Dickens

Partea întâi

ANII DE FORMARE

1

ORĂȘELUL DE PE MEDWAY

Lorzii amiralității, vrând să construiască docuri mari, aleseseră în acest scop, încă de pe vremea reginei Elisabeta, un orășel așezat pe râul Medway, la treizeci de mile depărtare spre sud-vest de Londra, acolo unde acest râu se varsă în gurile largi ale Tamisei. Să tot fie o zvârlitură de băț de la orășelul numit Chatham până la locul acesta, care a devenit în scurtă vreme unul dintre cele mai de seamă șantiere pentru construcția flotei de război. Lângă orășel au fost ridicate forturi întărite, ca să se apere docurile militare de eventualele incursiuni ale corăbiilor vrăjmașe. Dar ele nu l-au împiedicat, din păcate, pe îndrăznețul amiral olandez de Reutter să forțeze cu corăbiile sale gurile Tamisei și, bătând din culevrine, să acopere cu o grindină de ghiulele de fontă forturile care apărau orașul, scufundând și câteva corăbii de război și împrăștiind groaza în orășel.

Asta se petrecuse cu mai bine de o sută cincizeci de ani înaintea acelei seri plăcute de vară, când strada principală din Chatham, High-Street, ce se întinde cam o milă și jumătate de-a lungul râului, se bucura în liniște și pace de o siguranță deplină față de invaziile îndrăznețe ale amiralilor. Și, într-adevăr, dacă în capul unui amiral semeț ar fi încolțit acum gândul cutezător de a deschide din nou focul bateriilor asupra orășelului Chatham, nu ar fi întâmpinat el oare, de data asta, riposta cuvenită din partea noilor linii de forturi și nu s-ar fi făcut oare de rușine prea încrezutul dușman?

Dar acum teama de incursiuni nu mai avea, fără îndoială, niciun temei. Anglia și locuitorii din Chatham se aflau în deplină siguranță. Cu cinci ani înainte, puterea tiranului și despotului Bonaparte fusese zdrobită de ducele Wellington, iar despotul se afla acum exilat pe o insulă pierdută în largul oceanului; a doua oară nu mai putea să fugă, cum fugise de pe altă insulă cu trei luni înainte de a-l fi nimicit cu desăvârșire ducele victorios. De data asta era bine păzit, iar Anglia și locuitorii din Chatham se puteau bucura în tihnă de o viață pașnică.

Și se bucurau din plin, cel puțin cei din Chatham, ieșiți pe High-Street în seara aceea plăcută de iunie.

E încă lumină; vara se întunecă mai târziu. Pe High-Street, în preajma priMariei care-și înalță ceasul deasupra locuitorilor din Chatham, e mare însuflețire. „Pe aici, pe la noi e aproape ca pe Strandul de la Londra“, se laudă cei din Chatham, când descriu vreunui călător în trecere orașul lor natal. Nici vorbă că exagerează din cauza sentimentului lor patriotic loca. High-Street se deosebește mult de Strand, dar trebuie să recunoaștem că în seara asta e mare forfotă în preajma priMariei.

Praful ridicat de bocancii grei ai marinarilor se așterne într-un strat gros pe pantofii frumoaselor din Chatham și pe ghetele bravilor ofițeri și funcționari.

La ora asta, High-Street mișună de marinari, ofițeri și funcționari. Funcționari de toate categoriile: de la docurile flotei regale, de la arsenal, de la depozitele de aprovizionare, de la administrațiile militare ale forturilor din Chatham. Marinari de toate gradele — începând cu elevii și sfârșind cu locotenenții — toți bine dispuși, după ce consumaseră cantități apreciabile de băuturi tari. Bătrânii lupi de mare, cu îmbrăcămintea lor îmbibată de catran, contribuie și ei la stârnirea prafului; aceștia se plimbă pufăind din pipe, acoperind de fum cerul ușor înnorat.

Pe High-Street sunt multe taverne care vând băuturi spirtoase; dai de ele aproape la fiecare pas. În preajma lor se află prăvăliile adaptate situației predominante pe care o are orășelul Chatham față de alte porturi militare și șantiere navale ale regatului. În vitrinele acestora se poate găsi absolut tot ce e necesar pentru aprovizionarea și echiparea corăbiilor și a bravilor marinari, începând cu bidonul pentru rachiu și sfârșind cu busolele de orice mărime, pe care marinarii le folosesc la orice, în afară de spart nuci. În rând cu aceste prăvălii sunt și altele, ale căror vitrine ademenitoare sunt pline de tutun, piper, grămezi de lămâi și nuci de muscat, necesare pentru punch, cu sticle de gin și de rom și cu articole coloniale făcute să-i ispitească numai pe cei din Chatham, nu și pe lupii de mare care aprovizionează prăvăliile acestea cu mărfuri aduse de peste mări, prilejuind astfel pagube incontestabile vistieriei regale.

Totuși, lupii aceștia de mare, cu mustăți și fără, podoaba Chathamului, sunt considerați oarecum ca stăpâni ai orașului, iar ei, dându-și seama de situația lor privilegiată, se comportă cam liber. Nu c-ar răcni cântece vesele pe High-Street — pentru asemenea distracții are orașul destule ulicioare în cartierul docurilor — dar fumul pipelor lor ascunde locuitorilor din Chatham cerul de iunie, iar duhoarea de vin a gâtlejurilor lor arse de alcool strică întrucâtva mirosul plăcut al teilor înfloriți, plantați de locuitorii orașului pe strada principală.

În seara asta, funcționarii de la docuri, depozite, arsenal și de la forturile militare ale lui Pitt au și avut vreme, după terminarea serviciului, să viziteze localurile lor de preferință. Pesemne că din pricina asta se arată tot atât de bine dispuși ca și numeroșii mateloți și ofițeri ai flotei regale, care se plimbă pe High-Street.

Funcționarii poartă fracuri și redingote albastre, verzi, cafenii ori de culoarea nisipului; pantalonii de vară, făcuți din pichet pestriț sunt largi, acoperind laba piciorului. Eleganții, însă, ispitiți de ultima modă și imitându-i pe cei din Londra, se grăbiseră să apară în pantaloni galbeni de pânză, ce nu coborau mai jos de jumătatea pulpei. Lupii de mare, neînvățați cu manierele elegante, nu se sfiesc să-i arate cu degetul, râzând cu gura până la urechi.

Dar eleganți de felul acesta sunt puțini; căci cei din Chatham nu pot ține piept niciunui dandy din Bath ori Brighton. Iar domnișoarele din Chatham, care plecau de acasă de sub oblăduirea părintească să respire mirosul de tei, vin și tutun, nu se puteau lua la întrecere pe tărâmul modei, cu elegantele din Bath. Cucoanele din Chatham gătite de plimbare cu mantile, pelerine sau șaluri, rămăseseră credincioase vechii și preferatei mode grecești; își purtau taliile chiar sub piept, în vreme ce elegantele din Bath îi trădaseră demult pe vechii elini, potrivindu-și taliile la locul cuvenit. Tinerii gentlamieni și tinerele ladies nu

pierd vremea degeaba; privirile de admirație și cele de grație se încrucișează pe High-Street, străpungându-l în toate direcțiile. Tinerii funcționari din Chatham nu se deosebeau în general întru nimic de ceilalți funcționari ai regatului; și unii, și alții se înflăcărau tot atât de mult în fața frumoaselor ladies, cu toate că farmecul feminin nu-i ispitea la fel pe toți funcționarii din Chatham, deși niciunul din ei nu atinsese vârsta când acest farmec te lasă rece.

2

PE ORDINANCE-TERRACE

Așa de pildă, poți să-ți dai seama dintr-o singură ochire, în primul rând, că gentlemanul care ieșise din taverna „Calul alb“ și trece acum prin fața priMariei e funcționar și în al doilea rând, că nu nutrește niciun fel de interes pentru vreo lady din Chatham, deși nu atinsese încă vârsta critică.

E un gentleman cam de vreo treizeci și cinci de ani ori poate mai puțin, cu un obraz plăcut, prelung, cu ochi căprui și nas subțire. Gura moale, feminină, micuță, cu buza de jos cărnoasă și bărbia neexpresivă, nu prea dovedește tărie de caracter. Poartă un frac de pânză albastră, cu nasturi auriți, și pantaloni făcuți tot din pânză, de culoarea nisipului. Gulerul scrobit al cămășii îi ajunge până la obraji; capetele batistei negre de mătase sunt băgate sub vestă, lăsând descoperit pieptarul. Pălăria-i mare, cu fund mic și boruri largi foarte întoarse în sus, e dată pe ceafă; o șuviță creață de păr îi flutură pe frunte ori de câte ori înclină capul, salutând numeroasele lui cunoștințe și făcându-le prietenos semn cu mâna.

Trece pe lângă primărie cu pas șovăielnic. Nu s-ar putea spune că se clatină, dar nici că pășește cu siguranță. Iar ochii lui căprui sunt mai umflați decât s-ar cuveni să fie — chiar dacă am admite că gentlemanul stătuse toată ziua, adus de spate, într-unul din birourile semănate cu atâta dărnicie în Chatham.

Îi este cald. Își șterge fața cu o batistă frumoasă de mătase și, aruncând o privire la ceasul din turnulețul primăriei, grăbește hotărât pasul.

Dar vizita făcută la „Calul alb“ nu-i îngăduie să meargă repede. Oftează, dând în neștire din mâini și rostind mecanic „Hallo, Bill!“, apoi își încetinește iar pasul.

Deodată însă, atent, exclamă:

— Hei, Charlie! De unde vii?

Un băiețel delicat, de vreo opt ani, cu ochi mari, albaștri închis și bucle de un castaniu luminos, apăruse în High-Street, de după colț.

— A... A... mă duceam acasă... îngaimă el.

Dacă tatăl lui merge pe High-Street, nu poate fi în același

timp și în altă parte; deci, el, Charlie, n-a întârziat la masă. Așa că recunoaște cu un glas mai sigur:

— Am fost la match. Au jucat echipele lui Mr. Giles și Mrs. Bowle.

— Bile?

— Da.

— Și cine a câștigat? întreabă iar gentlemanul, apucându-l prietenos pe Charlie de mână.

Abia acum simte băiatul că tatăl său nu se prea ține bine pe picioare. Știe el cine-i vinovat: ale-ul, berea limpede și tare, care-i place atât de mult părintelui său.

— Giles. Eu i-am sfătuit pe cei de la Mrs. Bowle să nu joace, dar
mi-au răspuns că sfaturile mele n-au niciun rost, dacă nu joc și eu. Știi, tată, nu prea sunt tare nici la bile, nici la cricket. Nu sunt un sportsman, cum spun ei.

Băiatul e mâhnit de stângăcia lui la jocuri.

— Mai bine povestește-mi, dragă — întreabă tatăl lui, ca să schimbe vorba — cum a fost la spectacol. Cu cine ai fost la teatru? Cu doctorul?

Încă nu se văzuseră în ziua aceea. Tatăl sosise cu o seară mai înainte, după ce se întorsese Charlie de la teatru, și dimineața, când plecase băiatul la școală, el dormea.

— Vai, ce frumos a fost, tată! Știi, în scena în care ducele de Richmond îl ucide pe regele Richard cu spada, a trebuit să-mi pun mâna la gură, ca să nu țip.

— Cum se poate să fii atât de nervos, băiete dragă?

— În locul meu ai fi făcut la fel. S-au bătut chiar lângă loja noastră. L-am apucat pe James de mână.

— L-a luat doctorul și pe James?

— Sigur. A fost și tanti cu noi.

— Aha! Așa-i!!

Chirurg militar, doctorul Lamert locuia în apropiere și venea des pe la familia Dickens. Fiul lui, James, deși cu opt ani mai mare, era prieten cu Charles. Doctorul Lamert era văduv și venea cu plăcere la Dickens, unde stătea și Mrs. Hellen, o soră de-a mamei lui Charlie, văduvă și ea.

Băiatul strânge mâna tatălui său:

— Ieri am isprăvit „Pelerinul Pickle“ și să știi c-am bănuit că Smollet îl va face să se căsătorească până la sfârșit cu Emily. Îți aduci aminte că și la Fielding, Tom Jones se căsătorește până la urmă cu Sophia. Ia spune, tată, de ce se tot căsătoresc cu toții?

— Ei, nu chiar cu toții — răspunde moale tatăl, gândindu-se fără să vrea la doctorul Lamert. Se părea că și doctorul o va lua, în sfârșit, de soție pe mătușa lui Charlie.

— Don Quijote nu se căsătorește, e adevărat. Dar Robinson Crusoe, da. Și-n cartea lui Smollet, Roderick Random se însoară, iar în „Humphrey Clinker“ se căsătoresc cu toții. Așadar, vezi că am dreptate să-mi pun întrebarea asta?

John Dickens găsește un răspuns potrivit, cu toate că băuse astăzi mai mult ca de obicei:

— Ei, n-ai ce-i face, băiete dragă; și tu te vei însura când vei fi mare.

Charles lasă capul în jos, și în fața lui apare Lucy cea cu păr de aur. Se îndrăgostire de Lucy Strawhill de cum o văzuse, cu doi ani în urmă; fratele ei George, camarad de-al lui Charlie, o adusese la dânșii, ca să admire „lanterna magică“. Da, se va căsători cu Lucy. E cochetă și-i place să-l necăjească; dar n-are a face, o va lua de soție.

Au ajuns în fața biroului de diligențe, Thompson. Charles se uită cu plăcere la firma ovală expusă în geam, care reprezintă diligența Thompson, plină de călători în haine de sărbătoare; toți par grozavi de veseli, nici vorbă, deoarece călătoresc cu diligența asta.

Cu ea a călătorit și el, când a fost la Londra să-l vadă pe clownul Grimaldi. Același simpatic doctor Lamert l-a luat cu el, și Charles își amintește acum de călătoria aceea la Londra.

— Când voi fi mare, mă fac actor, spune el.

Și se gândește că va ajunge tot atât de vestit ca și Grimaldi; iar Lucy îl va admira. Sau poate va juca rolul ducelui de Richmond; nici asta n-ar fi rău.

Dickens-tatăl nu prea înțelege ce legătură este între hotărârea lui Charles de a se face actor, firma diligenței de pasageri și călătoria la Londra. Mormăie ceva neînțeles, după care spune:

— Iată-ne și acasă...

Trec pe lângă „Parapetul de artilerie“, apropiindu-se de Ordinance Terrace, ulița pe care se află locuința familiei Dickens.

Toți ai casei sunt adunați în sufragerie și-i așteaptă. Fanny, în vârstă de zece ani, își strânge repede caietele de pe masă; sârguitoare de felul ei, în așteptarea mesei, se și apucase să-și facă lecțiile. Letiția, de cinci ani, e flămândă și se grăbește să se așeze la masă, punându-și șervețelul la gât și înarmându-se cu o lingură. Doamna Dickens își subțiază buzele: băgase de seamă dintr-o aruncătură de ochi că soțul ei trecuse pe la „Calul alb“. Ține pe genunchi un plod de numai șase luni. Lângă ea, în cărucior, doarme micuța Harriet.

John Dickens, care-și arată marea-i dragoste pentru copii, mai cu seamă când întârzie de la masă, ceea ce se întâmplă destul de des, îl sărută cu gingășie pe creștet pe micul Frederick și se grăbește s-o întrebe pe prea iubita sa soție cum o mai duce cu sănătatea.

— Frumos, tare frumos! Iar ai întârziat, John, și noi murim de foame. Și tu, Charles, de ce n-ai venit până acum?

— Știam că tata nu s-a întors încă — încearcă se se descurce băiatul.

— Știai? De unde puteai să știi? Charles, nu mai începe cu născocirile, spune doamna Dickens enervată.

Charles, nu-i tare în „născociri“. nu știe să „croiască minciuni“ și-și dă seama de asta. Adevărat, de unde ar fi putut ști el că tatăl său nu era acasă? Mai bine ar fi spus adevărul: c-a fost la matchul de bile și gata. Dar acuma-i prea târziu. Oftează și tace. Apoi, îndreptându-se spre scaunul lui, încearcă să nu mai privească spre maică-sa.

În tot timpul mesei, capul familiei se arată bine dispus, trăncănind verzi și uscate; se vede cât de colo că vrea să descrețească fruntea nevestei sale.

— Nu-ți poți închipui, dragă, ce discuție aprinsă s-a încins astăzi la noi la birou! Ți-am povestit de domnul Howell, de firea lui pașnică și tăcută; dar e bun funcționar, n-am ce spune! Ei, ce-ți închipui că a declarat astăzi domnul Howell, așa tam-nisam? Că e de acord cu petițiile pentru comerțul liber. Cred că-ți aduci aminte. Ți-am vorbit de chestiunea asta acum o lună. Nu-ți mai amintești? Petițiile acelea, dragă, făcute la Londra, Glasgow și Manchester, în care se spune că toate relele, sărăcia și celelalte vin numai din lipsa unui comerț liber. Ai uitat? Acum judecă și tu, te rog: nici vorbă că cei care au făcut petițiile au știut ce spun și c-au judecat chestiunea pe toate fețele. Dar domnul Howell? Ce are el cu comerțul liber? Nici în clin, nici în mânecă! Ei, să-l fi văzut astăzi pe pașnicul Howell! „Mai bine mor, spunea el, decât să renunț la convingerea mea că prin petiții se cere ceva absolut necesar și că tot răul din țara noastră este rezultatul protecționismului“. Ți-am explicat, mi se pare, ce-i aceea protecționism. Ei, ce spectacol a mai făcut și domnul Howell al nostru; ne-am mirat cu toții. Domnul Tillet, ca să-l necăjească, a spus că și comerțul liber și toate petițiile acelea nu-s decât fantasmagorii. Ne-am speriat, îți spun drept. Fața pașnicului nostru domn Howell s-a înroșit ca focul și, bătând cu pumnul în masă, a spus cu un glas teribil: — „Eu nu l-aș sfătui pe domnul Tillet să discute chestiuni de care n-are habar“. Și i-a aruncat acestuia o căutătură, să-l vâre în pământ, nu alta. Ei, ce spui de omul nostru cel pașnic? Îți place o asemenea întâmplare, dragă?

Dar doamnei Dickens nu-i plăcea deloc întâmplarea și n-arăta niciun fel de interes pentru ea, așa că monologul domnului Dickens nu-și atinse scopul, și el se văzu silit să schimbe subiectul. Iată-l acum cufundat în gânduri, cugetând la viitorul strălucit ce-i așteaptă pe „cei mai mari dintre puișorii noștri“: Fanny și Charles.

Dar doamna Dickens e prea amărâtă de vizitele zilnice ale soțului ei la „Calul alb“ și de întârzierile lui la masă, ca să se poată potoli cu una ou două. Când el îi spune la ce se gândește, ea-l privește cu neîncredere, ceea ce nu-l descurajează pe părintele iubitor.

— Sunt sligur că Fanny va ajunge o mare muziciană, începe el, necăjindu-se cu carnea de vacă; am auzit-o deunăzi cântând câteva pasaje și spun cinstit că nu-mi venea să-mi cred urechilor.

Rămâne însă o taină unde putuse auzi părintele iubitor pasajele cântate de Fanny, care lua lecții de pian într-altă parte a orașului, cu un profesor de muzică de mâna a treia.

Cu toate acestea, John Dickens, pătruns de dragoste pentru „cei mai mari dintre puișorii noștri“, o ține-nainte:

— Cât despre Charles, n-am nicio îndoială. De el sunt sigur și aș pune rămășag pe trei sticle...

Se oprește deodată. Doamna Dickens își subțiază și mai tare buzele.

— Adică, se grăbește John Dickens, vreau să spun, dragă, că Charles o să ajungă cu siguranță scriitor. Mă uimesc cunoștințele lui din literatura cultă. Pur și simplu, mă uimesc! Cunoaște o mulțime de nuvele din „Spectator“ și „Chatterbox“, își amintește perfect de toate romanele lui Fielding, Smollet, absolut de toate...

Charles știe că tatăl său vorbește de talentele lui și ale Fannyei ori de câte ori trebuie să topească tăcerea de gheață a mamei. E obișnuit cu asemenea discuții, sau mai bine zis cu monologurile tatii.

— Ce-i cu bătrânul Fielding? se aude un glas de la ușă.

E doctorul Lamert. Blajin, grăsuliu — intră, aruncând o privire de
jur-împrejur. Văzând că doamna Hellen n-a apărut încă, dă bună ziua doamnei și domnului Dickens și-i ciupește delicat de obrăjiori pe copii, așezându-se ceva mai departe de masă. Așteaptă, desigur, să vină doamna Hellen.

— Tocmai spuneam, Lamert, că Charles o să ajungă cu siguranță scriitor. A citit o groază de cărți. Nu găsești?

— Da, da, e foarte citit, încuviințează doctorul Lamert. Mi-a povestit deunăzi, pe larg, câteva schițe de Washington Irving.

Charles n-aude pgntru prima oară vorbindu-se despre erudiția lui.

— Eu o să fiu actor... spune el.

John Dickens e dispus să admită și posibilitatea asta.

— Se poate, se prea poate! murmură el, trăgând cu coada ochiului la nevastă-sa.

Ca de obicei, doamna Dickens nu rămâne multă vreme supărată. Fața-i capătă iar expresia obișnuită.

— S-ar putea ca favoritul dumitale — se adresează el doctorului — să aibă dreptate. Îți mai amintești cum cânta cuplete când era mic de tot? E drept că nu erau cuplete potrivite cu vârsta lui, eu însă mi-am dat seama de pe atunci că are talent și sunt aproape sigur că va ajunge un mare actor. Actor sau scriitor! Are mult haz la povestit.

Doctorul se uită cu prietenie la favoritul lui, apoi se ridică. Tocmai intră doamna Hellen, motivul vizitelor sale zilnice în casa Dickens.

— Ai dreptate, Dickens, spune doctorul, după ce doamna Hellen se așeză la masă; nu știu dac-am mai întâlnit un copil cu un spirit de observație atât de dezvoltat ca al lui Charles.

Așadar, în loc de o mustrare aspră pentru întârziere, Charles primește laude cu nemiluita. Și pricina e numai slăbiciunea scumpului său tată pentru taverna „Calul alb“. Copilul înțelege prea bine că dacă nu s-ar fi enervat mama lui, nici dragul lui tată n-ar fi încercat să-i abată atenția cu discuțiile despre talentele fiului său. Dar nu e prima dată că tatăl stăruie atât asupra acestui subiect care-i face o plăcere așa de mare. Replica doctorului Lamert îi dă parcă pinteni; iată-l înnotând până-n gât în grijile și sentimentele lui părintești.

Deodată, spune:

— Ce zici dragă, nu crezi c-ar trebui să-i mutăm pe Fanny și pe Charles la altă școală?

Charles și Fanny urmează la o școală mixtă de băieți și fete, condusă de o lady bătrână și evlavioasă, care ia câte zece panny pe săptămână de fiecare elev. Lui Charles nu-i place deloc școala asta; se plictisește acolo de moarte, dar mai cu seamă nu-i place mopsul cel urâcios care stă culcat în coridor pe o salteluță de vată și mârâie așa de scârbos când treci pe lângă el.

— Nu-i o școală potrivită pentru copiii noștri. Le-ar trebui una mai bună, încheie solemn John Dickens. Nu ești de aceeași părere, Lamert?

Ba da, doctorul Lamert e de aceeași părere, ca și doamna Hellen și doamna Dickens. Dar de unde să iei bani să plătești taxele pentru o școală mai bună? Mai sunt și lecțiile de pian ale Fannyei, care trebuie achitate.

Doamna Dickens dorește și ea o schimbare a școlii, dar nu pomenește nimic despre bani. Nici ea, nici soțul ei nu se gândesc la bani.

— Charles ar vrea grozav să învețe, adaugă doctorul. Mi-a spus mie
c-ar fi în stare să învețe toată viața. Nu-i așa, Charles?

Charles dă din cap.

— Atunci gata, s-a hotărât! Căutăm altă școală, — încheie John Dickens. E atât de copleșit de grijile părintești, încât nu mai are vreme să se gândească la șilingii cei vrednici de dispreț.