru în comportament și fel de a se îmbrăca. Iar aceste însușiri nu sunt ele oare aceleași prin care oricine ar caracteriza o nevastă perfectă?

— O însoțitoare plătită este, prin definiție, o persoană care a sărăcit și a rămas singură pe lume.

— Bineînțeles că este Săracă și lipsită de orice mijloace de subzistență, dădu din umeri Arthur. Altminteri de ce ar solicita o atât de umilă poziție?

— Majoritatea domnilor ar prefera o nevastă care să le poată aduce o oarecare avere sau ceva proprietăți imobiliare, preciză Bennett.

— Ooo, dar tocmai în privința asta am eu un imens avantaj, nu-i așa? Arthur se opri în ușa sălii de jocuri și trecu în revistă mesele ocupate. Fără să subliniez prea apăsat aspectul ăsta, pot spune că sunt putred de bogat și că mă îmbogățesc tot mai mult cu fiecare zi. Eu n-am nevoie de o nevastă înstărită.

Bennett se opri și el lângă Arthur, încuviințând fără prea mare tragere de inimă:

— Adevărat…

— Unul dintre marile avantaje la însoțitoarele plătite constă tocmai în crunta lor sărăcie, continuă Arthur. Asta le face să se arate recunoscătoare în egală măsură indiferent ce angajament li se oferă.

— Ah! La asta nu mă gândisem. Bennett mai luă o înghițitură bună de porto, coborând apoi încet paharul. Cred că încep să-ți înțeleg raționamentul.

— Lipsite de adăpost, tinerele doamne romantice ale căror concepții despre dragoste au fost trist deformate de Byron și de romanele Minervei Press, ca însoțitoare plătite, trebuie, obligatoriu, să dovedească un mult mai accentuat spirit practic. Ele au învățat, și încă pe o cale foarte dură, cât de nemiloasă poate fi lumea.

— Fără îndoială.

— În consecință, prototipul însoțitoarei nu va fi înclinat către o purtare care i-ar periclita poziția. Un bărbat ar putea, de exemplu, să conteze că o asemenea doamnă nu ar fugi cu un altul cu puțin timp înainte de cununie.

— Poate că de vină este și vinul de porto, dar consider că tot ce ai spus corespunde unui excelent raționament. Bennett se încruntă. Însă cum ar putea cineva să găsească o nevastă care să întrunească integral calitățile unei însoțitoare plătite?

— Fleming, sunt nevoit să-ți spun că mă cam dezamăgești. Răspunsul la întrebarea ta mi se pare limpede ca lumina zilei. Dacă cineva dorește să-și aleagă o astfel de nevastă, trebuie să se adreseze unei agenții care furnizează asemenea însoțitoare. Apoi el nu are decât să intervieveze un număr de solicitante, după care să facă propria alegere.

Bennett clipi nedumerit.

— O agenție?

— Cum s-ar putea înșela un bărbat? Arthur își reproșă: Ar fi trebuit să mă gândesc la o astfel de idee încă de acum câteva luni. Spune și tu dacă n-aș fi evitat numeroase neplăceri!

— Păi…

— Acum te rog să mă scuzi, dar cred că s-a ivit un loc liber la masa din colț.

— Jocul va fi aspru, îl preveni Bennett. Ești absolut sigur că…?

Însă Arthur nu mai era atent. Traversă încăperea și se așeză la masa de joc.

Când se ridică din nou, câteva ore mai târziu, era cu câteva mii de lire sterline mai bogat. Faptul că domnul conte își încălcase propria regulă de fier de a se împotrivi jocurilor de noroc și reușise să câștige în noaptea aceea o considerabilă sumă de bani mai adăugase ceva la legenda lui St. Merryn.

Prima geană de lumină a unor zori de zi cenușii de-abia începea să se ivească peste acoperișuri când Arthur părăsi clubul. Bărbatul se urcă în trăsura care îl aștepta și fu condus înapoi la casa lui mare, cufundată în beznă, din Rain Street^[1]. Se duse apoi direct în pat.

La nouă și jumătate în dimineața următoare fu trezit din somn de venerabilul său majordom, care îi aduse la cunoștință că tatăl logodnicei sale o descoperise în cele din urmă pe fiica lui la un han, acolo unde aceasta împărțea o cameră cu tânărul și frumosul ei salvator.

Bineînțeles că, în scopul salvării reputației tinerei domnișoare, nu mai era de făcut decât un singur lucru. Ofensatul părinte hotărâse că tânăra pereche va fi cununată imediat, cu dispensă specială.

Arthur mulțumi politicos servitorului pentru știre, după care se întoarse pe partea cealaltă și adormi imediat la loc.

PROLOG: ELENORA

Vestea morții tatălui său vitreg îi fuadusă Elenorei Lodge de cei doi bărbați în favoarea cărora el pierduse tot ce investise într-o afacere păguboasă. Bărbații ajunseseră acasă la ea pe la trei după-amiază.

— Samuel Jones a decedat brusc, în urma unui atac de apoplexie, când a aflat că proiectul minier eșuase, o informă, fără niciun semn de compasiune, unul dintre cei doi bărbați din Londra.

— Această casă, tot ce se află în ea, precum și terenul care o înconjoară, de aici și până la pârâu, totul ne aparține acum nouă, îi aduse la cunoștință și cel de-al doilea creditor, fluturându-i prin fața ochilor unvraf de hârtii semnate pe fiecare pagină de Samuel Jones.

Primul bărbat aruncă pe furiș o privire lacomă către micul inel de aur pe care Elenora îl purta pe unul dintre degetele ei delicate.

— Răposatul a inclus pe lista bunurilor cu care a garantat împrumutul și bijuteriile dumitale, precum și toate celelalte lucruri care îți aparțin, cu excepția îmbrăcămintei.

Cel de-al doilea creditor mișcă brusc un deget pentru a indica un individ mătăhălos care îi însoțea.

— Dânsul este domnul Hitchins. Noi l-am angajat din Bow Street. Se află aici ca să se asigure că nu iei nimic de valoare din casă.

Huiduma cu păr cărunt care îi însoțea pe creditorii lui Samuel Jones avea niște ochi atenți și duri. Adusese cu el însemnul caracteristic al secției de poliție din Bow Street: un baston.

Elenora îi înfruntă pe cei trei bărbați cu înfățișări care mai de care mai agresive, conștientă de prezența menajerei și a cameristei sale agitându-se neliniștite în spatele ei. Gândurile îi zburau către băieții de la grajduri și către oamenii care aveau grijă de grădină și de mica fermă de pe lângă casă. Își dădea perfect seama că nu putea face aproape nimic pentru a-i proteja. Unica ei speranță era aceea de a sugera că ar fi o mare prostie ca personalul să fie concediat.

— Presupun că vă dați seama că această proprietate produce un venit frumușel, începu ea.

— Da, Miss Lodge. Primul creditor se legănă pe călcâie cu vădită satisfacție. Samuel Jones ne-a explicat asta suficient de clar.

Cel de-al doilea bărbat se uita la îngrijitagrădină din jurul casei cu un aer anticipativ.

— Este într-adevăr o fermă foarte frumoasă.

— Atunci cred că vă dați seama și că unicul motiv pentru care această proprietate este atât de valoroasă constă în aceea că oamenii care lucrează pământul și au grijă de gospodărie sunt foarte pricepuți și harnici. Ar fi imposibil să fie înlocuiți. Dacă îi veți lăsa să plece de-aici, vă pot asigura că recoltele vor scădea, iar valoarea proprietății se va micșora sensibil în doar câteva luni.

Cei doi creditori se uitară încruntați unul la celălalt. Era evident că niciunul nu luase în considerare problema muncitorilor agricoli și a servitorilor care îngrijeau proprietatea.

La auzul celor spuse de tânăra femeie, sprâncenele sure ale celui de-al treilea bărbat se ridicară și în ochii lui apăru o expresie ciudată. Dar nu zise nimic. În definitiv, de ce ar fi intervenit el? gândi Elenora. Finalul acestei probleme nu avea nimic de-a face cu el.

Cei doi creditori se puseră de acord din priviri, fără o vorbă. Apoi primul își drese glasul:

— Personalul existent va rămâne la fermă. Noi am demarat deja demersurile pentru vânzarea proprietății, iar viitorul ei deținător s-a exprimat cât se poate de limpede cum că dorește ca totul să rămână așa cum este.

— Desigur, doar cu excepția dumitale, Miss Lodge. Al doilea creditor legănă capul cu un aer înțelept. Noul proprietar n-ar avea nevoie și de dumneata.

Încordarea Elenorei se reduse oarecum. Cei care lucrau pentru ea erau salvați. Acum putea să-și concentreze atenția asupra propriului ei viitor.

— Presupun că mi se va acorda răgazul necesar ca să-mi împachetez hainele, zise ea cu răceală.

Niciunul dintre cei doi creditori nu părea să fi remarcat disprețul profund din glasul femeii. Unul dintre ei își scoase ceasul din buzunar.

— Miss Lodge, ai pentru asta exact treizeci de minute. Omul dădu din cap în direcția uriașului din Bow Street. Domnul Hitchins va rămâne aici pe tot parcursul împachetatului pentru a se asigura că nu vei fura nimic din argintărie. Când vei fi gata de plecare, unul dintre lucrătorii de la fermă te va duce în sat și te va lăsa la han. Te privește personal ce vei face după aceea.

Elenora se întoarse, cu atâta demnitate de câtă mai era în stare, trezindu-se față în față cu menajera care plângea cu suspine și cu camerista uluită.

În fața dezastrului, simțea și ea că i se învârte capul, însă știa că trebuie să-și păstreze cumpătul în fața celor două. Schiță în direcția lor ceva ce spera să semene a zâmbet de încurajare.

— Vă rog să vă liniștiți, spuse ea vioaie. După cum ați auzit, voi vă veți păstra locurile de muncă, precum și toți bărbații de la fermă.

Menajera și camerista se opriră din plâns și lăsară jos batistele. Neputincioase, cele două răsuflară ușurate.

— Mulțumesc, domnișoară Elenora, șopti menajera.

Elenora o bătu ușor cu palma pe umăr și se grăbi spre scări. Se strădui să-l ignore pe polițistul care îi supraveghea fiecare mișcare, urmând-o la un pas în spatele ei.

Hitchins se postă în ușa dormitorului Elenorei, cu mâinile la spate și cu picioarele depărtate, urmărind-o când trase de sub pat un geamantan încăpător.

Elenora se întrebă ce ar zice dacă l-ar informa că era unicul bărbat care pusese vreodată piciorul în iatacul ei.

— Ăsta a fost cufărul de călătorie al bunicii mele, îi spuse, deschizând capacul și arătându-i interiorul gol. Bunica mea a fost actriță. Numele ei de scenă era Agatha Knight. Când s-a măritat cu bunicul meu, în familie s-a iscat mare zarvă. A fost un scandal teribil. Străbunicii mei l-au amenințat pe bunicul că îl vor dezmoșteni. Însă până la urmă au fost nevoiți să accepte situația. Știi cum sunt treburile de familie.

Hitchins mârâi. Ori nu avea nicio experiență de familie, ori găsea că povestea ei este extrem de plictisitoare. Ea bănuia că a doua variantă era cea mai probabilă.

Deși Hitchins nu avea chef de conversație, Elenora continuă să sporovăiască fără încetare în timp ce își scotea din dulap îmbrăcămintea. Urmărea să-i distragă atenția. Nu voia ca el să devină prea curios în legătură cu vechiul cufăr.

— Biata mea mamă a suferit foarte mult din cauză că mama ei își alesese o asemenea profesie. Și-a petrecut toată viața încercând să trăiască în umbra faimoasei cariere a bunicii mele.

Hitchins se uită la ceas.

— V-au mai rămas zece minute.

— Îți mulțumesc, domnule Hitchins, îi zâmbi rece Elenora. Îmi ești de foarte mare ajutor.

Polițistul se dovedea deprins cu sarcasmul. Fără îndoială că, în profesia lui, avea experiența unor asemenea situații.

Elenora deschise brusc un sertar și scoase de acolo un braț de lenjerie intimă, impecabil apretată și călcată.

— Poate că ați vrea să întoarceți privirea, domnule.

Hitchins avu bunăvoința de a nu se holba prea tare la cămășile ei de noapte. Însă atunci când ea întinse mâna către micul ceas deșteptător de pe măsuța de noapte, strânse din buze.

— Nu aveți voie să luați decât îmbrăcămintea personală, Miss Lodge, îi atrase el atenția, dând din cap.

— Da, bineînțeles. Ce mare lucru dacă șterpelea ceasul? Păcat. Dacă l-ar fi amanetat, ar fi putut primi câteva lire în schimbul lui. Cum de am uitat? comentă ea.

Trânti capacul cufărului și îl încuie repede cu un fior de ușurare. Polițistul nu manifestase nici cel mai mic interes față de vechiul cufăr al bunicii ei.

— Mi s-a spus că semăn leit cu ea când avea vârsta mea de acum, zise Elenora pe un ton de conversație.

— Cu cine anume, Miss Lodge?

— Cu bunica mea, actrița.

— Așa, deci. Hitchins ridică din umeri. Ești gata?

— Da. Sper că îmi vei coborî dumneata bagajul, nu?

— Desigur, domniță.

Hitchins săltă cufărul și îl cără până în holul de la intrare. Afară, îl încărcă în cotiga fermierului, gata de plecare.

Unul dintre creditori îi aținu calea Elenorei când ea se pregătea să-l urmeze pe Hitchins.

— Micul inel de aur de la mâna dumitale, dacă nu te superi, Miss Lodge, spuse el răspicat.

— Într-adevăr.

Cu o grațioasă îndemânare, ea izbuti să scoată inelul de pe deget și să-l scape din mână concomitent cu momentul în care bărbatul se întindea să-l ia. Cerculețul de aur se izbi de pardoseală.

— La naiba! Nesuferitul omuleț se aplecă să-l recupereze.

Câtă vreme era încă aplecat, parodiind parcă o stângace plecăciune, Elenora îl depăși și porni să coboare treptele. Agatha Knight subliniase întotdeauna marea însemnătate a unei bine regizate ieșiri din scenă.

Hitchins, manifestând o neașteptată dovadă de maniere alese, o ajută să se suie în prea puțin eleganta cotigă de țară.

— Mulțumesc, domnule, murmură Elenora. Se așeză pe grosolana băncuță de lemn a cotigii cu toată grația și aplombul pe care le-ar fi afișat urcând într-o superbă caleașcă.

În ochii omului legii trecu o sclipire admirativă.

— Vă urez mult noroc, Miss Lodge. El se uită în partea din spate a cotigii, unde se lăfăia în voie cufărul. V-am spus cumva că și unchiul meu a călătorit în tinerețea lui cu o trupă de actori ambulanți?

Elenora îngheță.

— Nu, nu mi-ai spus.

— El avea un cufăr foarte asemănător. Spunea că un asemenea cufăr este cât se poate de practic. Mi-a povestit că avea întotdeauna grijă să țină împachetate acolo câteva lucruri de primă necesitate pentru cazul în care ar fi obligat să plece în mare grabă din localitate.

Femeia înghiți în sec.

— Și bunica mea m-a sfătuit cam la fel.

— Sunt convins că i-ați urmat întocmai sfatul, Miss Lodge, nu?

— Da, domnule Hitchins, așa am făcut.

— Ați făcut foarte bine urmându-i sfatul, Miss Lodge. Ați fost foarte inspirată. Bărbatul clipi, își atinse marginea pălăriei și se retrase în direcția celor care îl angajaseră.

Elenora inspiră adânc, după care deschise umbreluța de soare și o ținu drept în sus, ca pe o mândră flamură în luptă. Apoi cotiga se puse în mișcare.

Tânăra femeie nu se întoarse să privească înapoi la casa în care se născuse și în care trăise toată viața.

Moartea tatălui ei vitreg nu o surprinsese cine știe ceși nu era prea mâhnită. Atunci când Samuel Jones se căsătorise cu mama ei, Elenora avea deja șaisprezece ani. El petrecuse prea puțin timp aici, la țară, preferind Londra și interminabilele lui proiecte de investiții. După ce mama Elenorei murise, cu trei ani în urmă, el nu se mai arătase aproape deloc.

Această stare de fapt îi convenise perfect Elenorei. Ei nu-i păsa de Jones și fusese foarte mulțumită să nu-l aibă în preajmă. Dar desigur că asta se întâmpla mai înainte ca ea să fi descoperit că avocatul lui izbutise să transfere sub controlul lui Jones moștenirea pe care i-o lăsase bunica ei și care includea casa și terenurile înconjurătoare.

Iar acum totul se dusese pe apa sâmbetei.

Ei bine, nu chiar absolut totul, gândi ea cu o satisfacție răutăcioasă. Creditorii lui Samuel Jones nu avuseseră habar de broșa de aur cu perle a bunicii ei și nici de cerceii asortați, bijuterii ascunse toate sub fundul fals al vechiului cufăr de recuzită. Agatha Knight îi dăruise aceste giuvaieruri imediat după ce mama Elenorei se măritase cu Samuel Jones. Agatha ținuse secret acest cadou, povățuind-o pe Elenora să ascundă în cufăr și broșa, și cerceii și să nu vorbească nimănui despre ele, nici măcar propriei sale mame.

Acum era evident că intuiția Agathei în privința lui Jones fusese corectă.

Cei doi creditori nu știuseră nimic nici despre cele douăzeci de lire sterline, în bancnote, sumă aflată de asemenea în cufăr. Ea pusese acești bani deoparte după vânzarea recoltei, dosindu-i laolaltă cu bijuteriile atunci când își dăduse seama că Jones avea de gând să investească în proiectul său minier întreaga contravaloare a recoltei.

Ce-a fost a fost, își spuse ea. Acum trebuia să-și îndrepte atenția spre viitor. Norocul ei se afla pe o pantă vădit descendentă, dar cel puțin Elenora nu era chiar singură pe lume. Era logodită, urmând să se mărite cu un domn foarte drăguț. Atunci când Jeremy Clyde va afla despre situația ei disperată, Elenora știa că se va grăbi să-i vină în ajutor. Și va insista ca ei doi să grăbească data cununiei.

Da, cu siguranță că așa se va întâmpla, gândi ea. Iar după aproximativ o lună de zile, teribilul incident va rămâne de domeniul trecutului. Ea va fi atunci o femeie căsătorită și va organiza și conduce o nouă gospodărie. Perspectiva o bucura grozav.

Dacă exista un talent în care excela cu-adevărat, atunci acela era priceperea ei de a organiza și a supraveghea puzderia de treburi solicitate de buna funcționare a unei gospodării-model și a unei ferme prospere. Se descurca în orice situație, de la încheierea vânzării profitabile a recoltelor și până la evidența unei stricte contabilități, având grijă de toate reparațiile curente, de angajarea servitorilor și a lucrătorilor agricoli, precum și de prepararea leacurilor medicinale în casă.

Dacă s-ar strădui, ar putea deveni o soție ideală pentru Jeremy.

*

Mai târziu în aceeași seară, Jeremy Clyde intra cu calul la galop în curtea hanului exact în momentul în care Elenora o instruia pe nevasta hangiului cât de important este să se asigure că cearșafurile ei sunt proaspăt spălate.

Când se uită pe fereastră și văzu cine sosise, Elenora întrerupse brusc lecția și se grăbi să coboare.

Nu se opri decât în brațele primitoare ale lui Jeremy.

— Iubita mea. Jeremy o îmbrățișă scurt, după care o depărtă ușor de el. Chipul lui frumos purta semnele unei mari îngrijorări. Am venit de cum am auzit trista veste. Ce cumplit trebuie să fi fost pentru tine! Și creditorii tatălui tău vitreg au luat chiar totul? Casa? Întreaga proprietate?

Elenora oftă.

— Mă tem că da.

— Este o lovitură îngrozitor de grea pentru tine, draga mea. Nici nu știu ce să-ți spun.

Se simțea însă că Jeremy avea să-i spună ceva extrem de important. Îi luă ceva timp pentru a ajunge la subiect și o asigură în prealabil pe Elenora că i se rupe inima că este nevoit să-i frângă și ei inima cu ceea ce avea de zis, însă realmente nu avea încotro.

Totul se reducea, de fapt, la o chestiune foarte simplă: din pricină că fusese deposedată de moștenirea ei, el era nevoit să rupă imediat logodna.

La scurt timp după aceea, tânărul plecă la fel de grăbit precum venise.

Elenora urcă scara până în odăița ei și comandă o sticlă din cel mai ieftin vin pe care îl avea hangiul. După ce sticla de vin îi fusese adusă în cameră, încuie ușa, aprinse o lumânare și își turnă un pahar plin-ochi cu reconfortanta licoare.

Rămase timp îndelungat privind în noapte, bând vinul prost și gândindu-se la viitorul ei.

Acum era într-adevăr singură pe lume. Era un gând straniu și tulburător. Viața ei bine rânduită fusese întoarsă cu susul în jos.

Cu numai câteva ore înainte, viitorul i se păruse cât se putea de clar și de luminos. Jeremy proiectase să se mute, după nunta lor, la ea acasă. Elenora își făcuse o imagine trandafirie despre traiul ei ca soție și parteneră de viață; imagine în care ea conducea gospodăria, îi creștea pe copiii lor și continua să supravegheze bunul mers al afacerilor fermei. Iar acum, diafanul balon de săpun din visul ei se spărsese.

Însă foarte târziu în noapte, după ce aproape tot conținutul sticlei de vin se dusese, Elenora avu sentimentul că acum era liberă așa cum nu mai fusese niciodată în viața ei. Pentru prima oară, acum nu mai avea niciun fel de obligații față de nimeni. Nu mai avea nici servitori și nici alți locatari care să depindă de ea. Nimeni nu mai avea nevoie de ea. Nu mai avea nici rădăcini, nici legături, nici casă.

Nu mai exista nimeni căruia să-i pese dacă ea devenea faimoasă ori dacă târa numele Lodge prin noroiul unui imens scandal, exact așa cum făcuse bunica ei.

Avea acum o nesperată ocazie de a da un nou curs existenței sale.

În lumina palidă a primilor zori, întrezări o uluitoare perspectivă a unui cu totul alt viitor pe care și l-ar putea făuri.

Era un viitor în care va fi eliberată de încorsetările structurilor rigide și înguste în care ar fi fost silită să evolueze într-o mică comunitate rurală, un viitor în care își va putea controla propriile posesiuni și propria situație financiară.

În acest nou viitor grandios va fi capabilă să facă lucruri pe care nu le-ar fi putut realiza niciodată în vechea ei existență. Și-ar putea permite să guste chiar și din acele rare plăceri stimulatoare despre care bunica ei o asigurase că nu puteau fi găsite decât în brațele bărbatului potrivit.

Însă nu va fi nevoită să plătească prețul pe care cele mai multe dintre femeile de condiția ei socială îl plăteau pentru a cunoaște aceste plăceri, își jură ea. Nu va fi nevoită să se căsătorească. La urma urmei, nu mai exista nimeni căruia să-i pese dacă își făcea numele de rușine.

Da, acest nou viitor va fi unul măreț.

Nu trebuia decât să găsească o cale de a plăti pentru a ajunge la el.