De serviciu pe școală

Fiecărui elev bun la învățătură îi vine rândul să facă de serviciu pe liceu cam de trei ori pe an. E bine doar pentru că elevul poate chiuli cu voie de la conducere. În rest, e cam plictisitor. Elevul stă o zi întreagă pe un scaun descleiat cu o măsuță debilă dinainte, chiar în fața cancelariei. Pe măsuță, un clopot. La fiecare cincizeci de minute, și o singură dată la patruzeci, trebuie să străbată cele șase culoare ale celor două dreptunghiuri care formează, în secțiune, planul liceului și să clopoțească de-a lungul lor cu toată forța. În nu mai mult de treizeci de secunde, trebuie să acopere o distanță de aproape o sută cincizeci de metri. Nu e chiar ușor. În plus, nici măcar când toți sunt la ore elevul de serviciu pe școală nu se poate duce să tragă, la toaletă, o țigară. Femeile de serviciu mișună pe acolo tocmai între pauze și fac mereu scandal de mucurile găsite. O pacoste! Se găsește mereu câte o profesoară să se minuneze prostește de cât se fumează în școală, deși e interzis, deși acești copii sunt atât de fragezi, deși se face mereu control de țigări la intrare, deși cei găsiți sunt eliminați, părinții lor sunt chemați la școală etc., etc., etc. Țocăne pe culoare din tocuri, înfoiate de indignare în taioarele lor foșnitoare, schimbă între ele numai replici de manual și se ascultă de unele singure vorbind, cât sunt de importante, de conștiincioase, de devotate cauzei școlii, iar când ajung în dreptul elevului de serviciu pe școală revarsă diluvial peste capul acestuia toate îndemnurile pionierești cu putință, până când, de fiecare dată, una dintre ele se oprește bănuitoare din perorat și îl întreabă, răstit, pe elevul de serviciu pe școală: ‘Oare nu cumva fumezi și dumneata?’. Nu, bineînțeles că nu, răspunde elevul, politicos și plesnind de bună-credință, cum aș putea, doamnă, să fac așa ceva, doar fumatul în școală, acasă, pe stradă și oriunde este strict interzis elevilor de liceu. Un elev conștient și conștiincios nu poate, în principiu, fuma – îi dă mai departe foarte serios elevul de serviciu pe școală, uitându-se fix în ochii acelei profesoare și lovind ușurel cu vârful unghiei umărul de bronz al clopoțelului, numai cât să se audă în jur o mică vibrație sticloasă, care să distragă, invariabil, atenția profesoarei. De regulă, aceasta își pierde șirul și, distrasă, caută să identifice sursa bâzâitului cristalin. Nu reușește, degetul elevului e prea fin. Sau, mai degrabă, lucrarea degetului elevului e prea fină. Oare poate vedea cineva junghiul care îl străbate până în tălpi? Poate cineva vedea răcoarea pe care i-o lasă pe piele zborul razant al libelulei? E, pentru elev, momentul cel mai interesant, din punct de vedere tehnic. Din dominatoare, profesoara devine, pe nesimțite, dominată. Când îi impune elevului tema ei, îl domină. Când caută să descopere ceva ce, într-un mod complet neclar, are o legătură cu prezența elevului, dar nu poate recunoaște față de el că habar n-are ce este acel lucru care o contrariază, atunci profesoara pierde brusc frâiele discuției și devine dominată. E derutată și, dintr-o ființă neîncadrabilă sexual, de parcă sub îndemnul unei hipnotizator invizibil ar fi început să-și scoată chiar în fața elevului hainele de pe ea, profesoara se transformă într-o femeie fragilă, frumoasă, supusă și plină de farmec. În timp ce îi face morală, se poate foarte bine observa că, sub pojghița subțire de profesoară, se zbate să se exprime, ca un ocnaș deportat în adâncul unei mine de sare, strigând din rărunchii unei pâlnii nesfârșite, care pleacă din străfundul ocnei și duce ca un tobogan răsturnat direct la suprafața pământului, în plină lumină – prezența unei femei. Oh, nu este o prezență oarecare, cum se întâmplă cu aproape toate femeile care poartă cataloage la subsuoară. Pe dinăuntrul ei, când se simte dezarmată, acea profesoară pare a fi smulsă cu tot corpul din felul ei obișnuit de-a fi, îmbrâncită de cine știe ce duh al despuierii dincolo de ‘doamna profesoară spune cutare’, ‘doamna profesoară face asta’, ‘doamna profesoară consideră că ’ – ca și când ar trece cu tot corpul prin oglindă, răsucindu-și violent sufletul și tot sensul înfățișării ei schimbându-se. O clipă ai mai văzut-o aici, apoi, ca ștearsă, nu mai este. Privind-o – nările – la pândă, dilatate; buzele – albite de arcul tras sub cearcăn al pomeților; inima – bătând din vena care se încrețește gâfâit sub pielea tâmplei; și respirația care i se cațără pe sâni, înghesuindu-se să-i iasă precipitat pe gură afară din gâtlej, la aer – știi sigur că doamna din fața elevului, cu toată masivă ei prezență trupească de acolo, e deja dincolo. El știe acest lucru și, de fiecare dată, folosește prilejul pisălogelii cu fumatul pentru a o aduce pe profesoară, cu ajutorul sunetului pe care îl produce imperceptibil cu unghia, în acea postură dezarmată. Dar poate că și ea știe și acesta este în realitate motivul pentru care, de fiecare dată, adică de trei ori pe an, se oprește în fața elevului de serviciu pe școală pentru a-i repeta întrebarea cu fumatul – ‘oare nu cumva și dumneata ?…’ – întrebare pe care de fapt o repetă, în mod ritual, pentru a se preface că ignoră situația în care se află. Firește, de fiecare dată, nu trec mai mult de câteva clipe. Dar în acest răstimp – câți dintre noi își dau oare seama că fiecare clipă pe care o trăim pe fugă, așteptând să ne descotorosim cât mai repede de ea, va avea exact durata clipelor pe care am dori să le prelungim indefinit, când vor ajunge să fie ultimele? – în acest răstimp de prefacere a înfățișării ei, petrecută de fiecare dată și brusc și pe nesimțite, așa cum întorci pe dos din nebăgare de seamă mănușa pe care ți-o scoți în grabă din mână, multe lucruri, pe care nimeni nu le-ar fi putut nici bănui nici, mai târziu, spune, se vor petrece între elevul de serviciu pe școală și acea doamnă profesoară. Elevul îi va privi ochii – cu o atenție pe care privirea lui o cunoaște numai în prezența ei. Prin ochii aceia va vedea, intrat în corpul ei, pe dinăuntru, umerii gâtului și pereții străvezii ai traheii, străbătuți în toate direcțiile de urzeala a mii de nervi fosforescenți, o vază suplă, diafană, o teacă fierbinte șerpuind în jos din gura ei gâlgâitoare, ca o tulpină din care seva se scurge, hipnotizată, în pământ. Amestecat cu clipoceala care se scurge continuu pe pereți, supt, absorbit și aspirat, făcut una cu pulsațiile ei inconștiente, ochiul elevului se va putea răspândi, ca un glob incandescent de lumină spart în cioburile a mii de cristale, de-a lungul milioanelor de ramificații ale nervurilor, vinișoarelor și pedunculilor care irizează rizomii celor doi sâni. O materie asemeni căii lactee, făcută din noapte, stele, lumină și gheizere de lumină fosforescentă. Aflat acolo, înăuntru, dincolo, elevul va putea contempla fluxul și refluxul acestei vaste materii cosmice, strânsă la un loc cu putere și împrăștiată iar, cu violență de erupție, de suișurile și coborâșurile respirației, într-o cadență ca suflul de bas continuu al unei rugăciuni psalmodiate: „hamsa, ham-sa, sa-‘ham, sa-‘ham”.