Destinul capitanului Iamandi (Pe urmele agentului „B-39“)
Aa
Ziarista Luiza Văitoianu a fost văzută, din nou, la restaurantul „Athénée Palace“, în compania căpitanului Gregor von Meisner. După miezul nopții, amândoi au părăsit localul îndreptându-se spre locuința ofițerului neamț, unde ziarista și-a petrecut restul nopții. Este pentru prima oară când Luiza Văitoianu face acest pas…
În aceeași ordine de idei, reamintim că în urmă cu două zile, L. V. a fost zărită la barul restaurantului, în vecinătatea ziaristului elvețian Albert Kraft de la „Neue Züricher Zeitung“, sosit de curând în țară, cu care a schimbat „înascuns“, câteva cuvinte.
Continuați misiunea. Adăugați-l
în schemă și pe elvețian
M.
………………
NOTĂ
Grupul operativ
„Sappho“ 16—03—42
La conferința cu corespondenții străini, organizată de Biroul de presă al Legației germane, a apărut, pentru prima oară, și ziaristul elvețian Albert Kraft. Deși era în sală și Luiza Văitoianu, cei doi s-au comportat ca și când nu s-ar fi cunoscut. „Trică“ a aflat dintr-o sursă sigură că ziarista a început să manifeste un viu interes pentru dl. Hermann von Rittgen, consilier al Legației germane. Subliniez că acesta nu era de față la conferința de presă.
„Trică“ să verifice informațiile
cu privire la diplomat
………………
Grupul operativ
„Sappho“ 28—03—42
NOTĂ
După înapoierea sa de la Berlin, Edith von Koller manifestă un interes crescând față de „Nebuna din Sărindar“. Deseori pot fi văzute împreună la „Athenee Palace“ și „Capșa“, la expoziții, la diverse soiréuri. Au ieșit și glume pe seama lipsei lor de apetit pentru bărbați. „Trică“ însă ne asigură că sunt răutăți lipsite de temei, ziarista germană apelând aproape noapte de noapte la serviciile chelnerului M. I.
Continuă de asemenea corespondența amoroasă dintre Luiza Văitoianu și cpt. Gregor von Meisner.
………………..
Grupul operativ
„Sappho“ 6—04—42
NOTĂ
A fost identificată pe calea Văcărești nr. 29, la farmacia ovreiului Iacob Finchelștein, o căsuță poștală secretă a ziaristului elvețian Albert Kraft. Luiza Văitoianu a fost reperată intrând de câteva ori în această farmacie, departe de locuința ei sau de redacția ziarului „Opinia Capitalei“ din Sărindar. Până acolo, a trecut prin dreptul a cinci farmacii în care n-a intrat. S-a mai constatat că există o anumită oră când ziarista intră în farmacie.
Marți, 5 aprilie 1942, ora 10,30, odată cu Luiza Văitoianu a intrat în farmacie și „Scunda“. A văzut cum ziarista i-a prezentat farmacistului câteva rețete. Două au rămas acolo, spre a fi făcute, două i-au fost înapoiate „Nebunei“. „Scunda“ a auzit clar când ovreiul Finchelștein a zis: „Domnișoară, astă-seară în jurul orei șase, puteți să treceți să vă ridicați medicamentele.“ Dar ziarista n-a trecut să le ridice nici atunci, nici în zilele următoare.
Pus imediat sub urmărire, farmacistul Finchelștein ne-a condus chiar în seara zilei de 25 martie a.c. pe Bulevardul Domniței nr. 173, unde a lăsat un plic într-una din cutiile poștale de la intrarea blocului, aparținând unui oarecare Marcu Gheorghe, agent la Bursă.
Atenție. Nu care cumva vreun agent
al grupului să se desconspire. Să se
verifice cu mare grijă dacă agenții lui
„Acbar“[1] n-au luat urma „cutiuței poștale“
……………….
Grupul operativ
„Sappho“
NOTĂ
Astăzi, 26 martie 1942, ziaristul elvețian Albert Kraft, preocupat de cursul curent al acțiunilor, a trecut pe la Bursă. După ce a intervievat mai mulți agenți de bursă, făcându-și tot felul de însemnări, s-a apropiat și de Marcu Gheorghe. Acesta, împreună cu câteva buletine de bursă, i-a transmis și un plic. Nu arătau că se cunosc. Ziaristul elvețian a mai stat vreo zece minute și a plecat la hotel.
………………..
NOTĂ
Conform ordinului nr. 373/942, vă comunic următoarele date extrase din Documentul de acreditare în țara noastră a ziaristului elvețian Albert Kraft:
Născut la 5 martie 1918, la Zürich, fiul lui Kraft Emil, un activ om de afaceri, Kraft A. a absolvit studiile superioare la Berlin (Facultatea de filosofie). Începând din 1934 se consacră ziaristicii. În 1937 devine corespondentul ziarului de limbă germană din Elveția „Neue Züricher Zeitung“ și este trimis la Berlin.
Ziarist de prestigiu, cunoscut pentru vederile sale prohitleriste. Corespondențele sale din România se bucură de o bună apreciere din partea Direcției presei din cadrul Ministerului Afacerilor Străine.
…………………
Berna
către
Centrala București 20—01—12
NOTĂ
— extrase —
În legătură cu persoana ziaristului Albert Kraft, vă comunicăm următoarele:
— Tatăl său, Kraft Emil, cunoscut om de afaceri, este membru marcant al Partidului național-socialist din Elveția.
Se bucură de o mare autoritate în cercurile guvernamentale. De asemenea, patronează manifestările Asociației Elveția-Germania al cărei președinte de onoare este.
Fiul său, K. A., încă din anii studenției, s-a făcut cunoscut prin vederile sale de dreapta. Reîntorcându-se de la studii, a fost unul dintre animatorii Mișcării național-socialiste în rândurile tineretului din Elveția.
Un intelectual fin, cu un condei excelent și de prestigiu.
Cercurile diplomatice germane din Berna au apelat de multe ori la talentul său pentru a întări propaganda național-socialistă a guvernului de la Berlin.
……………………
Grupul operativ
„Sappho“ 22—04—42
NOTĂ
Vă raportăm că astăzi, la orele 10,30, Luiza Văitoianu a fost văzută la farmacia din Calea Văcărești, colț cu str. Ghenadie Petrescu (fostă Labirint), unde i-a înmânat farmacistului Finchelștein câteva rețete.
Până la această dată nu se semnalează niciun agent „Acbar“ pe urmele lui Albert Kraft – Luiza Văitoianu – I. Finchelștein și Marcu Gheorghe.
Asigurați „cutiuței poștale“ o
securitate deplină. Orice prezență
străină ce se va interesa de cei patru
de mai sus să-mi fie urgent raportată.
…………………
Grupul operativ
„Sappho“ 24—04—42
NOTĂ
Colaboratorul nostru „Laicul“, aflat în preajma d-lui ministru Radu Lecca, ne semnalează că comisarul german cu problemele evreiești din România, d-l Gustav Richter, i s-a plâns într-o convorbire particulară că deține informații cum că mesaje ale unor lideri ai obștii evreiești din țară ajung în Anglia și S.U.A. printr-un canal pe care ar dori să-l identifice.
Chestiunea interesează.
Urmăriți-o cu grijă!
„Sappho“ 12—05—42
NOTĂ
Hermann von Rittgen, consilier al Legației germane, a trecut astăzi, cu mașina sa personală, pe la locuința ziaristei Luiza Văitoianu. Aveau probabil întâlnirea perfectată din vreme. „Nebuna“ a coborât și a plecat cu H. V. R. spre Ploiești, au luat prânzul la „Berbec“ și s-au înapoiat în Capitală. Consilierul german pare atras de farmecul „Nebunei“.
………………………
CARNETUL CIFRAT AL MAIORULUI MEDOIU
— extras —
● 25.05.42.Luiza Văitoianu. Inteligentă. Talentată. Plină de farmec. Comportarea ei îmi amintește de un cartofor incurabil, dispus să pună pe masa de joc totul. Doinaș mi-a atras atenția asupra personalității ei complexe, rugându-mă s-o feresc, s-o împiedic să o ia pe calea spionajului. Or, eu urmăresc s-o atrag în serviciul meu. Am acest drept? Nu calc promisiunea luată față de mine însumi – de a o ocroti, așa cum m-a rugat „B 39“ în ultimul său mesaj? Poate! Să înceapă să-ți placă o femeie prin mijlocirea unor note informative?! Ce absurditate!
Luiza Văitoianu stătea în capul oaselor, sprijinindu-se de perna albă, îndesată cu puf, și fuma ținând într-o mână scrumiera, în cealaltă țigara.
— Ascultă, tu, Hermann von…
— Rittgen! interveni amuzat cel căruia „Nebuna din Sărindar“ îi rostise numele pe un ton acuzator.
Luiza îl privi prin fumul subțire al țigării cu un interes ivit abia în momentul acela: învins de oboseala dulce a amorului, diplomatul se răsuci pe burtă, cu capul pe brațul drept și îi admira hoțește, pe sub pleoape, sânii pe care îi știa perfecți în rotunjimea lor ațâțătoare. „De ce or fi nemții ăștia atât de albi?“ își aminti ea de Gregor von Meisner și de prima noapte petrecută cu el.
— Ascultă, tu, Hermann… zise ziarista din nou, la fel de sentențios, avertizându-l că nu-i va pronunța numele altfel decât așa cum va dori.
— … von Rittgen!
Bărbatul își ridică o clipă capul pentru a-i arăta unsurâs mucalit; părul, răvășit, era mai des și mai auriu decât cel al lui Gregor.
Indispusă parcă de imaginea căpitanului care se strecurase nechemată între ei, Luiza strivi cu un gest nervos țigara și simți nevoia de a fi rea:
— Am cunoscut evrei cu numele ăsta – Hermann…
Luiza puse scrumiera pe covorul de lângă studio. Diplomatul, fără a-și lua ochii somnoroși de pe tremurul sânilor ei, ripostă neașteptat de calm:
— Hermann, da, nu te contrazic, nu însă și von Rittgen!...
Și, ca să-i facă dovada că avea chef să se joace și nicidecum să-i prezinte arborele genealogic, întinse mâna liberă spre pieptul femeii, dar Luiza îl pocni peste dosul palmei.
— Au! țipă el în glumă, ce faci? Mă doare!
— Dacă dă nevastă-ta buzna și ne găsește aici, goi-pușcă, într-un așternut ales pe gustul ei și nu pe al meu?
Deși sesizase o ușoară schimbare în tonul amantei, von Rittgen nu renunță la voioșia sa:
— Cum să dea buzna? Fără să bată la ușă?! Așa ceva nu se poate, pisicuțo, e și ea dintr-o familie nobilă, a urmat pensionul, are o educație aleasă… Susanne von Wölbrich!
„Băga-v-aș pe toți în… înjură Luiza în gând, că mulți foni mai sunteți!“
Spre bucuria bărbatului, femeia se trase totuși voluptoasă spre el și șopti rugător:
— Hermann…
Diplomatul îi tălmăci întocmai chemarea:
— Ești îngrijorată… Ce-i cu tine?
— Să nu râzi de mine, mi-e teamă, mărturisi ea și începu să-și plimbe degetele pe fața lui cu trăsături plăcute.
— Doar ți-am spus că Susanne von Wölbrich e plecată într-un lung voiaj în Spania…
— Nu la Susanne a ta mă gândesc, ripostă Luiza, necăjită că nu fusese înțeleasă, și vru să se depărteze.
— Atunci, Luiza, fii te rog mai clară! o reținu el, iar ziarista se văzu silită să recunoască în sinea sa că nu-i displăcea ori de câte ori Rittgen îi rostea numele fără să-i caute vreun diminutiv.
— Hermann… ca să continue trebui să-și înfrângă mai întâi o șovăire. Mi-e teamă că suntem urmăriți.
Se aștepta să-l vadă sărind din pat sau cel puțin alarmându-se. El însă rămase nemișcat, privind-o mai departe drăgăstos, pe sub pleoape.
— Știu asta, Luiza, răspunse el într-un târziu, fără a manifesta nici cel mai vag interes față de dezvăluirile româncei.
— Cum?! Știi?! zvâcni Luiza, îndepărtându-se de el. Și nu mi-ai spus nimic?
Bărbatul și-o apropie din nou, încântat parcă de întrebare, și, îmbrățișând-o ceva mai hotărât, își mărturisi nedumerirea.
— De ce să-ți fi spus? Ce te privește asta pe tine? Celurmărit sunt eu și nu tu.
Precizările lui o derutară. O tăcere firavă se clădi între ei, pe care Luiza, când pricepu adevărul, o spulberă:
— Chiar nu ți-e frică?
— De ce mi-ar fi? zâmbi von Rittgen, arătându-se, în continuare, încântat de cursul conversației lor postamoroase. De ce mi-ar fi frică de agenții lui Cristescu?
— Agenții lui Cristescu?! tresări ziarista. Îngrijorarea îi pulsă iarăși în sânge o undă fierbinte care-i aminti, subit, de întâlnirea avută cu șeful Serviciului secret. Ar trebui să-ți fie, doar ești diplomat, adăugă cu o voce joasă.
— Ca diplomat mă bucur de imunitate…
— Tu, dar eu nu, preciză Luiza.
— Suntem însă aliați, nu-i așa?
Ca și cum ar fi dorit să-i demonstreze că alianța este o realitate, von Rittgen o îmbrățișa fără să întâmpine vreo rezistență.
— Nu vreau să-ți fie teamă… o încurajă diplomatul în șoaptă.
— Ușor de spus, oftă ea.
— Păi sunt de-ai tăi, români, de ce ți-ar fi? dori să afle von Rittgen.
Numai când discuția lor ajunsese în acest punct, Luiza Văitoianu înțelese absurdul situației: povestea cu urmăritorii o născocise ea, acolo, în dormitorul doamnei von Rittgen, fără un scop precis, în timp ce el se refugiase pentru câteva minute în baie. În momentul acela se gândise – asta își amintea cu exactitate – la funcția ce o deținea în ierarhia Legației Germaniei noul ei amant. „Cum de nu se sinchisește de rangul lui, să mă aducă în casa lui? se întrebase. Să nu-i fie chiar deloc jenă sau teamă?“ Încolo, Luiza nu observase copoi pe urmele ei. Probabil, misterul dispariției lui Radu Doinaș se elucidase, iar ea nu mai prezenta pentru serviciul lui Cristescu niciun interes. Născocise, așadar, o poveste tâmpită, de pe urma căreia aflase, spre stupoarea sa, că agenți ai Serviciului secret se țineau după fundul diplomatului – în privința asta von Rittgen nu avea cum să se înșele! – și, implicit, după al ei.
— Hei! o scutură el jucăuș. Bună dimineața! Ce-i cu tine, pisicuțo? Pe unde-mi umbli?
Îi sărută sfârcul răsărit parcă dintr-o pastilă de ciocolată a sânului și izbucni într-un râs ștrengăresc.
Gestul o înfiorase; venea din partea unui bărbat care își cunoștea bine rosturile lângă o femeie, nu ca Gregor von Meisner. Amintirea lui Grig o ajută să-i dea diplomatului un răspuns la întrebarea pusă cu puțin timp înainte:
— De ce mi-e teamă? Poate din pricina legăturii mele cu căpitanul von Meisner, acum cu tine, fără a rupe cu celălalt… Hai că spun prostii, recunosc, încercă ea să schimbe vorba.
— Nu, nu, nu spui prostii! interveni bărbatul manifestând, de astă dată, un oarecare interes față de temă.
— Nu uita că sunt ziaristă și că în mediul în care mă învârtesc… Luiza se strâmbă a lehamite și tăcu.
— Așa e… Cunosc problema, ziariștii din Sărindar nu prea iubesc Germania.
Luizei îi veni pe limbă replica: „Te înșeli, diplomatule, «sărindariștii» iubesc Germania, dar nu și pe germani!“, dar și-o înghiți, contrazicându-l:
— Ce tot dai tu acolo din gură? se înveseli ea teatral. Dacă ar fi să-i luăm pe cei de la „Porunca vremii” și încă…
— Lasă, lasă, o întrerupse el moale, scârbit sau poate de-acum plictisit de discuție, cred că știi și tu cât ne costă sentimentele unor ziariști români… Dacă totuși nu știi, întreab-o pe domnișoara Angela Lehmann sau pe buna ta prietenă, Edith von Koller… Plătim bani grei și unde mai pui că le dăm și articolele gata scrise.
Von Rittgen tăcu brusc, spre mulțumirea Luizei Văitoianu, decisă și ea să pună punct unei conversații idioate, iscată de mintea ei aiurită. De ce ar minți? Se simțise bine în brațele blondului diplomat… incomparabil mai bine decât în cele ale lui Grig și ar fi fost normal să nu tulbure cu nicio trăsnaie noaptea lor de amor. Ieșise însă la suprafață un adevăr și, instinctiv, își dădea seama că nu trebuia să treacă ușor peste el. De aceea întrebă:
— Hermann, tu de unde știi că ești urmărit de agenții lui Cristescu?
Von Rittgen râse scurt, firesc, se ridică în coate ca să-i vadă mai bine mutrișoara. Înainte de a-i răspunde, îi mângâie cu degetele bretonul:
— Te frământă chestiunea…
— Ți-am spus și de ce…
— Draga mea, chestiunea-i foarte simplă. Agenții noștri au luat urma agenților lui Cristescu și e de datoria lor să mă pună în gardă.
— Aliații germani se țin după…
Diplomatul o întrerupse, râzând:
— Și invers, draga mea, și invers…
Cu o mișcare bruscă, lipsită de violență, von Rittgen o acoperi tandru cu trupul său puternic și suplu și o sărută pe gură cu o voluptate nedisimulată. Luiza se tulbură, găsi însă în ea tăria de a i se împotrivi fără ostentație – diplomatului nu i se cuvenea încă o asemenea pedeapsă –, cu delicatețea cu care bărbatul își exprimase dorința. El îi decodifică imediat rezistența și nu făcu greșeala să stăruie. Se lăsă mângâiat, închise ochii când ea își petrecu degetele prin părul său moale cu reflexe aurii și nu schiță niciun gest când femeia îl îndepărtă, scuzându-se, și coborî din pat. Își întoarse doar privirile ca s-o mai vadă intrând în baie.
Luiza se redescoperi multiplicată la infinit în oglinzile ce îmbrăcau de sus și până jos două laturi ale unei băi imense cât un salon, dar efectul, de data asta, o nemulțumi. „De ce-ai fugit? se întreba căutând răspuns în apele oglinzilor. Se văzu îmbujorată, cu trupul radiind o lumină pe care numai ochii ei verzi o puteau determina… era ca o aureolă aprinsă de bucuriile reale și inedite ale unor nopți de dragoste. Trebuia să rămâi lângă el… Discuția? Doar tu ai provocat-o… Tu ai strecurat-o între voi ca pe un șarpe viclean… Ce te mai sâcâie acum? Că ești urmărită… că cei care te urmăresc sunt la rândul lor urmăriți și așa mai departe…“
Îi părea rău că își lipsise trupul de încă un țipăt de bucurie și, după ce își netezi cu palma bretonul ce-i desena pe fruntea albă o semilună, se înapoie în dormitorul doamnei și domnului Susanne și Hermann von Rittgen, decisă să refacă clipa fărâmițată în chip inexplicabil. Nimeri parcă într-o altă încăpere, plutind mai mult în lumină decât în întuneric, în pat cu un alt Hermann von Rittgen; își adunase genunchii la piept și vorbea în germană la telefonul albastru cu un interlocutor, fără doar și poate apropiat. Văzând-o, el îi făcu șmecherește cu ochiul, invitând-o astfel să-și reia locul. Îi dădu ascultare, nu înainte de a-și aprinde o țigară. Lăsă între ei o anumită distanță. Cunoștea gustul „supei reîncălzite“ și se resemnă. Își așeză scrumiera pe genunchii acoperiți de cearșaf și, în timp ce fuma, îl privea pe von Rittgen – în răstimpuri, diplomatul îi expedia câte un zâmbet complice. În cele din urmă stăpânul casei spuse în receptor: „Danke, Herr General!… Auf wiedersehen!“[2] încheindu-și astfel convorbirea. Abandonă aparatul lângă studio și, preț de câteva secunde, o cercetă pe Luiza lung, drăgăstos, cu o tainică bucurie sclipind în albastrul ochilor.
— Să bem! propuse el deodată. Fără să-i mai aștepte consimțământul părăsi patul, îndreptându-se spre frapiera unde pusese din vreme la gheață două sticle de „Cordon Rouge“.
Luiza își cercetă ceasul de la mână. Trecuse de miezul nopții. Se pomeni întrebându-se: „O fi fost chemat la telefon sau… a dat dumnealui telefon?“ Nu știa la ce-i putea folosi un eventual răspuns, dar gândul îi răsărise fără voie.
— Să bem, pisicuța mea cu păr acaju!
Aceleași cuvinte ieșite din gura lui Gregor von Meisner ar fi enervat-o. Diplomatul însă, dracu să-l ia, le pronunța ca pe un vers dintr-o poezie celebră.
Von Rittgen veni cu două cupe așezate pe o tavă de argint, pe care o depuse ca un omagiu pe pulpele ei dezvelite. Luiza, înfiorată brusc de răcoarea tăvii, tresări și scoase un țipăt ca de copil speriat, ceea ce-l făcu pe von Rittgen să râdă patern și să-i întindă cu blândețe cupa.
— Ei, acum să te aud, zise ea, pentru, ce bem?
Era convinsă că știa dinainte ce-i va spune; va fi, desigur, o urare de amant fericit că n-a fost dezamăgit și că, la rândul său, n-a dezamăgit-o; că, în felul acesta, au deschis amândoi o poartă către un univers pe care numai spasmele trupurilor lor îl mai pot crea.
Von Rittgen se așeză cuminte pe marginea studioului, apropie cupa lui de cea din mâna ei, o privi cu interes, ca pe un tablou original, și rosti:
— Mă întrebi, pisicuță cu păr acaju, pentru ce bem? Uite, bem pentru victorie… Cu câteva minute în urmă, mi s-a comunicat la telefon că armata germană a repurtat la Harkov o victorie strălucită.
— Nu înțeleg! explodă ea dezamăgită.
Diplomatul nu-i dădu răgazul să continue; se aplecă, îi sărută vârful nasului și vorbi mai departe:
— Pentru războiul care mâine sau poimâine se va încheia cu victoria alianței noastre!
Luiza Văitoianu se regăsi pe sine când în dormitor răsună ecoul cristalin iscat de atingerea cupelor și zise cu năduf:
— Să te ia toți dracii, Hermann… Tăcu, își aminti subit că pe Calea Văcărești își avea dugheana un pastramagiu evreu, Hermann Natansohn, gras cât un poloboc, vesel din fire și maestru în pastramă de gâscă. Cât pe-aci s-o pufnească râsul. „Nu mai pot să-i pronunț numele, trebuie să-i găsesc o poreclă.“
— Fie! se învoi von Rittgen cu drăcuiala ei și-și mai ciocniră o dată cupele.
Șampania era rece, pișca limba și umplea gura cu o aromă amețitoare. Luiza clipi des din pleoape, exprimându-și astfel mulțumirea.
— Nu pari prea încântată de perspectiva păcii, observă diplomatul, deloc mâhnit de constatare.
— Te înșeli… („Uf, de unde să iau o poreclă?“ gândea ea). Abia aștept ziua când o să-l văd pe Gregor von Meisner trecând pe sub Arcul de Triumf!
— Nu fi o pisicuță rea!
O îndemnă să mai bea. Ea îl ascultă: ținu un timp șampania în gură, visătoare, cu ochii închiși, apoi o înghiți încet, savurând-o.
— Îți mai scrie?
— Cum să nu! Mă consideră doar logodnica lui, mărturisi Luiza dând pe gât, dintr-o suflare, restul băuturii. Iar eu mor când îl aud spunându-mi de pe acum Frau Luiza von Meisner.
— E un căpitan brav, aminti von Rittgen, oarecum stingherit că un ofițer german, despre care auzise numai laude, devenise ținta unei discuții ironice.
— Maior, îl corectă Luiza.
— Poftim, un brav maior al armatei germane!
Seriozitatea cu care diplomatul rostise ultimele cuvinte aduse pe chipul Luizei un surâs sarcastic. Își aminti de pastramagiul de pe Calea Văcărești și exclamă cu duioșie:
— Hermann, o să te superi dacă o să-ți găsesc o poreclă? Nu-i așa că n-o să te superi? O să-ți zic Ermy… Tu să știi că eu te prefer pe tine lui… Și pentru aia… știi tu… Ești și mai inteligent. Simți deodată nevoia să se joace și continuă: Numai cu numele tău, Hermann, nu prea mă împac… Ce-i aia Hermann? Am cunoscut un… Hai că te-am supărat. Mai dă-mi un strop de șampanie!
Von Rittgen umplu numai cupa ei: într-adevăr, ceva îl mâhnise, însă nu știa ce anume.
Luiza sorbi o gură de șampanie, după care se aruncă peste el, surprinzându-l, își lipi gura de a lui. Rittgen înțelese, întredeschise ușor buzele și nectarul trecu dintr-o gură în cealaltă, unindu-le sărutul și ațâțându-i. Luiza nu-l eliberă din îmbrățișare până ce nu-l simți venind peste dânsa.
— O să-ți zic Ermy, îi șopti ea la ureche.
— Spune-mi cum vrei, numai iubește-mă, Luiza!… Am mare nevoie de tine, Luiza, murmură înfundat bărbatul.
Nădușind și răsuflând anevoie, von Rittgen se desprinse de trupul femeii și rosti cu o bucurie abia sesizabilă: „Gata! M-ai învins… Mă predau…“ Apoi, clătinându-se ușor, se îndreptă spre baie. Luiza Văitoianu se ridică în coate, atentă, cu ochii ațintiți pe ușa pe unde dispăruse bărbatul. Când auzi explozia dușului, coborî din pat, luă cupa, o umplu din nou cu șampanie. Rămase un timp locului fără să se sinchisească de goliciunea sa și-și roti privirile încet, cu interes. Își descoperi umbra reflectată ici și colo de veioza aprinsă nu departe de studio. Era un dormitor spațios, cât întregul ei apartament, cu mobilă aleasă, vădind gustul rafinat al stăpânilor. Zări o ușă și se îndreptă spre ea în vârful picioarelor, mai mult dintr-un reflex natural decât din teamă. O deschise fără să ezite; ochii obișnuiți oarecum cu întunericul deslușiră un birou, fotolii, rafturile unei biblioteci și înțelese că acolo își avea von Rittgen camera de lucru. Nu insistă în a-și satisface curiozitatea, închise ușa și iscodi din nou spațiul dormitorului. Se lăsă acum atrasă de draperia de catifea ce acoperea de sus până jos, ca o cortină, întregul perete. Ajunse acolo călcând tot în vârful picioarelor pe covorul moale și gros. Nimeri despărțitura draperiei și-și creă, ca la teatru, o „ferestruică“. Dincolo se lumina de ziuă și-i trebui câtva timp să înțeleagă că o ușă glisantă, de sticlă, despărțea dormitorul de o terasă care înainta într-o grădină învăluită încă în umbrele nopții. Din nou își aminti de Eugen Cristescu și vila sa conspirativă, de grădina muiată în zloată și de terasa străbătută pentru a ajunge într-un living. De astă dată amintirea nu o întristă. Era într-atât de fermecată de lumina diafană a zorilor ce urca anevoie, încât simți de îndată nevoia să înlăture draperia și să iasă goală pe terasă. „Ce liniște, și câtă ticăloșie poate să ascundă! murmură în gând Luiza Văitoianu. Dracu s-o ia!“
Vila se afla situată la Șosea, între cele două artere – Șoseaua Jianu și Calea Dorobanților. Asta o aflase chiar de la von Rittgen în timp ce își conducea „Mercedes“-ul. Mai reținuse atunci că nu departe se găseau vila generalului Alfred Gerstenberg, apoi vila consilierului Steltzer, apoi vila lui von…
„Când naiba, s-au strecurat în țară? se întrebă Luiza Văitoianu ținându-și acum cupa cu ambele mâini și privind încordată cum lumina zilei răsărea, ca un miracol, din întunericul grădinii. Când au prins nemții să se întindă? Să ne ocupe șoselele, străzile, casele, sufletele…“
Nu auzi când diplomatul cu trupu-i alb, bine legat, lucind ca o marmoră bine lustruită, revenise în dormitor și se apropiase îmbrățișând-o ca pe un copil.
— La ce se gândea pisicuța mea?
— La tine, la mine, se grăbi ea să-i răspundă. La agenții lui Cristescu care, cu siguranță, stau la pândă…
— Ooo! izbucni el cu veselie, nu te gândești la prea multe în faptul dimineții, după o noapte de dragoste?
— Ermy, nu vreau încurcături.
— N-o să le ai, te asigur! încercă el să-i izgonească obsesia. O întoarse cu fața spre el și o sărută pe frunte. Vai, ce fierbinte ți-e fruntea! glumi el și o sărută din nou. Uite, îți promit să cer explicații, să elucidez chestiunea.
Von Rittgen nu glumea și Luiza sesiză ușor acest lucru.
— Poate că le este teamă să nu te omor! murmură ziarista.
— Ești oare atât de periculoasă? surâse von Rittgen, înălțându-și sprâncenele a mirare șugubeață. Dacă-i așa, hai, desăvârșește-ți chiar acum opera!
Luiza se înfrigură și se ghemui, căutând căldură, la pieptul bărbatului. Din pricina asta, el abia îi auzi întrebarea:
— O să lipsească mult?
Ziarista își dădu seama că întrebarea nu fusese clară și arătă cu capul în direcția fotografiei doamnei von Rittgen.
— Până la terminarea războiului…
— Deci până mâine sau poimâine, după spusele tale?
— Nu uita, draga mea, că mai există și o Anglie… chiar și o Americă… Nu se știe dacă n-o să traversăm și oceanul ca să le administrăm și ăstora, neam pestriț, fără istorie, o lecție de… istorie…
Glumea, desigur, dar ziarista deosebi în vorbele lui și un ton de trufie și se enervă.
— Hai că ești prost! Se desprinse din brațele lui, goli cupa de șampanie. Am obosit… Vreau să plec.
— Te-ai supărat? De ce? o alintă diplomatul. Dacă-i așa, uite, îți promit că n-o să mai traversăm oceanul.
Luiza repetă cuvintele, fără sentențiozitatea dinainte:
— Am obosit… Vreau să plec.
Von Rittgen se îndreptă spre ea și, apucând-o deumeri, o reținu lângă el, fixându-i ochii verzi cu duioșia îndrăgostitului.
— M-ai întrebat cât o să lipsească? Arătă și el, cu capul, în direcția fotografiei de pe noptieră. Nu-mi pasă de ea… Nici de von Meisner nu-mi pasă… Nu-mi pasă nici cât va arde capriciul „Nebunei din Sărindar“ pentru mine… I-am spus Susannei să se întoarcă în România când strugurii se coc, cum frumos vă exprimați voi, românii. Hai, acum vino să ne odihnim. Eu trebuie să fiu la legație abia pe la unu.
O apucă de mână și o conduse spre patul cu cearșafurile vraiște și mototolite.
De cum intră în biroul strâmt, ca o carceră rezervată deținuților recalcitranți, Luiza se repezi la fereastră: Sărindarul, mereu fără soare din pricina îngustimii sale și a imobilelor prea înalte, era animat. Se apropia ceasul apariției ziarelor de prânz. Atât cât îi îngăduia locul de pândă, ziarista, trăgând nervoasă din țigară, iscodi trotuarul de peste drum, în speranța că va izbuti să-i identifice pe agenții lui Cristescu.
„Uite cum se leagă omu’ la cap fără să-l doară! se certa, pradă nemulțumirii de sine. Ce-mi trebuiau mie von Meisner, von Rittgen?!“
Nu putea bagateliza informația pe care noul ei amant i-o servise la așternut, deși nu vedea, oricât și-ar fi chinuit mintea, de ce copoii lui Cristescu ar fila-o. Oare din pricina elvețianului? Ori a întâlnirilor de la Clubul corespondenților de presă străini? Ar fi fost o nerozie…
„Am născocit o istorioară cretină și acum fierb prostește în sosul meu, conchise ca pentru a se liniști. Poate că von Rittgen are dreptate… poate că numai el e cel vizat de Serviciul secret.“
Mai cercetă o dată strada, strivi plictisită mucul țigării de pervazul ferestrei, când, deodată, cineva deschise cu forța ușa…
— Ah, aici îmi erai! exclamă ironic don Calandru, trecând imediat la atac. Ai venit? Te-ai îndurat?! Mulțumesc dumneavoastră! începu el să facă plecăciuni servile. Mulțumesc dumneavoastră!
„Nebuna“ nu se pierdu cu firea; cabotinismele secretarului de redacție de mult n-o mai impresionau. Îi intră însă în joc. Înălță capul cu dispreț ciocoiesc și-i întinse mâna, drept pomană, să i-o sărute.
Don Calandru se îndreptă din șale și o cercetă peste ochelarii cu lentilele pătate de cerneală ca pe o slujnică și nu ca pe o boieroaică:
— Ascultă, fă, răcni el, vrei să mă îngropi cu zile?! Să-mi lași familia pe drumuri?!
Luiza i-o reteză tăios, cu energie:
— Ho, curvar bătrân, ia-o mai încet! Sau iar ți-ai prins balerina în brațele unuia mai tânăr?!
— Să zicem că de mine nu ți-e milă, continuă don Calandru ceva mai împăciuitor. Eu sunt o hoașcă bătrână… un tartor, da’ la gazetă nu te gândești, la pâinea colegilor?
— Ia ascultă, ce-am mai făcut? se burzului Luiza. De scris, am scris. Ți-am lăsat zece reportaje. Le-ai publicat? Nu! Atunci…
Secretarul își împinse mașinal ochelarii pe nas, apoi îi ridică pe fruntea îmbrobonită și o sfredeli cu ochii lui congestionați de lectura șpalturilor.
— Mă, tu ești chiar descreierată? Nu te prefaci? rânji batjocoritor. Sau poate că războiul te-a tâmpit?
— Te bag în… mă-ti, dacă mă mai… mult la cap! îi sări „Nebunei“ țandăra.
— În noaptea când te… numai tu știi pe unde… băieții tăi au dat buzna aici.
— Băieții mei?! șuieră ziarista și se înfipse în el gata să-l înșface de cămașa murdară și să-l împingă în ușă.
— Că doar nu sunt ai mei?! Au năvălit în redacție și ne-au cotrobăit prin sertare, prin dulapuri, prin coșurile de hârtie, prin vrafurile de șpalturi de la zețărie… Că de când ești așa – don Calandru își frecă degetele arătătoare pentru a-i sugera cât era ea de așa – cu alde Cristescu numai de necazuri avem parte.
Luiza simți cum i se urcă sângele la cap, apucă poșeta cu o mișcare fulgerătoare.
— Mă p… moartă, când te-oi pocni o dată cu poșeta asta, te pupă mă-ta rece! Mă, bestie a presei românești, când și de unde ai aflat că eu sunt așa cu copoii?
— La Capșa… toți vorbesc, mărturisi don Calandru, speriat totuși de izbucnirea „Nebunei“.
— Și ce, mă, dacă vorbesc? Ce-i costă? Tu nu știi că la Capșa se mănâncă și căcat?!
— Fie! ridică bărbatul brațele, ca și când ar fi vrut să se predea. Atunci spune-mi și mie, așa ca să nu mor prost, de ce n-au percheziționat biroul și dulapul tău? De ce le-au lăsat neatinse? De ce unul din ei a zis cu glas tare: „Cu domnișoara Văitoianu n-avem probleme!“. Dragă doamne, cu noi, „Opinia Capitalei“, ziar independent, controlat de Ică, au…
Deodată don Calandru tăcu deconcertat; doar buzele-i groase continuau să-i tremure, trădându-i perplexitatea. Vedea cum ochii Luizei, ai celei mai talentate și mai inteligente ziariste de pe Sărindar, se înlăcrimau. Ochii aceia verzi, cu sclipiri când dulci și binevoitoare, când rele și înfricoșătoare, prinseră să plângă, uluindu-l pe bătrânul făcător de ziare care, ani în șir, și-o imaginase ca pe o ființă fără lacrimi. În minutul următor se zăpăci și mai mult, ca în fața unei minuni, incapabil să înțeleagă ce se petrecuse sau dacă trebuia să întreprindă ceva. Așa cum încremenise la un pas de el, Luiza părea o statuie peste care se abătuse harul Domnului, învățând-o să plângă.
Puțin mai târziu, Luiza înțelese și ea ce se întâmplase și socoti situația înjositoare. Făcu un efort, se răsuci retrăgându-se spre fereastră. Fără voia sa, privirile i se opriră pe trotuarul de peste drum. Tresări și, în clipa următoare, încetă să mai plângă. Șopti:
— Ia vino-ncoa, Calandrule!
Bărbatul înaintă prudent spre fereastră, contrariat acum de tonul misterios al „Nebunei“.
— Îl vezi pe tipul ăla?
Don Calandru se uită în stradă peste umerii femeii și zise:
— Ăla care se scarpină în ceafă?
— Ăla… Ăla… E blond sau nu văd eu bine?
— Vezi bine. Și ce dacă-i blond?
— E copoi, nu-i așa?
— Lizico, ce ți s-a întâmplat?
Îngrijorarea secretarului răsunase atât de uman și de dramatic, încât Luiza Văitoianu crezu că altcineva și nu don Calandru se afla lângă ea.
— E copoi, nu-i așa? repetă ea întrebarea.
— Așa pare…
— Neamț sau român?
— Mai mult ca sigur că e neamț… Ți s-a întâmplat ceva, Lizico?
— Încă nu… Dar presimt că o să mi se întâmple. Și acum ieși, cară-te, lasă-mă singură, îi ordonă, fără să-și întoarcă însă privirile, dintr-un simțământ de jenă.
Don Calandru dădu să se retragă, dar când apucă clanța ușii, auzi din nou glasul stins al ziaristei.
— Stai!… Aseară, când cu percheziția, au ridicat ceva?
— Ce să ridice? Praful de pe tobă? Ce, sunt tâmpit să ies din directivele lui Ică? Nu vă lasă don Calandru fără pâine.
Nici de data asta Luiza Văitoianu nu se întoarse. În schimb, o zări scoțându-și din poșetă o oglinjoară și începând să-și tamponeze ochii cu o batistă înflorată. O întrebă:
— Pot să plec?
— Încă nu. Vreau să-ți cer un serviciu.
— Cui?!… Mie?!… De necrezut! „Nebuna din Sărindar“ să apeleze la serviciile mele! Secretarul de redacție, sincer nedumerit, își înălță ochelarii pe frunte, ca și cum astfel ar fi izbutit s-o admire mai bine. Trăii o minune… Acu o trăiesc și pe a doua…
Luiza nu se împiedică de tonul său zeflemitor, se uită peste umăr la el și-l rugă:
— Eu o să cobor în stradă și o s-o iau spre Capșa. Coboară și tu… Caută să observi dacă tipul de jos se ia sau nu după mine. Asta mi-e rugămintea… Telefonează-mi pe urmă la Capșa. De acord?
În așteptarea răspunsului, Luiza se întoarse de-a binelea spre secretarul de redacție: ochii îi mai erau tulburi.
Don Calandru dădu din cap afirmativ, apoi declară cu glas tare:
— Te iubim cu toții, Lizico… însă nu fi chiar… nebună. Să știi că niciunul dintre noi nu crede că tu te-ai dat cu copoii.
— Te-aș pupa, Calandrule, dar miroși îngrozitor a transpirație…
Secretarul de redacție rânji, ochelarii îi alunecară pe nas și zise prietenos:
— Așa te vreau, Lizico. Nebună, nu lacrimogenă, și ieși trăgând ușa după el.
În stradă. Luiza Văitoianu aruncă mai întâi o privire mașinală spre clădirea „Universului“ – înaltă și cenușie, părea să închidă, ca o baricadă arhitectonică, Sărindarul. Apoi o luă agale în sus, spre Calea Victoriei, fără a acorda prezumtivului agent vreo atenție. Era o zi caldă, dulce, de sfârșit de mai. Ca întotdeauna, mirosul acru de cerneală tipografică, cu care se obișnuise, o izbi în nări. Mersul ei, pe cât de elegant, pe atât era de firesc. Se gândea în scârbă la rolul întâmplării în viață. Mai mult ca sigur că dacă nu s-ar fi apucat așa, în dorul lelii, să pălăvrăgească cu von Rittgen despre o imaginară urmărire, n-ar fi aflat niciodată că-i urmărită, ceea ce n-ar fi fost chiar atât de rău. Și iată că la toate astea se mai adăuga acum și percheziția, un incident grav și scandalos, cu consecințe imprevizibile, și care, până la un punct, dezmințea părerile diplomatului german. Descinderea din ajun venea să confirme o realitate de netăgăduit, că de la o vreme Siguranța manifesta un interes nejustificat față de ziarul „Opinia Capitalei“, foaie independentă, lipsită în ultimii doi ani de orice opinie. Cine oare se ascundea în culisele acestei manevre? Eugen Cristescu? Să nu fi renunțat la ideea de a transforma ziarul, prin stipendieri substanțiale, într-o fițuică condusă din umbră de Serviciul secret și-i caută, astfel, pricină? Poate… Însă cu ce scop agenții îi ocoliseră atât de ostentativ biroul? De ce nu-i cotrobăiseră dulapul în care, uneori, colegii ei, neavând nimic mai bun de făcut, ascundeau printre manuscrise și șpalturi prezervative noi perforate ca o stropitoare? Doar ca s-o compromită definitiv și s-o silească să accepte propunerile lui Cristescu? „Cu domnișoara Văitoianu nu avem probleme!“ Unde era logica acestor presiuni?
Se opri în dreptul Cercului Militar, șovăind parcă să traverseze strada străbătută de trăsuri cu birjari vânjoși și bărboși pe capră. Își amintise fulgerător de agent și devenise curioasă. Să se uite oare peste umăr? Nu cedă pornirii. Nu era ea femeia cea slabă, gata să se frângă de la prima adiere de vânt. „Cu domnișoara Văitoianu nu avem probleme!“
Prin luna martie, după memorabila întâlnire cu șeful Serviciului secret, mai circulase printre ziariștii de toate nuanțele zvonul că devenise o aia a lui Cristescu, prin aia lăsându-se să se înțeleagă că acceptase să-i devină fie amantă, fie agentă, fie amândouă la un loc. Atât la Capșa, cât și prin alte cafenele din jur, inși dubioși încercaseră, mai mult sau mai puțin subtil, să acrediteze ideea că „Nebuna“ – respectându-și legile trupului – îl devora, în prezent, pe șeful Serviciului secret, riscând prin vlăguirea acestuia să aducă foloase capitale serviciilor vrăjmașe de spionaj, căci o lege implacabilă făcea din orice amantă a unei căpetenii de spionaj și o spioană a inamicului.
Și deodată, bomba descinderii exact în noaptea în care ea se hotărâse să-l însoțească pe von Rittgen la el acasă.
„Cu domnișoara Văitoianu nu avem probleme!“
Așadar, copoii lăsaseră „la fața locului“ o confirmare.
Luiza traversă strada, înjurând mânioasă printre dinți, decisă să înfrunte la Capșa o atmosferă, ușor de presupus, „împuțită“.
Încă de la intrare o întâmpină glasul baritonal și mulțumit de sine al lui Rudeni, de la „Porunca vremii“:
— Sal’tare, Mata Hari!
De la câteva mese izbucniră aplauze. Obișnuită cu aiurelile colegilor de breaslă, Luiza răspunse așa ca să fie auzită:
— Iar eu deocamdată te bag în mă-ta mare! Și dacă mai scoți o vorbă, scrib ordinar, le spun nenorociților ăstora de la mese cât ai încasat pentru ultimul articol scris și tradus de altul și iscălit de tine.
Râsetele și aplauzele trecură de partea „Nebunei“, ceea ce-l forță și pe Rudeni să bată în retragere, apărându-se:
— Ho! Copăcel, fecioară din Sărindar! Ce, nu mai știi de glumă? Sau de când cu înaltul tău…
Luiza, bănuind unde voia să ajungă Rudeni, i-o reteză:
— Ascultă, mă, cerneală de cameleon, înghite-ți vorba până nu-i prea târziu!
— Fain epitet! exclamă un ziarist de la „Timpul“. Bravo, Luizo! Dacă nu am fi în război cu America, te-aș fi propus pentru Oscar.
— Vrei să zici pentru premiul… Pulitzer! râse înfundat un alt ziarist de la „Timpul“.
Luiza nu se așezase încă; mai avea ceva de spus, de astă dată întregului local:
— Bă, băgați-vă mințile în cap! Dacă continuați să mâncați pe seama mea, cu aceeași poftă, căcat, o să devin într-adevăr Mata Hari și atunci să vă țineți. Mă, Pițulea, ia ridică-te în picioare! Ridică-te, mă, când îți spun! îi porunci.
Pițulea, un ziarist slăbănog, mistuit de ulcer, se ridică, spre hazul tuturor, în picioare.
— Ei, ce-ai zice tu, Pițulea, de la „Tempo“, dacă… Luiza făcu o pauză și privi lung, bănuitor și amenințător. Ei, ce-ai zice? Știi tu la ce mă refer…
Se lăsă o tăcere neobișnuită, pe care tot „Nebuna“ o risipi:
— Șezi, Pițulea! Și ia aminte! Iar voi… voi ăștia care nu vă mai săturați stând la mese și bând șvarț cu guler alb, ați face mai bine să plecați pe front și să muriți acolo… Poate după asta, prin ferparele îndoliate să deveniți mai talentați… Ne-am înțeles?
Izbucniră aplauze. Un mucalit de la „Pițigoiul“ o strigă să vină la masa lui.
— Vino, dragă, lângă mine… Că văd că toți ceilalți se pregătesc să plece imediat pe front, iar eu, cum sunt reformat…
Ziarista izbucni în râs și, fără a înainta spre vreo masă, îl înfruntă:
— Mă, „Pițigoiule“, mă… Dă-o-n pisici de treabă! Tu așa mă știi? De reformați am eu nevoie?
Luiza s-ar fi dus totuși la masa satiristului care nu era lipsit de haz, dar se apropie de ea maître Apostol și-i șopti ceva la ureche, după care oînsoți în biroul său. Maître îi arătă receptorul și o lăsă singură:
— Lizico, tu ești?
— Da, eu…
Auzi respirația greoaie a lui don Calandru: era, cu siguranță, tulburat.
— E de rău, Lizico! Tipul s-a luat după tine.
— Sigur?
— Nicio îndoială, a rămas în stradă… Cred că te așteaptă.
— De unde telefonezi?
— De peste drum, de la Café de la Paix.
— Ai observat pe un al doilea care să se ia după primul? îi veni Luizei în minte informația lui von Rittgen.
— Nu înțeleg!
„Nici n-ai cum“, i se adresă Luiza în gând, oftând.
— Îți mulțumesc, Calandrule, mi-ai făcut un mare serviciu.
— Păzește-ți pielea, fetițo…
„Nebuna“ simți, pe neașteptate, nevoia de a-l liniști pe acest gazetar uns cu toate alifiile:
— Auzi, să nu-ți pui la inimă percheziția… Toată treaba asta-i un rahat…
— Dacă zici tu… Pa! Că am treabă… Tu nu fi proastă, caută să ieși pe ușa cealaltă…
Ziarista nu se mai întoarse în local, ieși, așa cum o sfătuise don Calandru, prin strada Edgar Quinet, deși problema urmăritorului n-o mai sâcâia atât de intens ca înainte. În schimb, constată că strada, trecătorii, acel du-te-vino al automobilelor, al birjelor și tramvaielor de pe Bulevardul Elisabeta, chiar și căldura dulce a soarelui, îi făceau acum rău, sufocând-o și îngrețoșând-o. Simți nevoia să se desprindă de tumultul străzii și să se refugieze în propriul ei cuib.
Luă un taxi din Piața Universității și zece minute mai târziu trecea fericită pragul apartamentului său. În fine, nimerise în oaza odihnitoare a regatului ei. Cuprinse lucrurile din casă, atât de familiare, dintr-o privire. Își azvârli neglijentă pantofii din picioare, răcoarea covorului urcată în trup prin tălpile picioarelor îi smulse un geamăt de mulțumire. Își trase fermoarul de la spatele rochiei din pichet azuriu, care o prindea atât de bine. Nu obișnuia să-și constrângă sânii în sutiene, așa că rămase doar în chiloți. Semiobscuritatea apartamentului, asigurată de jaluzelele lăsate, o făcu să se gândească la dormitorul soților von Rittgen, la acel revărsat de ziuă ce își avea parcă izvorul în grădina vilei. Plonjă pe studio, apoi se întinse pe spate cu brațele și picioarele desfăcute, ca pentru o crucificare, alta decât cea tradițională. Acum, da, plutind în izolarea locuinței, putea să mediteze în voie la cele întâmplate la redacție, iar apoi, la o altă scară, la Capșa. Așadar, agenții lui Cristescu sau ai nemților îi călcau pe urme. Din ce considerente? Nu avu nevoie să-și stoarcă prea mult creierii ca să le găsească, erau în număr de trei: a) Radu Doinaș, b) relațiile cu von Meisner și von Rittgen, c) colaborarea cu Intelligence Service-ul, prin mijlocirea ziaristului elvețian Albert Kraft.
Moartea lui Radu Doinaș în condiții atât de vitrege fusese oficial elucidată. În acest sens, convorbirea cu maiorul Medoiu de la Marele Stat Major fusese elocventă. Și Edith von Koller îi confirmase cruntul adevăr că Radu căzuse victima unei sângeroase răzbunări legionare. Nici Cristescu n-o mai invitase în vilele sale conspirative pentru a o chestiona în cazul acesta.
Von Meisner, von Rittgen?… Cine cuteza să se amestece în viața ei particulară, și mai ales pentru ce? Până și Constituția mareșalului o asigura că avea dreptul, dacă nu chiar și datoria să folosească nestingherită proprietatea trupului ei. Că se încurcase cu doi nemți deodată, unul ofițer, celălalt diplomat? Doar idilele cu aliatul german erau la modă. Și invers… Dovadă – Edith von Koller cu multiplele sale legături.
Ajunsese astfel la ultimul considerent. Prin natura gândurilor retrăi cu o amarnică melancolie ultima întâlnire de la Berlin, cu Radu Doinaș. În câteva rânduri el o avertizase direct, iar ultima oară prin acel testament păstrat de maiorul Medoiu în arhivele sale, să nu cumva să accepte ofertele lui Thompson, să nu se vâre în treburi de spionaj, exact acolo unde vocația îi era minimă, dacă nu chiar nulă. Ea însă nu ținuse seama de avertismentele lui. De ce oare? Din aiureală, din spirit de aventură sau poate din dorința de a-și manifesta simpatia pentru valorile Occidentului?
„Nu din direcția lui Kraft mă pândește marea primejdie, încercă ea să se îmbărbăteze. E prea bine pus la punct mecanismul colaborării cu el, iar acoperirea conspirativă nu poate fi pusă sub semnul îndoielii. “
Păreau mai plauzibile explicațiile lui von Rittgen: copoii lui Cristescu pe el îl aveau în vedere, de vreme ce chiar dânsul îi descoperise și, firește, prin tangență, se ajunsese și la ea. Să-și fi depășit diplomatul prea mult prerogativele? În ce zonă? în niciun caz, nu în cea a relațiilor lor intime. În privința asta și mâine l-ar fi dat dracului pe von Rittgen, dacă elvețianul nu i-ar fi cerut să cultive relațiile cu el fără să-l abandoneze însă pe Meisner.
Ziarista oftă adânc, ca după un plâns cu efect întârziat, și-și schimbă poziția, răsucindu-se într-o rână; se ghemui toată cu genunchii la piept, o deprindere din copilărie, și-și lăsă capul pe mâinile devenite perniță. Oftă iar… Deși concluziile păreau liniștitoare, o vagă presimțire, asemenea unei bile miniaturale, îi alunecă sinuos prin suflet. Descinderea de la ziar, zvonurile compromițătoare lansate pe seama ei ce rost aveau? Să ajungă la urechile diplomatului german și să-l pună în gardă că s-a încurcat cu o „agentă“ a S.S.I.-ului? S-o defăimeze definitiv în ochii colegilor, care, cu puține excepții, nu-i înghițeau pe copoii Siguranței sau ai Serviciului secret?
Dacă a ajuns zvonul și la urechile lui von Rittgen? Mai mult ca sigur că da, că doar din cauza asta își pusese propriii agenți pe urmele celor ai lui Cristescu. N-ar fi fost exclus ca mâine sau poimâine diplomatul să ceară și câteva explicații părții române. Și i s-ar da: „V-ați încurcat cu o agentă a S.S.I.-ului, care până mai ieri cocheta cu ziariștii englezi și americani.“
Închise ochii și se revăzu în brațele pătimașe ale lui von Rittgen, în prezența fotografiei soției sale, și nu o încercă nicio jenă, deși, la un moment dat, avusese impresia că Frau von Rittgen îi aruncase din ramă o privire mustrătoare. „Doamnă, îi răspunsese și ea în gând, peste umărul bărbatului, fiecare cu războiul său.“
Soneria de la ușă țârâi atât de puternic, încât Luiza se sperie și-și auzi pe neașteptate bătăile inimii. Nu aștepta pe nimeni, cine putea să fie? Persoana de la ușă mai sună o dată, iar Luiza i se adresă fără glas: „Poți să suni până poimâine, că tot nu-ți deschid.“ Soneria tulbură pentru a treia oară liniștea apartamentului. Luiza se enervă, se dădu jos din pat, bodogănindu-și nemulțumirea. Doar când ajunse în vestibul își dădu seama că era goală.
— Cine sună? se interesă.
— Sunt comisionarul de la florăria „Orhideea“. Am adus pentru domnișoara Luiza Văitoianu un coș cu flori.
— Așteaptă dumneata o clipă!
Se întoarse în dormitor, își acoperi trupul cu un halat și reveni la ușă, deschizând-o. Din pricina coșului cu garoafe din brațele comisionarului Luiza nu văzu chipul acestuia.
— Dumneavoastră sunteți? Unde să-l pun?
Luiza îl conduse în sufragerie și-i arătă bufetul.
— Pune-l acolo! zise ea acru.
— Duduie, aveți și o scrisoare printre flori.
Precizarea o socoti inutilă: observase din prima clipă un plic alb, din hârtie japoneză, cu un scris necunoscut. Nu-și exterioriză curiozitatea.
Comisionarul, un bătrânel îmbrăcat îngrijit, care fără doar și poate văzuse multe la viața lui, își înălță respectuos șapca, uitându-se întrebător în ochii femeii. „Ce faci, cocoană, nu-mi dai și dumneata un ban?“
Dar cocoana era prea absorbită de propriile-i gânduri ca să-i priceapă „graiul mut“. Numai după ce închise ușa în urma lui și-i auzi pașii coborând scara, Luiza își dădu seama că nu-și onorase obligația. Nu catadicsi să-și îndrepte greșeala. Se întoarse în sufragerie și deschise plicul. Mirarea i se accentua brusc: expeditorul coșului de flori își bătuse la mașină epistola. Citi:
Stimată domnișoară Văitoianu:
Din capul locului vă cer scuze pentru deranj. Îmi pare sincer rău, dar altfel nu am cum ajunge la dv. Trebuie neapărat să vă văd; este în interesul amândurora. Întâlnirea noastră – iertați-mi stilul categoric – vă propun să aibă loc mâine dimineață la ora opt. Oră prea matinală pentru o femeie, nu însă și pentru o ziaristă. Locul întâlnirii: Prefectura poliției, biroul comisarului Victor Stanciu, pe care dv. prin mijlocirea mea, l-ați cunoscut mai bine. Am ales anume acest loc, deoarece mi-am imaginat că prezența unui reporter pe culoarele poliției, și la o oră matinală, nu va da nimănui de bănuit. În același timp, acolo vom putea discuta nestingheriți. Dacă sunteți de acord și, sincer vorbind, nu văd de ce n-ați fi, vă rog ca în seara asta să-i telefonați comisarului Stanciu și să-l întrebați dacă are un caz gras pentru dv. Dacă vă răspunde afirmativ, să-i cereți să vă stabilească ora la care să veniți și el o să vă răspundă: „Mâine la ora opt dimineața. În caz că dv. nu puteți răspunde invitației, îi propuneți ziua și ora când ați fi disponibilă. Atrag respectuos atenția că-i o chestiune urgentă.
Vă sărut mâinile,
al dv. Medoiu
P.S. Vă rog să aduceți cu dv. prezenta scrisoare, iar dacă refuzați oferta, vă cer insistent s-o distrugeți. Contez mult pe discreția dv.
Cu mulțumiri, M.
Surpriza, în adevărata sa accepțiune, o realiză abia după cea de-a doua lectură a scrisorii. Maiorul Medoiu, ca și Eugen Cristescu, nu era un ins oarecare, pe care să-l dai repede uitării. Medoiu o impresionase atunci printr-o afecțiune sinceră față de Radu, ce nu izbutea să și-o ascundă. Se despărțiseră ca doi oameni civilizați care, din întâmplare, descoperiseră că aveau un prieten comun – pe Radu Doinaș. Din ziua aceea (ce mirată fusese când, în garsoniera unde se întâlniseră, zărise fotografia frumoasei actrițe Lisette Vrancea!) maiorul Medoiu nu-și mai trădase în niciun fel interesul față de persoana ei. Nici Luiza nu avusese vreun motiv să-l caute. Radu nu-i bătuse la ușă, nici nu-i trimisese vreo scrisoare. Atunci de ce avea Medoiu nevoie de dânsa? Ce semnificație să acorde neobișnuitei sale invitații? Să fi intervenit oare vreun element nou în problema morții lui Radu? Să-i fi apărut stafia în București? Ce alt motiv dacă nu Radu Doinaș ar fi putut să explice scopul unei invitații concepute atât de conspirativ?
Îi venea greu să accepte ideea că maiorul prinsese de veste că o paște o primejdie dinspre serviciul lui Eugen Cristescu și că dorea, în numele memoriei lui Radu Doinaș, s-o pună în gardă. Oameni ca Medoiu, în vreme, de război, aveau destule pe cap ca să-și mai îngăduie și luxul de a se ocupa de o „Nebună“.
Se întunecase; aprinse veioza, despachetă coșul de flori. Numai garoafe roșii care răspândeau în sufragerie o luminozitate neobișnuită, mângâietoare. Luiza Văitoianu cercetă ceasul, se îndreptă spre telefonul aflat pe masa de lucru, ridică receptorul și formă un număr, rămânând în picioare. Auzi după câteva secunde glasul comisarului Stanciu.
— Bună, șefule! îi ură ziarista.
— Ia te uită! o recunoscu fără niciun efort șeful „Moravurilor”. Ce faci, domnișoară? Tot „nebună“, tot „nebună“?
Tonul vesel și prietenos al comisarului Victor Stanciu o înveseli brusc și Luiza îi răspunse:
— Nu pentru oricine, șefule… Așa că nu-ți fă iluzii… Auzi, șefule, îmi crapă condeiul după o treabă mai senzațională. Ai un caz gras pentru mine?
— Pentru tine, cum să-ți zic, continuă bucuros comisarul, am cazuri grase care, zău așa, le păstrez într-un răcitor să nu se altereze. Vino mâine dimineață la opt. O să-i mulțumești lui nenea moravistul pentru marfă. Numai să-mi vii la opt…
— Gata, șefule, la opt fix trecute, am, n-am treabă, sunt la Prefectură… Pa!
— Stai, stai! o opri brusc comisarul. Unde am mai auzit eu chestia asta cu am, n-am treabă, la ora opt fix trecute sunt la Prefectură?
Luiza Văitoianu se înveseli de-a binelea și-i răspunse râzând:
— Șefule, acum… de la mine, pentru prima oară…
— Nu, nu… de la un client de-al meu… Că mi-a plăcut replica și n-am uitat-o… Trebuie să umblu la Fișier…
— Foarte bine! Foarte bine! Pa!
Puse receptorul în furcă, relaxată oarecum după convorbirea cu moravistul nr. 1 al Capitalei, care nu era chiar un ins incult, dar, uneori, trăda cu o inocență de bătrânel senil niște zone nu prea favorabile intelectului său. Totuși nu de cultura sa literară ținea priceperea lui de necontestat în ale „Moravurilor“, făcând din el un șef temut de lumea interlopă a proxeneților.
Neîndoios, florile, coșul cu flori, scrisoarea, convorbirea cu Stanciu avuseseră darul de a-i reda buna dispoziție, încrederea în seara care abia începuse să învăluie orașul de dincolo de zidurile casei. Și totuși scoase telefonul din priză și se hotărî să-și petreacă noaptea în patul ei, recitindu-l pe Baudelaire și sorbind când și când câte un strop de „Metaxa”.
