Destinul capitanului Iamandi
Aa
PARTEA ÎNTÂI
I. Nebuna din Sărindar (II)
Grupul operativ
„Sappho“ 5—03—42
NOTĂ
Ziarista Luiza Văitoianu a fost văzută, din nou, la restaurantul „Athénée Palace“, în compania căpitanului Gregor von Meisner. Dupămiezul nopții, amândoi au părăsit localul îndreptându-se spre locuința ofițerului neamț, unde ziarista și-a petrecut restul nopții. Este pentru prima oarăcând Luiza Văitoianu face acest pas…
În aceeași ordine de idei, reamintim căîn urmăcu douăzile, L. V. a fost zărităla barul restaurantului, în vecinătatea ziaristului elvețian Albert Kraft de la „Neue Züricher Zeitung“, sosit de curând în țară, cu care a schimbat „înascuns“, câteva cuvinte.
Continuați misiunea. Adăugați-l
în schemăși pe elvețian
M.
………………
NOTĂ
Grupul operativ
„Sappho“ 16—03—42
La conferința cu corespondenții străini, organizatăde Biroul de presăal Legației germane, a apărut, pentru prima oară, și ziaristul elvețian Albert Kraft. Deși era în salăși Luiza Văitoianu, cei doi s-au comportat ca și când nu s-ar fi cunoscut. „Trică“a aflat dintr-o sursăsigurăcăziarista a început sămanifeste un viu interes pentru dl. Hermann von Rittgen, consilier al Legației germane. Subliniez căacesta nu era de fațăla conferința de presă.
„Trică“săverifice informațiile
cu privire la diplomat
………………
Grupul operativ
„Sappho“ 28—03—42
NOTĂ
Dupăînapoierea sa de la Berlin, Edith von Koller manifestăun interes crescând fațăde „Nebuna din Sărindar“. Deseori pot fi văzute împreunăla „Athenee Palace“și „Capșa“, la expoziții, la diverse soiréuri. Au ieșit și glume pe seama lipsei lor de apetit pentru bărbați. „Trică“ însăne asigurăcăsunt răutăți lipsite de temei, ziarista germanăapelând aproape noapte de noapte la serviciile chelnerului M. I.
Continuăde asemenea corespondența amoroasădintre Luiza Văitoianu și cpt. Gregor von Meisner.
………………..
Grupul operativ
„Sappho“ 6—04—42
NOTĂ
A fost identificatăpe calea Văcărești nr. 29, la farmacia ovreiului Iacob Finchelștein, o căsuțăpoștalăsecretăa ziaristului elvețian Albert Kraft. Luiza Văitoianu a fost reperatăintrând de câteva ori în aceastăfarmacie, departe de locuința ei sau de redacția ziarului „Opinia Capitalei“din Sărindar. Pânăacolo, a trecut prin dreptul a cinci farmacii în care n-a intrat. S-a mai constatat căexistăo anumităorăcând ziarista intrăîn farmacie.
Marți, 5 aprilie 1942, ora 10,30, odatăcu Luiza Văitoianu a intrat în farmacie și „Scunda“. A văzut cum ziarista i-a prezentat farmacistului câteva rețete. Douăau rămas acolo, spre a fi făcute, douăi-au fost înapoiate „Nebunei“. „Scunda“a auzit clar când ovreiul Finchelștein a zis: „Domnișoară, astă-searăîn jurul orei șase, puteți sătreceți săvăridicați medicamentele.“ Dar ziarista n-a trecut săle ridice nici atunci, nici în zilele următoare.
Pus imediat sub urmărire, farmacistul Finchelștein ne-a condus chiar în seara zilei de 25 martie a.c. pe Bulevardul Domniței nr. 173, unde a lăsat un plic într-una din cutiile poștale de la intrarea blocului, aparținând unui oarecare Marcu Gheorghe, agent la Bursă.
Atenție. Nu care cumva vreun agent
al grupului săse desconspire. Săse
verifice cu mare grijădacăagenții lui
„Acbar“[1] n-au luat urma„cutiuței poștale“
……………….
Grupul operativ
„Sappho“
NOTĂ
Astăzi, 26 martie 1942, ziaristul elvețian Albert Kraft, preocupat de cursul curent al acțiunilor, a trecut pe la Bursă. Dupăce a intervievat mai mulți agenți de bursă, făcându-și tot felul de însemnări, s-a apropiat și de Marcu Gheorghe. Acesta, împreunăcu câteva buletine de bursă, i-a transmis și un plic. Nu arătau căse cunosc. Ziaristul elvețian a mai stat vreo zece minute și a plecat la hotel.
………………..
NOTĂ
Conform ordinului nr. 373/942, văcomunic următoarele date extrase din Documentul de acreditare în țara noastrăa ziaristului elvețian Albert Kraft:
Născut la 5 martie 1918, la Zürich, fiul lui Kraft Emil, un activ om de afaceri, Kraft A. a absolvit studiile superioare la Berlin (Facultatea de filosofie). Începând din 1934 se consacrăziaristicii. În 1937 devine corespondentul ziarului de limbăgermanădin Elveția „Neue Züricher Zeitung“și este trimis la Berlin.
Ziarist de prestigiu, cunoscut pentru vederile sale prohitleriste. Corespondențele sale din România se bucurăde o bunăapreciere din partea Direcției presei din cadrul Ministerului Afacerilor Străine.
…………………
Berna
către
Centrala București20—01—12
NOTĂ
— extrase —
În legăturăcu persoana ziaristului Albert Kraft, văcomunicăm următoarele:
— Tatăl său, Kraft Emil, cunoscut om de afaceri, este membru marcant al Partidului național-socialist din Elveția.
Se bucurăde o mare autoritate în cercurile guvernamentale. De asemenea, patroneazămanifestările Asociației Elveția-Germania al cărei președinte de onoare este.
Fiul său, K. A., încădin anii studenției, s-a făcut cunoscut prin vederile sale de dreapta. Reîntorcându-se de la studii, a fost unul dintre animatorii Mișcării național-socialiste în rândurile tineretului din Elveția.
Un intelectual fin, cu un condei excelent și de prestigiu.
Cercurile diplomatice germane din Berna au apelat de multe ori la talentul său pentru a întări propaganda național-socialistăa guvernului de la Berlin.
……………………
Grupul operativ
„Sappho“ 22—04—42
NOTĂ
Văraportăm căastăzi, la orele 10,30, Luiza Văitoianu a fost văzutăla farmacia din Calea Văcărești, colțcu str. Ghenadie Petrescu (fostăLabirint), unde i-a înmânat farmacistului Finchelștein câteva rețete.
Pânăla aceastădatănu se semnaleazăniciun agent „Acbar“pe urmele lui Albert Kraft –Luiza Văitoianu –I. Finchelștein și Marcu Gheorghe.
Asigurați „cutiuței poștale“o
securitate deplină. Orice prezență
străinăce se va interesa de cei patru
de mai sus să-mi fie urgent raportată.
…………………
Grupul operativ
„Sappho“ 24—04—42
NOTĂ
Colaboratorul nostru „Laicul“, aflat în preajma d-lui ministru Radu Lecca, ne semnaleazăcăcomisarul german cu problemele evreiești din România, d-l Gustav Richter, i s-a plâns într-o convorbire particularăcădeține informații cum cămesaje ale unor lideri ai obștii evreiești din țarăajung în Anglia și S.U.A. printr-un canal pe care ar dori să-l identifice.
Chestiunea interesează.
Urmăriți-o cu grijă!
„Sappho“ 12—05—42
NOTĂ
Hermann von Rittgen, consilier al Legației germane, a trecut astăzi, cu mașina sa personală, pe la locuința ziaristei Luiza Văitoianu. Aveau probabil întâlnirea perfectatădin vreme. „Nebuna“a coborât și a plecat cu H. V. R. spre Ploiești, au luat prânzul la „Berbec“și s-au înapoiat în Capitală. Consilierul german pare atras de farmecul „Nebunei“.
………………………
CARNETUL CIFRAT AL MAIORULUI MEDOIU
— extras —
●25.05.42.Luiza Văitoianu. Inteligentă. Talentată. Plinăde farmec. Comportarea ei îmi amintește de un cartofor incurabil, dispus săpunăpe masa de joc totul. Doinașmi-a atras atenția asupra personalității ei complexe, rugându-măs-o feresc, s-o împiedic săo ia pe calea spionajului. Or, eu urmăresc s-o atrag în serviciul meu. Am acest drept? Nu calc promisiunea luatăfațăde mine însumi –de a o ocroti, așa cum m-a rugat „B 39“în ultimul său mesaj? Poate! Săînceapăsă-ți placăo femeie prin mijlocirea unor note informative?! Ce absurditate!
Luiza Văitoianu stătea în capul oaselor, sprijinindu-se de perna albă, îndesatăcu puf, și fuma ținând într-o mânăscrumiera, în cealaltă țigara.
— Ascultă, tu, Hermann von…
— Rittgen! interveni amuzat cel căruia „Nebuna din Sărindar“ îi rostise numele pe un ton acuzator.
Luiza îl privi prin fumul subțire al țigării cu un interes ivit abia în momentul acela: învins de oboseala dulce a amorului, diplomatul se răsuci pe burtă, cu capul pe brațul drept și îi admira hoțește, pe sub pleoape, sânii pe care îi știa perfecți în rotunjimea lor ațâțătoare. „De ce or fi nemții ăștia atât de albi?“ își aminti ea de Gregor von Meisner și de prima noapte petrecutăcu el.
— Ascultă, tu, Hermann…zise ziarista din nou, la fel de sentențios, avertizându-l cănu-i va pronunța numele altfel decât așa cum va dori.
— … von Rittgen!
Bărbatul își ridicăo clipăcapul pentru a-i arăta unsurâs mucalit; părul, răvășit, era mai des și mai auriu decât cel al lui Gregor.
Indispusăparcăde imaginea căpitanului care se strecurase nechemată între ei, Luiza strivi cu un gest nervos țigara și simți nevoia de a fi rea:
— Am cunoscut evrei cu numele ăsta –Hermann…
Luiza puse scrumiera pe covorul de lângăstudio. Diplomatul, fărăa-și lua ochii somnoroși de pe tremurul sânilor ei, ripostăneașteptat de calm:
— Hermann, da, nu te contrazic, nu însă și von Rittgen!...
Și, ca să-i facădovada căavea chef săse joace și nicidecum să-i prezinte arborele genealogic, întinse mâna liberăspre pieptul femeii, dar Luiza îl pocni peste dosul palmei.
— Au! țipăel în glumă, ce faci? Mădoare!
— Dacădănevastă-ta buzna și ne găsește aici, goi-pușcă, într-un așternut ales pe gustul ei și nu pe al meu?
Deși sesizase o ușoarăschimbare în tonul amantei, von Rittgen nu renunțăla voioșia sa:
— Cum sădea buzna? Fărăsăbatăla ușă?! Așa ceva nu se poate, pisicuțo, e și ea dintr-o familie nobilă, a urmat pensionul, are o educație aleasă…Susanne von Wölbrich!
„Băga-v-așpe toți în… înjurăLuiza în gând, cămulți foni mai sunteți!“
Spre bucuria bărbatului, femeia se trase totuși voluptoasăspre el și șopti rugător:
— Hermann…
Diplomatul îi tălmăci întocmai chemarea:
— Ești îngrijorată…Ce-i cu tine?
— Sănu râzi de mine, mi-e teamă, mărturisi ea și începu să-și plimbe degetele pe fața lui cu trăsături plăcute.
— Doar ți-am spus căSusanne von Wölbrich e plecată într-un lung voiaj în Spania…
— Nu la Susanne a ta măgândesc, ripostăLuiza, necăjităcănu fusese înțeleasă, și vru săse depărteze.
— Atunci, Luiza, fii te rog mai clară! o reținu el, iar ziarista se văzu silităsărecunoască în sinea sa cănu-i displăcea ori de câte ori Rittgen îi rostea numele fărăsă-i caute vreun diminutiv.
— Hermann… ca săcontinue trebui să-și înfrângămai întâi o șovăire. Mi-e teamăcăsuntem urmăriți.
Se aștepta să-l vadăsărind din pat sau cel puțin alarmându-se. El însărămase nemișcat, privind-o mai departe drăgăstos, pe sub pleoape.
— Știu asta, Luiza, răspunse el într-un târziu, fărăa manifesta nici cel mai vag interes fațăde dezvăluirile româncei.
— Cum?! Știi?! zvâcni Luiza, îndepărtându-se de el. Și nu mi-ai spus nimic?
Bărbatul și-o apropie din nou, încântat parcăde întrebare, și, îmbrățișând-o ceva mai hotărât, își mărturisi nedumerirea.
— De ce să-ți fi spus? Ce te privește asta pe tine? Celurmărit sunt eu și nu tu.
Precizările lui o derutară. O tăcere firavăse clădi între ei, pe care Luiza, când pricepu adevărul, o spulberă:
— Chiar nu ți-e frică?
— De ce mi-ar fi? zâmbi von Rittgen, arătându-se, în continuare, încântat de cursul conversației lor postamoroase. De ce mi-ar fi fricăde agenții lui Cristescu?
— Agenții lui Cristescu?! tresări ziarista. Îngrijorarea îi pulsăiarăși în sânge o undăfierbinte care-i aminti, subit, de întâlnirea avutăcu șeful Serviciului secret. Ar trebui să-ți fie, doar ești diplomat, adăugăcu o voce joasă.
— Ca diplomat măbucur de imunitate…
— Tu, dar eu nu, precizăLuiza.
— Suntem însăaliați, nu-i așa?
Ca și cum ar fi dorit să-i demonstreze căalianța este o realitate, von Rittgen o îmbrățișa fărăsă întâmpine vreo rezistență.
— Nu vreau să-ți fie teamă…o încurajădiplomatul în șoaptă.
— Ușor de spus, oftăea.
— Păi sunt de-ai tăi, români, de ce ți-ar fi? dori săafle von Rittgen.
Numai când discuția lor ajunsese în acest punct, Luiza Văitoianu înțelese absurdul situației: povestea cu urmăritorii o născocise ea, acolo, în dormitorul doamnei von Rittgen, fărăun scop precis, în timp ce el se refugiase pentru câteva minute în baie. În momentul acela se gândise – asta își amintea cu exactitate –la funcția ce o deținea în ierarhia Legației Germaniei noul ei amant. „Cum de nu se sinchisește de rangul lui, sămăaducă în casa lui? se întrebase. Sănu-i fie chiar deloc jenăsau teamă?“ Încolo, Luiza nu observase copoi pe urmele ei. Probabil, misterul dispariției lui Radu Doinașse elucidase, iar ea nu mai prezenta pentru serviciul lui Cristescu niciun interes. Născocise, așadar, o poveste tâmpită, de pe urma căreia aflase, spre stupoarea sa, căagenți ai Serviciului secret se țineau dupăfundul diplomatului – în privința asta von Rittgen nu avea cum săse înșele! – și, implicit, dupăal ei.
— Hei! o scuturăel jucăuș. Bunădimineața! Ce-i cu tine, pisicuțo? Pe unde-mi umbli?
Îi sărutăsfârcul răsărit parcădintr-o pastilăde ciocolatăa sânului și izbucni într-un râs ștrengăresc.
Gestul o înfiorase; venea din partea unui bărbat care își cunoștea bine rosturile lângăo femeie, nu ca Gregor von Meisner. Amintirea lui Grig o ajutăsă-i dea diplomatului un răspuns la întrebarea pusăcu puțin timp înainte:
— De ce mi-e teamă? Poate din pricina legăturii mele cu căpitanul von Meisner, acum cu tine, fărăa rupe cu celălalt…Hai căspun prostii, recunosc, încercăea săschimbe vorba.
— Nu, nu, nu spui prostii! interveni bărbatul manifestând, de astădată, un oarecare interes fațăde temă.
— Nu uita căsunt ziaristă și că în mediul în care mă învârtesc…Luiza se strâmbăa lehamite și tăcu.
— Așa e…Cunosc problema, ziariștii din Sărindar nu prea iubesc Germania.
Luizei îi veni pe limbăreplica: „Te înșeli, diplomatule, «sărindariștii» iubesc Germania, dar nu și pe germani!“, dar și-o înghiți, contrazicându-l:
— Ce tot dai tu acolo din gură? se înveseli ea teatral. Dacăar fi să-i luăm pe cei de la „Porunca vremii” și încă…
— Lasă, lasă, o întrerupse el moale, scârbit sau poate de-acum plictisit de discuție, cred că știi și tu cât ne costăsentimentele unor ziariști români…Dacătotuși nu știi, întreab-o pe domnișoara Angela Lehmann sau pe buna ta prietenă, Edith von Koller…Plătim bani grei și unde mai pui căle dăm și articolele gata scrise.
Von Rittgen tăcu brusc, spre mulțumirea Luizei Văitoianu, decisă și ea săpunăpunct unei conversații idioate, iscatăde mintea ei aiurită. De ce ar minți? Se simțise bine în brațele blondului diplomat…incomparabil mai bine decât în cele ale lui Grig și ar fi fost normal sănu tulbure cu nicio trăsnaie noaptea lor de amor. Ieșise însăla suprafațăun adevăr și, instinctiv, își dădea seama cănu trebuia sătreacăușor peste el. De aceea întrebă:
— Hermann, tu de unde știi căești urmărit de agenții lui Cristescu?
Von Rittgen râse scurt, firesc, se ridică în coate ca să-i vadămai bine mutrișoara. Înainte de a-i răspunde, îi mângâie cu degetele bretonul:
— Te frământăchestiunea…
— Ți-am spus și de ce…
— Draga mea, chestiunea-i foarte simplă. Agenții noștri au luat urma agenților lui Cristescu și e de datoria lor sămăpună în gardă.
— Aliații germani se țin după…
Diplomatul o întrerupse, râzând:
— Și invers, draga mea, și invers…
Cu o mișcare bruscă, lipsităde violență, von Rittgen o acoperi tandru cu trupul său puternic și suplu și o sărutăpe gurăcu o voluptate nedisimulată. Luiza se tulbură, găsi însă în ea tăria de a i se împotrivi fărăostentație –diplomatului nu i se cuvenea încăo asemenea pedeapsă –, cu delicatețea cu care bărbatul își exprimase dorința. El îi decodificăimediat rezistența și nu făcu greșeala săstăruie. Se lăsămângâiat, închise ochii când ea își petrecu degetele prin părul său moale cu reflexe aurii și nu schițăniciun gest când femeia îl îndepărtă, scuzându-se, și coborîdin pat. Își întoarse doar privirile ca s-o mai vadăintrând în baie.
Luiza se redescoperi multiplicatăla infinit în oglinzile ce îmbrăcau de sus și pânăjos douălaturi ale unei băi imense cât un salon, dar efectul, de data asta, o nemulțumi. „De ce-ai fugit? se întreba căutând răspuns în apele oglinzilor. Se văzu îmbujorată, cu trupul radiind o luminăpe care numai ochii ei verzi o puteau determina… era ca o aureolăaprinsăde bucuriile reale și inedite ale unor nopți de dragoste. Trebuia sărămâi lângăel…Discuția? Doar tu ai provocat-o…Tu ai strecurat-o între voi ca pe un șarpe viclean…Ce te mai sâcâie acum? Căești urmărită…căcei care te urmăresc sunt la rândul lor urmăriți și așa mai departe…“
Îi părea rău că își lipsise trupul de încăun țipăt de bucurie și, dupăce își netezi cu palma bretonul ce-i desena pe fruntea albăo semilună, se înapoie în dormitorul doamnei și domnului Susanne și Hermann von Rittgen, decisăsărefacăclipa fărâmițată în chip inexplicabil. Nimeri parcă într-o altă încăpere, plutind mai mult în luminădecât în întuneric, în pat cu un alt Hermann von Rittgen; își adunase genunchii la piept și vorbea în germanăla telefonul albastru cu un interlocutor, fărădoar și poate apropiat. Văzând-o, el îi făcu șmecherește cu ochiul, invitând-o astfel să-și reia locul. Îi dădu ascultare, nu înainte de a-și aprinde o țigară. Lăsă între ei o anumitădistanță. Cunoștea gustul „supei reîncălzite“ și se resemnă. Își așezăscrumiera pe genunchii acoperiți de cearșaf și, în timp ce fuma, îl privea pe von Rittgen – în răstimpuri, diplomatul îi expedia câte un zâmbet complice. În cele din urmăstăpânul casei spuse în receptor: „Danke, Herr General!… Auf wiedersehen!“[2] încheindu-și astfel convorbirea. Abandonăaparatul lângăstudio și, prețde câteva secunde, o cercetăpe Luiza lung, drăgăstos, cu o tainicăbucurie sclipind în albastrul ochilor.
— Săbem! propuse el deodată. Fărăsă-i mai aștepte consimțământul părăsi patul, îndreptându-se spre frapiera unde pusese din vreme la gheațădouăsticle de „Cordon Rouge“.
Luiza își cercetăceasul de la mână. Trecuse de miezul nopții. Se pomeni întrebându-se: „O fi fost chemat la telefon sau… a dat dumnealui telefon?“ Nu știa la ce-i putea folosi un eventual răspuns, dar gândul îi răsărise fărăvoie.
— Săbem, pisicuța mea cu păr acaju!
Aceleași cuvinte ieșite din gura lui Gregor von Meisner ar fi enervat-o. Diplomatul însă, dracu să-l ia, le pronunța ca pe un vers dintr-o poezie celebră.
Von Rittgen veni cu douăcupe așezate pe o tavăde argint, pe care o depuse ca un omagiu pe pulpele ei dezvelite. Luiza, înfioratăbrusc de răcoarea tăvii, tresări și scoase un țipăt ca de copil speriat, ceea ce-l făcu pe von Rittgen sărâdăpatern și să-i întindăcu blândețe cupa.
— Ei, acum săte aud, zise ea, pentru, ce bem?
Era convinsăcă știa dinainte ce-i va spune; va fi, desigur, o urare de amant fericit căn-a fost dezamăgit și că, la rândul său, n-a dezamăgit-o; că, în felul acesta, au deschis amândoi o poartăcătre un univers pe care numai spasmele trupurilor lor îl mai pot crea.
Von Rittgen se așezăcuminte pe marginea studioului, apropie cupa lui de cea din mâna ei, o privi cu interes, ca pe un tablou original, și rosti:
— Mă întrebi, pisicuțăcu păr acaju, pentru ce bem? Uite, bem pentru victorie…Cu câteva minute în urmă, mi s-a comunicat la telefon căarmata germanăa repurtat la Harkov o victorie strălucită.
— Nu înțeleg! explodăea dezamăgită.
Diplomatul nu-i dădu răgazul săcontinue; se aplecă, îi sărutăvârful nasului și vorbi mai departe:
— Pentru războiul care mâine sau poimâine se va încheia cu victoria alianței noastre!
Luiza Văitoianu se regăsi pe sine când în dormitor răsunăecoul cristalin iscat de atingerea cupelor și zise cu năduf:
— Săte ia toți dracii, Hermann…Tăcu, își aminti subit căpe Calea Văcărești își avea dugheana un pastramagiu evreu, Hermann Natansohn, gras cât un poloboc, vesel din fire și maestru în pastramăde gâscă. Cât pe-aci s-o pufneascărâsul. „Nu mai pot să-i pronunțnumele, trebuie să-i găsesc o poreclă.“
— Fie! se învoi von Rittgen cu drăcuiala ei și-și mai ciocnirăo datăcupele.
Șampania era rece, pișca limba și umplea gura cu o aromăamețitoare. Luiza clipi des din pleoape, exprimându-și astfel mulțumirea.
— Nu pari prea încântatăde perspectiva păcii, observădiplomatul, deloc mâhnit de constatare.
— Te înșeli…(„Uf, de unde săiau o poreclă?“gândea ea). Abia aștept ziua când o să-l văd pe Gregor von Meisner trecând pe sub Arcul de Triumf!
— Nu fi o pisicuțărea!
O îndemnăsămai bea. Ea îl ascultă: ținu un timp șampania în gură, visătoare, cu ochii închiși, apoi o înghiți încet, savurând-o.
— Îți mai scrie?
— Cum sănu! Măconsiderădoar logodnica lui, mărturisi Luiza dând pe gât, dintr-o suflare, restul băuturii. Iar eu mor când îl aud spunându-mi de pe acum Frau Luiza von Meisner.
— E un căpitan brav, aminti von Rittgen, oarecum stingherit căun ofițer german, despre care auzise numai laude, devenise ținta unei discuții ironice.
— Maior, îl corectăLuiza.
— Poftim, un brav maior al armatei germane!
Seriozitatea cu care diplomatul rostise ultimele cuvinte aduse pe chipul Luizei un surâs sarcastic. Își aminti de pastramagiul de pe Calea Văcărești și exclamăcu duioșie:
— Hermann, o săte superi dacăo să-ți găsesc o poreclă? Nu-i așa căn-o săte superi? O să-ți zic Ermy… Tu să știi căeu te prefer pe tine lui… Și pentru aia… știi tu…Ești și mai inteligent. Simți deodatănevoia săse joace și continuă: Numai cu numele tău, Hermann, nu prea mă împac…Ce-i aia Hermann? Am cunoscut un…Hai căte-am supărat. Mai dă-mi un strop de șampanie!
Von Rittgen umplu numai cupa ei: într-adevăr, ceva îl mâhnise, însănu știa ce anume.
Luiza sorbi o gurăde șampanie, dupăcare se aruncăpeste el, surprinzându-l, își lipi gura de a lui. Rittgen înțelese, întredeschise ușor buzele și nectarul trecu dintr-o gură în cealaltă, unindu-le sărutul și ațâțându-i. Luiza nu-l eliberădin îmbrățișare pânăce nu-l simți venind peste dânsa.
— O să-ți zic Ermy, îi șopti ea la ureche.
— Spune-mi cum vrei, numai iubește-mă, Luiza!… Am mare nevoie de tine, Luiza, murmură înfundat bărbatul.
Nădușind și răsuflând anevoie, von Rittgen se desprinse de trupul femeii și rosti cu o bucurie abia sesizabilă: „Gata! M-ai învins…Măpredau…“Apoi, clătinându-se ușor, se îndreptăspre baie. Luiza Văitoianu se ridică în coate, atentă, cu ochii ațintiți pe ușa pe unde dispăruse bărbatul. Când auzi explozia dușului, coborîdin pat, luăcupa, o umplu din nou cu șampanie. Rămase un timp locului fărăsăsesinchiseascăde goliciunea sa și-și roti privirile încet, cu interes. Își descoperi umbra reflectatăici și colo de veioza aprinsănu departe de studio. Era un dormitor spațios, cât întregul ei apartament, cu mobilăaleasă, vădind gustul rafinat al stăpânilor. Zări o ușă și se îndreptăspre ea în vârful picioarelor, mai mult dintr-un reflex natural decât din teamă. O deschise fărăsăezite; ochii obișnuiți oarecum cu întunericul deslușirăun birou, fotolii, rafturile unei biblioteci și înțelese căacolo își avea von Rittgen camera de lucru. Nu insistă în a-și satisface curiozitatea, închise ușa și iscodi din nou spațiul dormitorului. Se lăsăacum atrasăde draperia de catifea ce acoperea de sus pânăjos, ca o cortină, întregul perete. Ajunse acolo călcând tot în vârful picioarelor pe covorul moale și gros. Nimeri despărțitura draperiei și-și creă, ca la teatru, o „ferestruică“. Dincolo se lumina de ziuă și-i trebui câtva timp să înțeleagăcăo ușăglisantă, de sticlă, despărțea dormitorul de o terasăcare înainta într-o grădină învăluită încă în umbrele nopții. Din nou își aminti de Eugen Cristescu și vila sa conspirativă, de grădina muiată în zloată și de terasa străbătutăpentru a ajunge într-un living. De astădatăamintirea nu o întristă. Era într-atât de fermecatăde lumina diafanăa zorilor ce urca anevoie, încât simți de îndatănevoia să înlăture draperia și săiasăgoalăpe terasă. „Ce liniște, și câtăticăloșie poate săascundă! murmură în gând Luiza Văitoianu. Dracu s-o ia!“
Vila se afla situatăla Șosea, între cele douăartere – Șoseaua Jianu și Calea Dorobanților. Asta o aflase chiar de la von Rittgen în timp ce își conducea „Mercedes“-ul. Mai reținuse atunci cănu departe se găseau vila generalului Alfred Gerstenberg, apoi vila consilierului Steltzer, apoi vila lui von…
„Când naiba, s-au strecurat în țară? se întrebăLuiza Văitoianu ținându-și acum cupa cu ambele mâini și privind încordatăcum lumina zilei răsărea, ca un miracol, din întunericul grădinii. Când au prins nemții săse întindă? Săne ocupe șoselele, străzile, casele, sufletele…“
Nu auzi când diplomatul cu trupu-i alb, bine legat, lucind ca o marmorăbine lustruită, revenise în dormitor și se apropiase îmbrățișând-o ca pe un copil.
— La ce se gândea pisicuța mea?
— La tine, la mine, se grăbi ea să-i răspundă. La agenții lui Cristescu care, cu siguranță, stau la pândă…
— Ooo! izbucni el cu veselie, nu te gândești la prea multe în faptul dimineții, dupăo noapte de dragoste?