Dincolo de nisipuri

Dincolo de nisipuri de Fanus Neagu

Caii albi din orașul București înainte de bătălie în zori, pe ploaie în ajun de Anul Nou Băiatul și cocoșul de lut Covorul violet Din partea autorului A. NINGEA ÎN BĂRĂGAN

(Olelie)

în anul 1949, în ziua de Lăsata-secului, Chivu Căpălău s-a sculat târziu. Dormise somn greu, de plumb, din pricină că seara se îmbătase cu dascălul satului până la nesimțire. Dascălul se abătuse pe la el să-i spună că popa Răgălie se aține să-i facă vânt din consiliul parohial, fiindcă i-a ajuns la ureche că Onică, băiatul cel mic al lui Căpălău, trăiește cu Vica, nevasta lui Babalete. Mai rău ca păgânii, Doamne ferește!

Deșteptându-se, Căpălău a dat iar pe gât o moșoioacă de vin -cui pe cui se scoate – și a strigat după feciori să-i judece ca pe hoții de cai, dar nu era niciunul pe-aproape. Se gândea, în vreme ce-și trăgea cizmele în picioare, că vorbele ce se vânturau prin lume nu erau lipsite cu totul de adevăr. Babalete, slab la minte de la naștere, nu găsise femeie decât într-un sat la patruzeci de kilometri de Suligatu. Vica nu-l plăcuse, după cum nu-l plăcuse nicio fată de prin împrejurimi, dar avea un copil din flori – o batjocorise, pe când se afla la plug, singură, primăvara, unu Ciungu lui Pavelete, om cu trei copii, acum mucezea la închisoare – și taică-su o sili, pisând-o în bătăi, să se ducă după băiatul cel mare al lui Căpălău. Alde Căpălău au adus-o cu sania, într-o noapte, după Bobotează. La o săptămână după ce-a venit la ei, i-a murit copilul și n-a vrut să-l mai primească pe Babalete în pat, îl punea să doarmă pe jos, lângă sobă. Nu era cununată cu Babalete, Căpălău vroia s-o țină o lună, de probă, s-o vadă cum se poartă și cât îi poate capul și pe urmă să facă formele la Comitetul provizoriu.

„E cu ochi și cu sprâncene de ce s-a îndrăcit așa muierea”, își zise Căpălău, în ziua de Lăsata-secului, și ieși în prag, unde văzu că viscolul, pornit înainte de miezul nopții, se întețise. Gardul de mărăcini

de la livadă fusese aruncat peste cotețul câinelui din coasta porumbarului. Magazia, grajdul și perdeaua oilor aproape că nu se mai vedeau; vântul le înfășa în scutece albe.

Cu fața ascunsă în gulerul cojocului, Căpălău intră în troianul din fața ușii, afundându-se în el ca într-o grămadă de pleavă și trecu la bucătărie, unde Nadoleanca, într-o rochie de barhet pătată de sosuri și unsori, făcea pregătiri pentru petrecerea de la noapte cu finii și cumetrii.

Căpălău cununase și botezase în fiecare an, deoarece pentru un naș o cununie sau un botez e o nimica toată, ce cheltuiește în zilele nunții scoate mai târziu cu vârf și îndesat, fiindcă în Suligatu e obiceiul din bătrâni ca, de sărbătorile mai însemnate de peste an, finii să vie cu plocoane la naș – zece perechi de găini și trei de curci în tot anul, plus carpetele și tișlaiferele ce se dau pe colac de Lăsata-secului, de Paști și de Crăciun.

Și-apoi Căpălău era om cu stare și nu refuza pe nimeni.

— Bine că te-ai sculat, îi zise femeia, când îl văzu în pragul bucătăriei. S-aduc să-mi tai curcanul. Am fiert apă să-l jumulesc, dar m-am găsit pe nimeni să mi-l taie.

Vorbind, Nadoleanca se aplecă și azvârli un lemn în foc. Era bătrână, mărunțică, groasă, cu fața tuciurie. Pe vârful nasului îi atârna un neg cât bobul de fasole.

— Da alde fii-tu unde sunt? întrebă Căpălău. Au plecat să vânture satul și vin deseară la petrecere?!… Sigur, urmă el, pufnind pe nări, la treabă ne îndemnăm mai greu, dar la băutură ne așezăm în capul mesei și nu ne mai scoală omul nici cu parul.

Era limpede ca lumina zilei că pe Căpălău îl râma la inimă să facă scandal. „Așa-i el după băutură, îl râcâie greața la lingurică”, se gândi Nadoleanca și, după cum făcuse toată viața ei când bărbat-său se găsea în toane rele, aștepta resemnată, cu umerii căzuți, ploaia de înjurături și bruftuiala ce trebuia să urmeze.

— N-auzi ce zic, se răsti Căpălău, unde-s băieții?

— Onică, răspunse Nadoleanca, e plecat la gârlă să spargă două copci de gheață și să bage minciogul. Poate-i pică vreun baboiaș. Iar celălalt e afară, bușește într-o buturugă.

— Dacă e afară, de ce nu l-ai chemat pe el să-ți taie curcanul?

— Nu vrea. Zice că-i e milă.

— Milă? Bine, dau eu ochii cu el. Îi arăt eu ce e aia milă! Te pomenești că tot din milă îl lasă pe Onică să se ție după Vica.

Nadoleanca păli. Înțelese de unde vine supărarea lui Căpălău și se gândi cu groază la clipa când Onică, pe care-l iubea mai mult decât orice pe lume, va da ochii cu taică-su. Fără să scoată o vorbă, se înfofoli în grabă cu eșarfa de lână, ieși în viscol și se întoarse ținând în brațe curcanul pe care-l îndopau de două săptămâni cu grăunțe și mămăligă caldă.

Căpălău luă pasărea, o întinse cu gâtul de prag și repezi toporișca cu sete. Sângele țâșni stropind pervazul ușii și peretele.

— Cheam-o pe Vica să răzuie sângele, zise omul, și vedeți, nu risipiți fulgii, că vă trebuie să umpleți perne.

Când se aplecase, îl cuprinsese dintr-o dată un val de amețeală. Buza de jos, răsfrântă, scrijetală de brici, îi tremura bătrânește.

Nici Vica nu era acasă. Plecase cu Onică la râu să-l ajute. Căpălău își ciupi mustața nervos, cu două degete. Era înalt, ciolănos, cu obrajii surpați și cu ochii verzi, înfundați.

— Zi așa, s-a dus să-l ajute pe Onică, făcu el strâmbându-se. Da de ce nu-l ajută pe Babalete, a?! Tu, căpățână seaca ce ești, nu vezi că putoarea numai după Onică se ține! Am adunat-o după drumuri și acum ne face de râsul lumii. Ce zici dac-o fac pachet și-o trimit la tat-su, plocon de Lăsata-secului?

Nadoleanca tăcea. Căpălău, se vedea bine, o provocase în nădejdea că ea o să scape o vorbă în apărarea lui Onică sau a Vicăi, ca să-și verse apoi tot năduful în spinarea ei. Bănuia că Nadoleanca o îndrăgise pe Vica, fiidcă o îndrăgise și Onică. Dar văzând-o că nu deschide gura, Căpălău căută o lingură și se apucă să leorpăie lacom ciorba rămasă de ieri.

În clipa aia intră Babalete, aducând lemne pentru foc. Urechile-i mari, cât foaia de lipan, nu-i încăpeau în căciulă. De mult ce șezuse în viscol degerase și scutura mereu din cap ca un cal nehățuit care se muncește să lepede căpițeaua. Era lung, mult mai lung decât taică-su, lat în spate, vârtos și avea gura largă, iar mâinile musculoase îi atârnau până la genunchi.

— Mă, îl întreabă Căpălău, știi unde ți-e muierea? Știi, sau nu știi?

Babalete nu-i răspunse. Se așeză pe un scaun și apucă în palme talpa unei cizme pe care o crestase cu toporul.

— S-a rupt, scânci el cu voce groasă, sucindu-și întruna laba. Am scăpat toporul în ea și s-a rupt.

— Of, că prost te-a mai făcut mă-ta! îi zise Căpălău. Nu ești bun de nimic. Cârpă, asta ești! Du-te, mă, la gârlă, acolo-i muierea ta, înfinge-i bine mâna în ceafa și bag-o cu capul în copcă. Să-i dai drumul când se face țifoaie de apă.

Crezând că așa o să-l domolească pe Căpălău, Nadoleanca îl luă pe Babalete de mână și-l împinse binișor pe ușă afară.

— Isprăvește buturuga, dragul mamei! îmi trebuie lemne…

— Sigur, sări Căpălău, trimite-l în viscol, dă-l afară că-i prost. Lasă-l să degere, Babaletele!

îl chema Niță, dar îi ziceau și-n casă Babalete, fiindcă așa-l poreclise satul.

Peste puțin, sătul și ușurat de damful beției, Căpălău trecu și el în curte să îngrijească de vite. Dădu grăunțe oilor într-un uluc de lemn, le pipăi pe pântece pe cele ce așteptau să fete, socotind câte zile o să mai treacă până le-o sosi sorocul, și aduse de pe rampa magaziei o furcă de salcâm, lungă de un stânjen și jumătate, cu care încercă să ridice gardul livezii dărâmat de vânt. Dar orice făcea era cu gândul numai la Onică și la Vica, și furișa priviri spre vraniță, spre poarta cea mare care se deschide pe o roată de fier, să-i vadă când se întorc de la râu.

Lui Căpălău îi plăcea să creadă că lumea din sat îl respectă pentru virtute. Nu se îndoia că ăsta era darul cu care-l învrednicise Dumnezeu de la naștere și a-l arăta satului despuiat de virtute, ca pe-un știulete de porumb trecut prin machină cum voia să facă popa Răgălie, era ca și cum i-ar fi dat brânci de pe malul gârlii… Și de ce? Fiindcă Onică s-a încurcat cu Vica, femeia pe care el i-o hărăzise lui Babalete, și pe care-o alesese anume cu copil din flori, să fie mereu sub porunca lui și să nu crâcnească la muncă. „Ei nu, își zise Căpălău, astăzi or să vadă că și-au făcut de dragoste cu buruieni de urât”. Trecuse multe cu vederea muierii ăsteia tinere: o lăsase să meargă să cânte la căminul cultural, ca să nu zică lumea că se împotrivește noii orânduiri, o lăsa și duminica să caște gura cu vecinele la conferințele pe care le țineau învățătorii sau vreun inginer venit de la oraș, dar acum, gata, sosise timpul să pună rânduială în casa lui.

Tocmai când cugeta astfel, Vica, albită de viscol, intră fuga în curte, cu minciogul într-o mână și cu târnăcopul în cealaltă, ocoli fântâna cu colacul îngroșat de gheață și pieri în bucătărie. Căpălău nu părăsi lucrul numaidecât, întârzie clipa răfuielii, până ce Vica avea să se dezmorțească.

Intrând în bucătărie, Vica îmbrățișa soba și-o rugă pe Nadoleanca să-i descheie cureaua cu care se încinsese peste cojoc.

— Aoleo, zise ea dârdâind, e un spulber devale la gârlă, că te dă peste cap. Dacă nu era Onică, să m-ajute, n-aș fi urcat vadul niciodată, înțepeneam acolo.

— Unde-i el acum? întrebă Nadoleanca speriată.

— Cine? Onică? S-a dus pe maidamul din dosul morii, să dea câinii în jujău… N-am făcut nimic, să știi, n-am prins nicio coadă de pește.

— Slavă Domnului, răsuflă Nadoleanca, bine că n-a venit. Tat-su umblă să-l frângă în bătăi…

Vorbind, bătrâna râcâia cu unghia pe geam să se uite în curte.

— Și tu, urmă ea, ferește-te să dai ochii cu Chivu. E foc și pară. Du-te în odaia voastră și încuie-te acolo, că e jurat să nu te lase teafară. Du-te repede, până nu prinde de veste că te-ai întors.

— Bine, mă duc, răspunse Vica.

Și mai înainte ca Nadoleanca să se poată împotrivi, îi prinse capul în palme privind-o o clipă în ochi, luminos, cu dragoste și recunoștință, apoi o sărută pe obraz, țocăit și se repezi la ușă.

Era însă prea târziu. Căpălău se și afla în prag și, când Vica încerca să se furișeze pe lângă el, îi puse mâna în piept și-o aruncă în pat.

— Ce ai, bre, strigă femeia, ai înebunit? și sări în picioare, tremurând de încordare.

Ochii ei albaștri, învăpăiați de clocotul sângelui, scăpărau, scânteind dușmănos. Avea obrajii îmbujorați de ger și de sub broboada de lână, adusă pe după umeri și legată la spate, îi scăpase o șuviță din părul blond, care i se lipise de frunte. Nu se temea de Căpălău. Îndurase prea multe bătăi de la taică-su ca să-i mai fie frică de unul care-i arătă pumnul. Și-apoi n-avusese niciodată respect față de Căpălău. Își dăduse seama din prima zi că atât cât va sta în gospodăria Căpălăilor nu va fi decât o vită de povară.

— Nebun, zici? făcu Căpălău. Tu-ți luna și înălțarea mă-ti! Sunt eu nebun că te întinzi tu cu Onică și pe Babalete îl culci noapte de noapte pe jos, lângă sobă?! Ei, să știi, am să te judec astăzi ca pe Isus Cristos!

— Chivule, îndrăzni Nadoleanca, cu glas rugător, mai încet, că te-aud vecinii, omule. Of, Doamne-Dumnezeule, în casa asta nu e chip să treacă o zi fără scandal!

— M-aud vecinii? îi întoarse Căpălău vorba. Nu zău, ți-e rușine de vecini?! ei, bine, ieși afară și ia-l la goană dacă e vreunul să stea sub gard… și-i dădu brânci pe ușă cu atâta putere încât bătrâna căzu mototol dincolo de prag.

Vica simțea că se înnăbușă. Făcu un pas înainte și-i strigă lui Căpălău în nas:

— Judecă-mă, hai, judecă-mă, că bună tovărășie am mai făcut eu cu Babalete al dumitale. Alta mai proastă nu găseai. Eu am băgat boii și plugul, iar el…

— Ia te uită, nerușinata, ce vorbe-i ies din gură! făcu Căpălău lărgind brațele și rotind capul să ia de martori pereții, tavanul înnegrit de fum și, dincolo de el, cerul.

în aceeași clipă, pe neașteptate, Vica îl împinse cu cotul în coaste și-și făcu lor s-o șteargă afară, fugind să se închidă în odaie. Atâta îndrăzneală și sânge rece îl uluiră pe Căpălău, încât o vreme înțepeni cu brațele pe jumătate ridicate în aer, ochii holbați și gura căscată. Așa ceva nu se mai pomenise în casa lui.

— O omor, strigă el și se repezi furios pe urmele femeii, dar la ușă se împiedică de Nadoleanca, ghemuită lângă prag, ca o pasăre neagră doborâtă de vânt.

Uită de Vica și se năpusti asupra nevesti-si. O înfășcă de umeri și o izbi de perete să-i sară dinții din gură, strigând ca scos din minți:

— Adună-i boarfele și arunc-o în drum cu ele! Să plece din casa mea! Să n-o mai văd aici!

Bătrâna, năucită, da întruna din cap că așa va face. Limba nu și-o putea mișca. O simțea în gură ca pe o bucată de lemn. De spaimă se făcuse și mai mică decât era.

în cele din urmă, Căpălău îi dădu drumul, se întoarse în bucătărie, luă o moșoaică și coborî în pivniță să scoată vin. Ca să se liniștească avea nevoie să bea. Coborând, dădu peste Babalete, lungit pe jos, și sugând la canea. Căpălău încalecă pe pieptul lui și-l bătu până obosi:

Onică era pe maidanul din dosul morii și habar n-avea despre cele ce se petreceau acasă.

De Lăsata-secului, în Suligatu, ca în multe sate din Bărăgan, e obiceiul să se dea câinii în jujău iar noaptea să se aprindă focuri pe movile și flăcăii să strige olelie, să strige adică numele fetelor rămase nemăritate și să spună lumii ce beteșuguri au. Pe alocuri nu sunt iertate nici femeile cu bărbat, bănuite că ar călca strâmb.

în anul ăla, președintele Comitetului provizoriu, care în tinerețe slujise la stâna unui boier unde îndrăgise câinii, afișase încă din primele zile ale lunii februarie un anunț în răspântia satului:

„A se da câinii în jujău este un obicei barbar care nu mai încadrează. Cine îl ține mai departe se amendează cu lei 25 (douăzeci și cinci). Banii se varsă pentru construirea căminului cultural cel nou

Onică și Dănilă Biș, prietenul lui cel mai bun, nelipsiți în fiecare an de Lăsata-secului de pe maidanul din dosul morii, citind anunțul cu pricina, au făcut rost de bani și au plătit, asta ca să nu le pună nimeni bețe în roate mai târziu. Onică mai n-ar fi plătit, dar a facut-o silit de Biș.

— Mă, i-a zis Biș, suntem flăcăi sau ce mama dracului?! Fură ceva, fa rost de bani și plătește!

Iar în săptămâna următoare, momiră amândoi, cu mămăligă caldă, șapte javre, pe care le-au închis într-un șopron ruinat din partea locului de unde aveau să fie scoase și chinuite, spre desfătarea adunăturii de gură-cască.

înainte de prânz, când Onică ajunse la colțul gardului ce desparte curtea morii de livada de caiși a dascălului, în jurul salcâmului pletos din mijlocul maidanului țopăiau râzând vreo zece flăcăi. O spuză de copii învinețiți de frig se roteau pe lângă ei, atenți să nu le scape nicio mișcare. Cu toate că vântul se juca vesel cu zăpada – o spulbera, o ridica în vârtejuri și iar o presăra darnic peste lume – erau de față și vreo opt femei, îngrămădite la adăpost, sub gard. Alături de ele, stând pe vine, un moșneag pâcâia din lulea și vorbea cu o fetiță de doisprezece ani, care târâse după ea, de zgardă, un cotei cu botul negru. Vroia să-l dea în jujău, fiindcă-i stricase toate jucăriile cumpărate de taică-su de la Brăila.

Dezbrăcându-se de cojoace, Onică și Biș ochiră în salcâmul bătrân o cracă groasă, la o înălțime de cinci metri și aruncară odgonul pe după ea. Apoi făcură semn unui flăcău din ceată să dea fuga să scoată un câine din șopronul din apropiere. Biș, punând mâna pe câine, îl legă de două ori peste mijloc și-i întinse lui Onică un capăt al frânghiei pe care acesta trebuia să-l țină bine și să-l tragă numai atunci când i se spune.

Lumea făcuse roată în jurul lor. Biș chiui o dată prelung și Onică smuci odgonul, mulgându-l în palme, până când câinele, urlând ca niciodată în viața lui, ajunse să se bălăbănească deasupra oamenilor, încovrigându-se de durere. Îl legănară așa în sus și în jos de câteva ori, apoi îl lăsară să cadă în zăpadă. Biș știa să-i suie repede sau încet, să-i facă să se învârtească sau să-și înconvoaie trupul chinuit. Erau câini care atunci când ajungeau la craca pe care aluneca odgonul se repezeau înnebuniți s-o muște. Pe ăștia, cei doi flăcăi îi coborau numaidecât și-i slobozeau, știind că de-acum n-or mai călca oameni străini prin curtea cui îi hrănește. Dar celor care nu făceau altceva decât să scheaune, printr-o smucitură dibace, Onică și Biș le smulgeau legătura de la mijloc și-i lăsau să cadă de sus, încât îi lua sughițul când se izbeau de pământ.

Biș avea și el două potăi pe care le trântea în fiecare an cât putea mai tare, dar tot n-ajungea să le facă să latre la om.

— Ce vreți, zicea el, ăștia sunt jurați să moară în jujău.

În curând, viscolul se iuți și mai mult. Vântul, prăvălindu-se din înălțimi peste pridvorul de lemn al morii și peste clopotnița bisericii, aflată în apropiere de moară, se repezea năuc în câmpie, întinzând flamura albă până în hotarul celălalt al Bărăganului. Când ajungea la șirul de plopi de pe malul râului, ale căror ramuri se împleteau între ele ca ochiurile unui năvod, se umfla și se ridica în ceruri fierbând.

Moșul cu luleaua, copiii și femeile plecaseră de mult când Biș îi pofti pe flăcăi să meargă cu el la unul Gicu lui Covache, care-i datora o vadră de vin. Onică întârzie puțin să strângă odgonul, apoi se înfășură bine cu fularul și-o luă la fugă după ei, dar la colțul gardului, frate-su Babalete îi tăie calea și i se atârnă de braț.

— Ce-i cu tine? întrebă Onică. Unde dracu ți-ai pocit mutra în halul ăsta? Ai căzut?

— M-a prins tata la butoiul cu vin.

— Ei, lasă, unde dă tata, crește. Hai să mergem.

Babalete însă nu-și descleșta degetele de pe brațul lui. Strângea de parcă voia să-i rupă mâna din umeri. Onică se înfipse bine pe picioare și smuci, dar celălalt era mai tare.

— Vica, zise Babalete. Și repetă: Vica.

Onică se sperie. Îi veni în minte că Babalete îl urmărea de mult cum se ține după Vica și-l cuprinse frica. Față de Babatele era mai mic cu un cap. Trupul lui firav, osos, mustața abia mijită, ochii căprui, obrazul spânatec îți arătau limpede că nu trecuse de mult pragul a douăzeci de ani. Vru să strige după Biș, dar ăsta era acum departe, în viscolul care îneca lumea.

Babalete însă nu venise cu gânduri rele. Trăgea de Onică să-l ducă acasă, fiindcă așa-i poruncise Vica. Babalete făcea numai ceea ce-l îndemnau alții, rareori împlinea vreun gând iscat în capul lui. După ce-l prinsese cu gura la canea și se săturase bătându-l, Căpălău îl trimisese în curte să se frece bine cu zăpadă pe față și după aia să revină în pivniță. I se făcuse milă de el. „L-am bătut degeaba, se gândea, ce-i el de vină dacă-i prost? Să-l omor dacă-i prost? Pe ălălalt trebuie să pun parul”. Și din ce bea, din aia se înduioșa și-l mustra pe Babalete că n-are inimă de bărbat, că nu se vede, nu se cunoaște c-a supt țâță la mă-sa până la șapte ani. De ce se lasă jucat pe dește de muiere? Că e prost? în privința prostiei nu mai încape nicio îndoială, e prost, dar ia să pună mâna pe nevastă, s-o lungească cu burta la pământ și s-o bată cu hățurile unde-i carnea mai moale, să vedem atunci mai calcă ea pe-alături și mai zice că e prost? He-he, toate se cumințesc când le faci să doarmă o lună numai pe burtă… Cât despre Onică, nicio teamă, asta-i treaba lui, a bătrânului. O să-l adune la casa lui cu fată de om gospodar. „O să-ți fac și ție cununie cu acte-n regulă și-o să-i leg și lui bolovanul de gât”. După a treia moșoaică băută, Căpălău a vrut să știe de când nu și-a mai mângâiat Babalete nevasta.

— De mult. De când a venit la noi, că n-am acte.

Auzind așa ceva, Căpălău l-a luat pe Babalete de la spate și l-a dus la Vica. Dar ea nu se învoi să le deschidă.

— Nu pot, a zis, mă primenesc, sunt goală.

— O să-ți ajute Babalete să-ți tragi cămașa, că ești a lui. Pentru el te-am adus.

— Nu suntem luați cu cununie.

— He-he, râse Căpălău înapoia ușii, făcând cu ochiul lui Babalete, ești pe încercate, știu. Întâi să vedem ce și cum, și pe urmă actul. Și acuma, hai, jos zăvorul și ia-ți bărbatul în culcuș, la căldurică.

— Ba du-l la paie pe Babalete și bagă-l în culcușul cățelei. Acolo să stea.

Căpălău, băut cum era, se făcu vânăt-albastru de mânie și începu a buși cu picioarele în tăblia ușii.

— Te-nvăț eu cum să vorbești, paceauro! Te-nvăț eu, pucioaso, cum să te porți. Ți-arăt eu cine-i stăpân în casa asta.

— Poți să bușești până mâine, îi strigă Vica îndârjită. Poți să dai și cu toporul, tot nu-ți deschid.

Căpălău turba. Vroi chiar să se repeadă să ia toporul, dar în clipa următoare se răzgândi: ușa era nouă, cu tăblii duble, îl costase o groază de parale, cum s-o fărâme?!

— Ei, lasă, zise el, potolindu-se, că tot ieși o dată afară. Nu-mi scapi tu, nicio grijă. Îl luă pe Babalete și-l puse de strajă în prag: stai aici pân-o să iasă; când dă să iasă, pune mâna pe ea și farâmă-i oasele, pilaf s-o faci, mama ei!

Și el, fierbând de furie, plecă în viscol să se răcorească; nervii întinși să plesnească jinduiau după nițică limpezime.

Vica știa că are putere asupra lui Babalete, că o privire de-a ei face să-i înghețe sângele în vine, așa că, după ce se depărta Căpălău, crăpă ușa, fără teamă, și-i spuse, ducând un deșt la buze:

— Du-te de-l cheamă pe Onică. E devale, la moară. Spune-i să vină aici. Hai, du-te, și-l împinse afară pe ușa din față, ca să nu-l observe bătrânul…

Ajungând acasă, Onică îl puse pe Babalete să intre pe poarta cea mare, în timp ce el se furișă în sală prin grădiniță, și de acolo în tindă.

în gospodăria lor, viscolul dezlănțuit făcuse prăpăd. După ce dărâmase gardul de mărăcini de la livadă, luase într-o opintire și vârful unei căpițe de părângă. Din jumătatea rămasă în picioare zburau mereu pale prin curte, ca șomoioagele de scântei dintr-un acoperiș în flăcări. Căpălău clocotea și când îl văzu pe Babalete țipă la el să aducă tăvălugul de piatră cu care se treieră orzul, ca să-l arunce în mijlocul căpiței pe care mai fixase și o buturugă. Babalete, care nu uitase păruiala din pivniță, dădu fiiga în șopron și înhață în brațele puternice tăvălugul ce cântărea cât o piatră de moară.

Onică socoti că nu e bine să se arate acum în fața bătrânului. În toanele în care se găsea Căpălău, n-ar fi fost de mirare ca acesta să ia furca de fier s-o repeadă în el. Doar de atâtea ori azvârlise după el cu ce-i căzuse sub mână.

Chivu Căpălău își oropsea din greu feciorii. La Babalete nu se uita nici cu spatele, iar pe Onică îl muncea ca pe-o slugă. Cultivarea pământului cădea în grija lui Onică, el îl ara, îl semăna, îl secera și-l culegea. Căpălău rar ieșea la câmp. Când nu era plecat după ale negustoriei, se preumbla prin sat, mirosind în toate părțile, ca un vulpoi, și suflând tare pe nări, din pricina polipilor.

— Iar se plimbă Căpălău. A mânat feciorii pe câmp și el numără paiele pe uliță!

Onică socoti că ceva totuși trebuia să facă, să aibă acoperire mai târziu, așa că potrivi scara la gura podului și se urcă cu lopata s-arunce zăpada pe care o băgase vântul prin deschizăturile acoperișului. De Vica uitase.

Dar ea îl auzi urcând. Și se înfurie. „Frica, gândi, îi e frică de tat-su ca de moarte. Tuturor din casa asta ne îngheață sângele în vine de frica ticălosului bătrân”. Îl chemase pe Onică să-i citească o scrisoare pe care-o purta în sân de câteva zile. Scrisoarea era de la o verișoară de-a ei, care muncea pe un șantier din Brăila.

„Draga mea verișoară amărâtă și necăjită, doresc ca rândurile mele să te găsească sănătoasă. Ieri a venit mama pe la mine și mi-a spus că alde unchiu te-a dat după unul care nu-ți era drag, c-ai plecat din sat și că ți-a murit copilul. Vai, vai, cât ți-a fost dat să înduri, verișoară dragă! Da eu judec că numai tu ești de vină, că puteai să vii aici și eu te ajutam să-ți faci un rost. Eu sunt aici ospătăriță, servesc pe cei ce mănâncă la cantină, și asta înseamnă că sunt cum era înainte un chelner, dar nu mai e ca pe vremuri, când te striga unul de la o masă, bei, chelner, și tu te duci să rabzi tot ce-ți zice și să nu te superi dacă te ciupește. La cantină, aici, suntem patru fete curat îmbrăcate, ne purtăm grijuliu cu toată lumea, și nimeni nu ne zice o vorbă de ocară. Leafa e bună și dacă muncim cumsecade luăm și primă. De-aia zic, verișoară dragă, că dacă o duci greu, să vii aici și eu am să te ajut. I-am și povestit de tine unui băiat cu care sunt în vorbă și el a zis că dac-o să vii, îți dă și el o mână de ajutor.

închei și te sărut cu drag, a ta verișoară.

„Trebuie să mă duc eu la Onică”, își zise Vica, deschizând ușa și aruncând o privire în tindă. Nu era nimeni pe-aproape și, luându-și inima în dinți, urcă scara proptită de gura podului.

— Ce cauți aici? făcu Onică speriat. Dacă vine bătrânul și ne prinde? Hai, se rugă, du-te înapoi în odaie. Spunea Babalete că tata e pus rău pe scandal.

Femeia clătină din cap și se așeză într-o margine, pe un sac de fasole. În pod era cald. Pânze de păianjen se legănau în aerul îmbâcsit de praf și pătruns de un miros dulceag de mucigai. Îl urmărea pe Onică printre gene, cum azvârle zăpada pe gura podului și în același timp aduna boabe de struguri stafidite, rămase din ciorchinii puși de cu toamnă la păstrare, și le mânca. Terminându-le, luă dintr-un săculeț sămânță de cânepă, amară la gust și începu s-o ronțăie. Se mișca în umbră, fără zgomot, cu ochii-n pământ, furișând când și când o privire spre băiat.

Onică se opri o dată să se odihnească și auzi vântul care vuia ca o jordie rotită deasupra capului. Se uită spre Vica, ea sta cu spatele spre el, și-l duru că era așa nepăsătoare. Lăsă lopata și se apropie de ea, pe neauzite. O cuprinse în brațe, și-i dădu capul pe spate, apăsând gura pe buzele ei groase. Dar se opri deodată speriat. Jos, Nadoleanca se certa cu Căpălău că nu i-a adus paie să ardă soba și aluatul pentru pâine s-a dospit, dă afară din covată. Onică vru să se depărteze de gura podului, dar Vica îl ținu strâns de cojoc, lângă ea.

— Mi-a spus maică-ta că vor să te însoare. După ce l-am trimis pe Babalete să te cheme, a venit la mine și mi-a spus că bătrânul e decis s-o facă. Adică eu să rămân cu Babalete și tu cu cine ți-o fi soarta.

— Prostii, întâmpină el, cum poți să-i crezi? Vor să mă sperie. Dar tremura și vocea îi trăda tremurul.

— Nu-s prostii, Onică. Dacă bătrânul a hotărât, nu mai e scăpare… Și eu cu Babalete nu stau. Toate câte le-am răbdat la voi, numai pentru tine le-am răbdat. Acum o să plec.

— De ce? făcu Onică. Doar tot aicea sunt și eu.

— Nu, zise Vica, așa nu se mai poate. O să plec, Onică.

— Vezi, și tu vorbești prostii, o mustră Onică.

— Cu Babalete nu mai stau, răspunse Vica. Și-apoi, am slugărit destul aici. C-aici toți sunt slugile lui tat-tu.

Onică îi mângâia fruntea lată, fierbinte, îi trecea ușor degetele peste ochii albaștri, cu gene moi, lungi și se gândea, căuta să-și închipuie ce are să facă mai târziu. Era adevărat ce spusese Vica. În casa lor singurul care poruncea era Căpălău, ceilalți puneau capul în pământ și îndeplineau totul orbește. El, cel puțin, niciodată nu fusese în stare să se împotrivească bătrânului. Totdeauna i-a lipsit îndrăzneala, curajul. Și nu înțelegea nici el cum se întâmplă asta.

— Știu, zice Vica, de parcă i-ar fi citit gândurile, când e vorba să ai de-a face cu taică-tu, te faci mic cât un gândac.

Asta așa era. Și Onică nu se supără. Se apropie de ea, îi răsturnă capul pe spate și o sărută din nou. Simțea în palme, pe buze, în tot trupul, împotrivirea, lupta care se dădea în femeie, îi auzea bătăile inimii, răspândindu-se în sânge ca un țipăt, ca o chemare pentru care el n-avea un răspuns, nici măcar o șoaptă de alinare. Își zicea că e mult mai bine să tacă, să nu se mai gândească la nimic.

Când coborî și ieși în curte, se întâlni cu Babalete care-l aștepta, cu un rânjet prostesc, să-i spună dacă Vica o să-l mai culce noaptea pe jos, dacă…

— Du-te dracului! îl repezi Onică, așezându-se cu fața în bătaia vântului, să se răcorească.

De la bucătărie, Căpălău îi văzu pe geam și ieși în prag.

— Unde ai fost, mă? îl întrebă. Ai jupuit câinii?

Era numai cu flaneaua pe el și vorbea liniștit, rar, lățind cuvintele. Liniștea asta era ceea ce îl speria pe Onică mai rău. Dacă l-ar fi primit cu înjurături și pumnii ridicați ar fi sperat să scape numai c-o chelfaneală. Așa nu mai încăpea nicio îndoială, soarta lui fusese hotărâtă. „Vrei, nu vrei, gândi el, făcând haz de necaz, bea, Onică, aghiazmă”.

— Am fost în pod, răspunse, am dat jos zăpada pe care a băgat-o vântul.

— Da? Bine… Să știi că diseară trimit pețitori la fata lui Lache Trufașu. Mâine mergem la vedere și poate c-o și aducem aici.

Onică strivea între degete o floare. Pesemne că fusese prinsă în părul Vicăi. Când băgă de seamă ce face, aruncă în vânt petalele zdrobite și plecă să se culce în podul cu fân. Nu-i trebuia să vadă nimic, să audă pe nimeni. Îi era de ajuns vorba care i se rotea în minte, repede, ca bătăile într-o toacă: pețitori, pețitori, pețitori.

Odată cu coborârea nopții, viscolul se potoli și în câmpie se înlesni gerul. În cerul aburit, fără urme de nori, licăreau stele mici, mai mult verzi decât galbene.

Căpălău, neclintit în hotărârea de a-l însura pe Onică, plecase peste drum, cu o sticlă de rachiu în buzunarul hainei, la vecinul Neculai Giuga. Acesta era finul lui Lache Trufașu și, după obicei, petreceau noaptea de Lăsata-secului împreună. Căpălău voia să-l roage să lege vorba el despre încuscrire, urmând ca a doua zi, pe trezie, să se întâlnească toți, alde Căpălău și alde Trufașu, și să facă împăcăciunea. Se întoarse acasă puțin afumat, izbind cu putere în pământ bastonul cu țintă în vânt, ca să nu alunece. Arăta de departe că-i tare mulțumit de treaba ce o pusese la cale. Vecinul Neculai Giuga primise cu dragă inimă s-o pețească pe fata lui Lache Trufașu, găsind că împerechere mai potrivită ca asta nu se făcuse de mult în sat. Băiatul, cine nu-l știe, e fecior de oameni gospodari, ascultător și bun de muncă, iar fata nu-i deloc urâtă, are zestre bunișoară și, judecând-o după mă-sa, nu-i din neamulor celor care să-ți toarne la copii cu nemiluita. Unul, doi cel mult, și gata, s-a oprit. Altele – anul și găvanul.

Cât timp lipsise taică-său, Onică dăduse jos din pod cimpoiul și cavalul și șezuse mai mult pe afară, ca să n-o întâlnească pe Vica. Nu putea să-i îndure privirea grea ațintită pe el. „De ce taci, spuneau ochii ei, ți-e frică de bătaie? Scuipă-l în față! Iudă, asta e tat-tu!” Dar Onică se făcea că nu vede și nu înțelege.

Întorcându-se, Căpălău îi luă la zor pe Vica și pe Babalete să plece l-alde nașu-su cu colac.

— Stați un ceas, maxim două și vă întoarceți, că aici e tămbălăul mare.

Vica și Babalete s-au dus dincolo, în casa mare, să se îmbrace, iar Căpălău l-a chemat pe Onică la bucătăria de vară, să-i arate cavalul, care avea o crăpătură la vrană.

— Măi băiatule, îi zise, dacă auzi pe cineva că taie un vițel să-mi spui să mă duc să iau un maț în care să-l învelesc. După ce se usucă mațul pe el, cavalul e ca și nou, ba și mai bun… Hei, o făcu el atentă pe Nadoleanca, vezi și dă motanul afară, că dă cu botul prin farfuriile cu piftie… Auzi, mă, cum îți spuneam, dacă afli că s-a tăiat un vițel…

— Aud, că n-oi fi surd, răspunse băiatul cu ochii în pământ.

— Vezi, îl amenință bătrânul, n-o lua razna, că iar stricăm căruța. Și de-abia am dres-o.

Din drum se auzi un șuierat lung și Onică ieși afară. Vica, însoțită de Babalete, îmbrăcat în haine negre de postav dat la piuă, c-o floare de mușcată în buzunarul de sus al hainei pe care-o bătea mereu cu două degete, râzând prostește, veni la bucătărie să ia coșulețul de surcele în care se găsea un colac rumen cât o roată de căruță și tișlaiferul, să le dăruiască lui Dumitru Caraman, care se legase să-i cunune. Femeia purta o rochie vișinie de stofa, strâmtă în talie, cu mâneci bufante. Fiind ger, luase și cojocul și pe deasupra se înfașurase cu șalul de lânică.

— Ia te uită ce împoșcată e! se miră Nadoleanca. Ai pus pe tine tot ce ai.

— E frig, răspunse Vica.

— Gata, le zise Căpălău, petrecere frumoasă și nu uitați ce v-am spus. Iar tu – și-l ciocăni pe Babalete în tâmplă – să nu care cumva să le săruți mâna l-alde fina când te întorci, că-ți sucesc gura la ceafa; finii sunt obligați să sărute mâna nașilor de sărbători, tâmpitule.

La poartă cei doi dădură peste Onică și peste Dănilă Biș.

— Bună seara, alde Babalete, le ură Biș. Ați plecat cu colac la Caraman? Bravo vouă, mă, să-l beți zdravăn, și se trase alături de gard, să le facă loc.

Onică o prinse pe Vica de mână, strângând-o tare, să-i fărâme degetele, și o privi cu plăcere cum se strâmbă de durere.

— Petrecere frumoasă, Onică, spuse Vica, și cu bine.

— Cu bine.

— Frumoasă muiere Vica asta, îi spuse Biș în urmă lui Onică. Zău așa, o minune! Babalete, săracul, dacă ar avea puțină minte în devlă, ți-ar rupe ciolanele. Țipă carnea pe ea după sculă de bărbat.

— Ține-ți gura, mă, se supără Onică, sau n-ai ce face?

— Păi n-am, fiindcă mă ții aici să-ngheț, când ar fi trebuit să fiu la marginea satului. În noaptea asta, frățioare, o să-i strig o olelie să se ducă duhu ca de popă tuns.

— Porta-voce ai?

— Omul meu s-a instalat cu ea pe movilă și ne-așteaptă.

— Păi, atunci să mergem.

Cu mâinile înfundate în buzunare, Biș se întoarse spre Onică, mic și îndesat, și-și sticli în întuneric ochii de pisică.

— Măi Onică, tu nu dai un vin?

— Dau, zise Onică, vino pe sală, să nu te vadă tata.

îl băgă pe Biș în balconul acoperit cu geamalâc în care, pe vremea iernii, îngrămădiseră napi, cartofi, ceapă, tufe de ardei smulse din grădină după ce-a dat bruma, războiul de țesut, și multe alte lucruri, iar el trecu la bucătărie și luă o moșoaică s-o umple cu vin.

Nadoleanca veni după el în pivniță. Era liniștită.

— Of, dragul mamei, se văicărea ea, să nu fac* vreo prostie, că mă bagi în mormânt. M-am chinuit de când sunt pe pământ și-mi ziceam că măcar acum la bătrânețe să am și eu parte de un trai mai liniștit, de un strop de bucurie…

După ce băură vinul, Onică și Biș o tăiară prin linia cu vii a satului și ajunseră repede pe movila de pe care obișnuiau să strige olelie. Cinci flăcăi îi așteptau în jurul unui foc hrănit cu uscături de salcâm. Ceata fusese mai mare, dar se despărțise în două: o parte din ei trebuia să tabere pe gorganul din apropierea grădinilor de zarzavat și să răspundă la strigătele celor de aici. Trecerea prin sat a cetei de a doua dura cam de o jumătate de ceas și se făcea cu multă zarvă.

Nu departe de movilă se zăreau două umbre omenești.

— Mă, întrebă Biș, cine-s ăia de colo, i-ați văzut?

— Da, e Marin Câțu cu frate-su.

— Aha, sacul și peticul, râse Biș.

în fiecare an, de Lăsata-secului, Marin Câțu, care avea trei fete nemăritate, împreună cu frate-su, se ținea scai pe urmele flăcăilor ca să le apere pe-alde fii-sa de ocară. Nu izbutea însă altceva decât să-i întărâte și mai rău pe flăcăi.

Peste puțin timp, în gorganul din cealaltă parte a satului răsări o flacără roșie: semnalul că ceata a doua ajunsese la locul fixat.

Dănilă Biș, neîntrecut în isprăvi de felul celei de acum, trase o dușcă de vin din sticla de-o purta în buzunar și luând porta-vocea, în formă de bucium, pe care i-o întinse unul din flăcăi, își încercă puterile strigând în ea:

Olelie lie, fete fără cununie…

Jos în sat, oamenii adunați la petreceri lăsau mâncarea și băutura pe masă și ieșeau afară să asculte. Bărbații, încălziți de băutură și îmbrăcați mai gros, se avântau până în ulițe, schimbau o vorbă cu vecinii, cereau sau dădeau o țigară și râdeau în hohote de născocirile flăcăilor. Le părea bine că tinerii prinseseră vreme frumoasă. După ce se potolise viscolul, în aerul înghețat, vibrând de limpezime, strigătele celor de pe gorgane răsunau până departe peste sat.

Femeile, bătrâne și tinere, se înghesuiau în balcoane chicotind. Nu găseai una care să fi rămas în casă, fiindcă strigarea de olelie nu se pomenește decât o dată pe an. Câte una din cele care nu se știau cu sufletul curat, așa cum le-ar fi plăcut să-l aibă în clipele alea, simțea cum arde cămașa pe ea, nădușea și sub limbă și se ruga lui Dumnezeu s-o ajute să treacă cu bine și hopul ăsta.

Pe movilă, Biș își urma treaba cu gravitate, înșirând cu glas sonor numele de pe lista întocmită cu ceata lui de flăcăi dimineața, în casa lui Gicu Covache, în jurul unui ceainic cu țuică fiartă. Olelie lie, Lumea vrea să știe Ce-are fata lui Ghisas?

De pe gorganul din coasta grădinilor de zarzavat, un alt flăcău răspunse numaidecât, strigând într-o pâlnie de tinichea: Are muci, da n-are nas.

Acasă, Oana lui Ghisas își înfunda în perne nasul mic cât un nasture și vărsa lacrimi amare.

Strigăturile cu olelie nu țineau niciodată mai mult de un ceas, fiindcă în tot anul se găseau unii care luau foc de mânie și se repezeau cu bâtele să-i pună pe goană pe flăcăi.

în timp ce Biș striga, Onică se tăvălise pe jos, lângă foc, fără să simtă frigul, privind în jurul lui cu ochi mari, neajutorați. Se gândea la Vica. Chipul ei trist, așa cum nu-l mai zărise niciodată, ca după întoarcerea lui Căpălău de la vecinul Neculai Giuga, îl chinuia, nu-i ieșesa din minte. Tristă, femeia i se părea și mai frumoasă. Trupul ei zvelt lua forma vie a flăcărilor. Își mută scurt privirile de la foc în câmpia albită de lună și învăluită jos de vâna albastră, țesută de ger, dar și acolo tot pe Vica o vedea. Se făcea că femeia pășește încet, ducându-se către linia de vii, și-l țintea fix cu ochii triști, imenși, ale căror colțuri păreau ascunse în umbre viorii.

— De ce taci, îi strigau ochii, ți-e frică? Mânzule bleg…

Ca să scape, se suci cu fața în sus și se uită la o stea mică, galbenă, cât o măciulie de mac. Pe nesimțite, steaua împrumută chipul femeii și-i aruncă din înălțimi aceleași vorbe:

— De ce taci?… Ți-e frică, mânzule bleg? Onică sări în picioare și-l prinse pe Biș de braț.

— Dă-mi drumul, mă, zise Biș, că vreau acum să-i strig una gestionarului de la cooperativă să mă țină minte câte zile o avea. Ne fură de ne zvântă, nemernicul.

— Strig-o pe fata lui Lache Trufașu.

— Ești nebun?! se smuci Biș. Ce, vrei să mă joace Lache Trufașu în picioare? Aia-i fată mare, mă!

— Atunci, lasă-mă s-o strig eu.

— Mă Onică, se răsti Biș, ți-ai pierdut mințile? E o fată cuminte.

— Strig-o, dacă-ți spun.

— Nu, se încăpățâna Biș. Am s-o strig pe alta. Și duse pâlnia la gură.

Olelie lie,

Cine pe Vica n-o știe?

Și iarba de pe câmpie

Și floarea de păpădie

Și cărarea din lăstar,

C-așa muiere mai rar…

Că se ține cu cumnatu

Știe subsemnatu

Da n-o știe și bărbatu,

Olelie lief

Dumnezeu să-l ție. Căpălău, cu Nadodeanca și toți finii lor ieșiseră pe balcon încă din clipa când zăriseră focurile pe cele două movile și se prăpădeau de râs ori de câte ori Biș își vărsa ocările. Râdea sufletu-n ei la dezvăluirile despre beteșugurile și tainele altora. Dar când strigarea din urmă le pătrunse în urechi, se uitară unii la alții înspăimântați și parcă nu le venea să creadă că trăiesc aievea. Nadoleanca izbucni în hohote de plâns și finele se repeziră numaidecât s-o ducă în casă, spurcând cum le venea la gură pe cel de cutezase să se atingă de-o casă cinstită. Hohotele ei, ca o pală de vânt cu gheață, i-au trezit pe toți. Buimăcela din prima clipă făcu loc furiei. Căpălău se repezi, smulse un par din gard și-i strigă unuia dintre fini să înhațe furca de fier, după care o porni în goană spre marginea satului. Troienii se țineau lanț, ca dunele într-un ținut nisipos. Căpălău, ferm încredințat că și Onică e amestecat în treaba asta murdară, și de aceea striga mereu: „îl omor, eu l-am făcut, eu îl îngrop”.

Dar când ajunseră ei la movilă, Onică și Biș nu mai erau acolo; fugiseră în sat, tăind-o prin livezi.

Ajunși într-o ulicioară dosnică, Biș vorbi:

— Am strigat-o, mă, fiindcă ești moale ca o cârpă. Mi-ai spus de o sută de ori că ți-e dragă, că mori după ea. Gata, e a ta. Acuma, trebuie s-o iei și să pleci, altfel îți pune Căpălău capul pe butuc.

— Unde să plec?

— În lumea largă. Unde vezi cu ochii. Întâi, du-te la Brăila, oraș mare, te ascunde mulțimea.

Luând-o pe ulicioare tainice și având grijă să nu stârnească în drumul lor câinii, băieții nu se opriră până la casa lui Dumitru Caraman, luminată ca de nuntă. În sală, sub umbrar, Babalete, în capul gol, striga și da din mâini, în vreme ce alde Caraman se învârtea în jurul lui, căutând cu vorbă blândă să-l liniștească și să-l bage în casă.

Dintre salcâmii pletoși, oțeliți de ger, Onică și Biș cercetau cu atenție casa, fără ca ei să poată fi zăriți dinăuntru. Când bătrânul Caraman, friguros, trecu în odaie să se încălzească, Biș se apropie repede de gard și-o strigă pe nevasta lui Caraman.

— Ce s-a întâmplat, dadă, aici? De ce face ăla tărăboi? Ce-a pățit?

— I-a fugit nevasta, vai de capul lui! A pierdut-o pe Vica și parcă nu mai are decât nebunie-n suflet și-n oase. Bâiguie întruna că l-a adus curva până-n poartă și-aici i-a spus: „Uite, ia colacul și du-l lui Caraman să-l mănânce nemestecat. Eu, cică, plec, mi-e de-ajuns, m-am săturat până-n gât de voi”. De Căpălăi adică. Și el, tăntălăul, a lăsat-o, în loc s-o trântească la pământ și s-o joace-n călcâie. Pe vremea mea lumea avea obraz, rușine, cinste…

— Ce să-i faci, dadă, zise Biș, azi se mai întâmplă și d-astea neîntâmplate, și se întoarse peste drum ca să-i spună vestea lui Onică.

Dar Onică auzise deslușit, dintre salcâmi, fiecare vorbă a bătrânei și pornise de unul singur, prin mijlocul uliții, pe drumul gării.

— Prost mai e, Doamne! își spuse Biș, privind în urma lui. Trebuie să dau fuga să-nham caii la sanie, altfel nu mai prinde el trenul ăla cât e lumea.

Deocamdată mai întârzie un pic ca s-o strige la gard pe nevasta lui Dumitru Caraman:

— Dadă, îi zise el, nu știu cum era pe vremea matale, însă acum s-a întors pământul cu fundu-n sus. De pildă, vaca noastră, a băgat botu-n copcă, la râu, a înfulecat o știucă de două kilograme și s-a bălegat patru kilograme de icre de chefal sărate.

— Câine! se indignă bătrâna. Scuip pe toate gândurile tale.

Biș tremura de încântare: furia ce-o cuprinsese pe bătrână era vecină cu măreția. „Frumoasă noapte! declară el, mulțumit. Mi-ar place să-i văd turbând pe toți din sat și după aia să-nceapă viscolul