Ingerul a strigat

de AnnaE 2.312 citiri
Descarcă fișierul · DOC sau citește mai jos
Aa

Ingerul a strigat de Fanus Neagu

I

ÎN MARGINEA DUNĂRII SE LEGĂNAU ANCORATEdouăsprezece luntri. Pe botul lor se uscau vîrșii, prosto- voale și plăși ude. Un băiat cu șapcă ponosită, cu flaneaua veche înverzită în coate — avea obiceiul să se tîrască prin ierburi după ouă de pasăre — și cu pantalonii suflecați pe fluierul piciorului, întinsese o scîndură ca un podeț pe marginea a două luntri și se lungise cu fața la soare, ți- nînd sub braț două păpuși de lut, coapte în foc, pietrificate, ca niște mici monștri. De dincolo de Dunăre, din baltă, unde se bălăceau turme de porci, luptîndu-se să găsească rizomul stufului în apele murdare, vîntul aducea miros de nămol.

Băiatul părea adormit, dar nemișcarea lui era ca a sălbăticiunilor ieșite la pradă, toate simțurile-i ședeau la pîndă. Deasupra peretelui de piatră, în fața casei lemnaru­lui, taică-su și încă vreo douăzeci de oameni se certau, stri­gau să fie lăsați să intre într-o remiză de căruțe vechi. Cînd gălăgia creștea, acoperind plescăitul valurilor, băiatul se ridica, se frîngea de trunchi, scotea din luntrea de la pi­cioare, vîrîndu-i două degete în urechi, un pește și-l arunca fulgerător în luntrea lui taică-său. Patru crapi cu burți aurii, lungi ca pe picior, atîrnau cu gurile prinse într-un covrig de sîrmă din vîrful catargului de la prora bărcii din care fura băiatul. Atent, cu mișcări iuți, el desfăcu bri-ceagul de la curea, încălecă sprinten catargul alunecos, trase peste gura unui crap și, cu el în brațe, străbătu scîn­dară de-a-ndaratelea, cu ochii ațintiți spre mal, intră în luntrea lui taică-su și-l ascunse în tureatca unei cizme de cauciuc.

Peste ani, povestindu-și viața învățătorului Eugen Fulga, băiatul avea să spună:

— Fața mea are culoarea albă, nesănătoasă. Semăn cu tata. Nenorocirea lu tata i s-a tras, oricît v-ar părea de ciudat, de la culoarea feții. Nenorocirile mele n-au rădă­cini. Unchiu Petrea Dună, care-l ura pe tata, spunea că asta e culoarea feții înecaților. Erau cumnați. Mătăhălos, știrb, cu respirația greoaie, șuierătoare, ca și cum i-ar fi scîrțîit în piept o scîndură udă, unchiu Petrea Dună, care era lem­nar, ar fi dat orice să-l lungească pe tata pe gard și să-l bată în cuie.

— Aș face un lucru de toată frumusețea, zicea. Doar tot unu din branșa mea l-a țintuit pe cruce pe Domnu nostru Iisus Hristos.

Motivu dușmăniei dintre ei era mama. Tata trăise cu ea trei ani și o gonise de la el pentru că o prinsese tăvălin- du-se aproape goală, la soare, pe un covor de pîslă de pe vasu unui grec din Brăila, care venea și cumpăra pepeni de la noi din Plătărăști. Alungată, mama s-a dus la Brăila, s-a încurcat cu un hamal din Atîrnați, bătăuș și bețiv, care îndoia și fiare la circ, într-o seară au intrat amîndoi în Dunăre să se scalde și n-au mai ieșit niciodată. Unchiu Petrea Dună, care ținuse mult la sor-sa, o visa des. Și mereu în același fel. Se făcea, cum spunea el, că mama stă undeva pe un pat de brădiș, clădit pe fundu apelor, iar tata coboară la ea și fac dragoste. Visu îl îngrețoșa. La început, în primu an, se scula furios și arunca cu bolo­vani în Dunăre. Da, cu timpu, începu să creadă că ceea ce vede în somn se petrece și în fapt, mai ales că, după moartea mamei, tata slăbise și căpătase culoarea aia nesă­nătoasă a feții.

— E alb, zicea unchiu Petrea Dună, e alb fiindcă se tăvălește pe fundu apelor cu sor-mea. Acolo unde se văd ei, apa e rece ca gheața, e apa înecaților, intri în ea și te faci alb cum e cașu, cum sînt înecații.

În scrînteala lui, unchiu Petrea Dună a prezis, de altfel, moartea tatei...

Deocamdată însă băiatul avea zece ani, ținea în podul palmei un melc cu cornițe vîscoase și ardea de nerăbdare să plece la Dobrogea cu alți treizeci și nouă de oameni din Plătărăști.

În primăvara aia trei evenimente mai de seamă s-au petrecut în cîmpia Brăilei: hoțul de cai Costică Gurafoii din județul Ialomița a furat armăsarul senatorului Horia Lupescu și l-a vîndut grajdului de curse Marghi­loman; pretorul plășii Movila Miresii a fugit în Austria, pe un șlep care transporta grîne, cu o învățătoare de sat, devenită peste cîtva timp cîntăreață într-un local de noapte celebru, iar prințul Alexandru Șuțu, poreclit Buric, con­strui lîngă conacul lui din Plătărăști un aerodrom.

Fuga pretorului dădu naștere la o serie de procese între moștenitori, iar furtul săvîrșit de Costică Gurafoii, pe te­ritoriul de acțiune al altui hoț vestit, Țulea Fălcosu, cu care încheiase un acord verbal de neîncălcare, marcă începutul unei bătălii surde, cu vînzări jandarmilor, între hoții din cele două județe: Ialomița și Brăila. Țulea și o ceată de opt inși pătrunseră noaptea în satele de dincolo de apa Călmățuiului și spintecară cu cuțitul burțile mînjilor pe care Costică Gurafoii îi aștepta să împlinească doi ani ca să le arunce arcanul pe după gît. Armăsarul lui Lupescu fusese, pesemne, o mîndrețe de cal, care lua foc sub pi­cioarele călărețului, pentru că Țulea împinse răzbunarea mai departe: dădu pe față vadurile de la Dunăre prin care Costică Gurafoii trecea hergheliile în bălți să le ascundă.

Ca să-l împace, Costică Gurafoii veni la Brăila, apărat de doi oameni de încredere, aducînd-o cu el și pe sor-sa, o fată de optsprezece ani, cu părul negru de turcoaică, și pielea ca laptele în care-ai vărsat cîteva picături de vin roșu.

Îl găsiră pe Țulea în curtea hanului ținut de frații Șo- roagă, pe Dorobanți, la capătul dinspre strada Galați. Era joi, în săptămîna dinaintea Paștelui, mirosea a ciorbă de pește și a ștevie prăjită. Țulea se spăla la cișmeaua din curte. Tînăr, voinic, tuns scurt, cu pieptul păros, își îndoia
ceafa groasă și un argat îi turna apă cu găleata pe gru- maji. El se scutura, suflînd zgomotos pe nări. O ghiulea de plumb, mare cît să încapă în pumn, îi atîrna de curea pe șold.

Hoții se priviră scurt — Costică Gurafoii era mic și vînjos, cu mustață neagră ca o lipitoare sătulă — și bătură palma.

— Ce-i cu voi, rîse Țulea, ați venit să dați cu nasu prin beciurile Brăilei? Nu-i de trăit acolo, rîgîie broaștele de te bagă-n răcori.

— Am venit cu sor-mea să îngenunchiem diseară la ale douășpe evanghelii.

Țulea se întoarse spre sora hoțului din Ialomița și ochii i se aprinseră în fundul capului. Fetei îi plăcu hoțul din Brăila, luă apă în pumn și i-o aruncă în față. Țulea, focos, o ridică de subsuori, o așeză în găleata smulsă din mîinile argatului și o purtă pe sus în prăvălie, unde se întinseră la băutură.

Înainte de asfințitul soarelui, la ceasul cînd în om co­boară liniștea amestecată cu spaimă — clopotele de la toate bisericile băteau încins peste oraș — Costică Gurafoii se duse cu Țulea la biserica din spatele Pieții Sărace, și-l puse să jure la icoana sfinților arhangheli că va face cu­nunie cu sor-sa. Întorcîndu-se la cîrciumă, s-au întins pe spate, într-o cameră ferită, cu gurile sub canea, și au dat gata cîte un butoiaș de bere.

Țulea s-a făcut topor de oase. Costică Gurafoii și oa­menii lui l-au suit în pat, cu fata, au ieșit în curte, au scos trei cai din grajduri și pînă în zori au fost înapoi la malul Ialomiței. În Valea Plopului, din coasta tîrgului Urziceni, hoții s-au oprit să-și mai spele gîtul cu cîte-o oală de vin și au cîntat un cîntec despre cei trei cai legați în cheutorile de fier din peretele cîrciumii.

Trei cai murgi, cu frîul lat,

Doamne, că nu i-am furat...

Și ca refren, un crîmpei dintr-un cîntec ascultat într-o grădină cu mititei și țuică galbenă de pe Calea Griviței din București:

Hai, cîntați, cîntați splendid,

Voi, ghitare din Madrid.

Caar-meen! Caar-meen!

În jur, cîmpia mirosea a primăvară și un vînt călduț cioplea ridicăturile de pămînt de pe întinderea ei nes­fîr- șită.

A treia întîmplare își are începutul într-o stațiune de iarnă din Elveția, unde, de Anul nou 1934, Alexandru Șuțu (Buric), din spița domnitorilor fanarioți, se logodi cu o prințesă Știrbei, Ana, de șaisprezece ani, la rugămintea căreia comandă pentru nuntă unei uzine din Anglia două avioane. În martie, prințul plecă cu logodnica la Londra să ia lecții de pilotaj și telegrafie în țară să i se constru­iască un aerodrom la conacul moșiei din Plătărăști. Îl vroia lîngă aripa nouă a conacului, cu vederea spre Dunăre.

Inginerul sosit din București să efectueze măsurătorile și să indice unghiul de înclinare al pistei dispuse să se taie păduricea din plopi canadieni de pe terasa din stînga curții, unde se mai aflau și două mori de vînt pentru în­frumusețarea decorului. Dar Marin Doancă, administra­torul de la Plătărăști, nu vru să bage toporul în ea. Plopii îi aminteau de o vîlcea din Argeș, locul lui de naștere, încolțit de inginer, care amenința și înjura, Doancă avu o idee salvatoare: se gîndi să pună mîna pe pămîntul țăra­nilor din hotar cu curtea prințului. Erau treisprezece familii care stăpîneau acolo vreo patruzeci de pogoane, rămășițe de la împroprietărirea de după primul război mondial.

Logofeții îi strînseră pe țărani la primărie. Doancă veni cu docarul. Era un om de cincizeci de ani, gras, cu fața stacojie, parcă veșnic tăiată de crivăț. Avea pieptul lat, pătrat și o bărbuță de culoarea nisipului îi împodobea obrazul fleșcăit în care ochii mici sticleau veseli. Pe țărani, de cînd apăruse Terente hoțul, împărat peste bălțile Bră­ilei, îi numea „cumetrii lui Terente”. Mirosea în perma­nență a usturoi, din care pricină femeile se trăgeau în lături din calea lui. Taică-su slujise ca împărțitor de cărți la masa de joc a prințului bătrîn. Marin Doancă îi moș­tenise toate tertipurile de măsluitor, se spunea că, în ca­fenelele Brăilei, trișori renumiți ieșiseră cu buzunarele scuturate de la întîlnirile cu el. Țăranii se temeau de el.

— Prințul tunde oaia, spuneau ei, Marin Doancă o ju­poaie.

Intra des în cîrciuma lui Fănică Măxineanu, bea cu cine se nimerea, iar de Ignat îi plăcea să înjunghie porci, atît la el acasă, cît și la alți oameni din sat. Mînca din pomana porcului și primea bucuros cele cîteva kilograme de carne cu care e plătit măcelarul.

Cei treisprezece țărani îl întîmpinară pe treptele pri­măriei.

— V-ați adunat, cumetrii lui Terente? întrebă el rî- zînd. De cînd cu hoțu din Carcaliu vă cîntă toate păsă­rile. Prințu vrea să vă cumpere pămîntu, anunță el coborînd. Prințu...

— Unde e prințu? întrebă Barbu Căpălău.

— În Anglia.

— Sănătos?

— Slavă Domnului, nea Barbule, n-are nimic! Cine se scoală de la masă cu frimitura-n barbă nu se leagă boala de el. Eu zic să nu vindeți. Fără pămînt, țăranu e fără mîini și fără picioare.

— Păi dacă vindem și pogoanele alea, zise Căpălău, putem să ne băgăm cu gîtu-n laț.

— Așa-i, nea Barbule, să nu vindeți. Să faceți schimb. Prințu are o moșie și în Dobrogea, la Agulești. Pentru un pogon aici, dă patru pogoane în Dobrogea. Aici aveți cîte trei, acolo o să aveți cîte douășpe pogoane. E o treabă, nu? Și aveți și marea, la doi pași de sat. Adică pește, căcălău. Semnăm actu la notar și în cinci zile, plecarea. Zi că n-ai noroc, mă, cumătru lui Terente?! îl scutură el de umăr pe Neculai Mohreanu, unu cu fața ca de înecat.

— Oi fi avînd noroc, da n-am căruță. Nici eu, nici Titi Șorici.

— Vă dau una de la curte. Veniți la rotărie și alegeți una dintre ale vechi.

— Gratis? întrebă Șorici.

— Să zicem că dați și voi acolo două oi. E ca și gratis. O să mă pomeniți în neam pentru binele ăsta.

— Dar cu casele?

— M-am gîndit și la asta. Cine vrea, vinde, ăla care vrea, face schimb și cu casa. Avem la Agulești case pentru zilieri. Îi scoatem și intrați voi în ele. Actu e la notar, semnați-l, și să fie într-un ceas bun.

— Și dacă n-o fi? se îndoi Șorici.

— De ce să nu fie, mă, îl costă ceva pe Dumnezeu?

Se urcă în docar și plecă.

Țăranii îl priviră din urmă, neliniștiți, frămîntîndu-se în ei, înfricoșați dar totodată amețiți de mirajul pămîntu- lui care-i aștepta.

— Douășpe pogoane, măicuță doamne!

Ispita li se strecura în suflet cu atît mai mult cu cît pe ulițe se răsucea un pui de vînt cu miros de pelin abia ră­sărit, Vîntul îți intra în haine, în păr, în nări, dracu să-l ia, parcă se stîrnise anume să-ți fure mințile.

— Măi, parcă m-a secerat de la genunchi, spuse Barbu Căpălău.

Ceilalți n-avură timp să mai zică nimic. Dinspre coada Noianului — o groapă de vreo cîteva mii de hectare, care se întinde de-a lungul satelor din marginea fluviului și e acoperită tot anul cu apă din revărsările Dunării — se auzi un bocet prelung și pe uliță năvăli, urlînd, o ceată de milogi în zdrențe. Se apropiau în cîrd, bătînd cu pumnii și cu ciomegile în porți, să fie miluiți, iar în urma lor se tîra o altă ceată, de țărani. Din vălmășagul milogilor, o muiere înaltă, despletită, cu rochia ruptă pe șold, mînjită pe față de funingine, trăgea cu un băț pe scîndura din garduri, ridicînd toți cîinii în picioare. Se jelea cu voce ascuțită, înfiorîndu-ți carnea, iar în ceata țăranilor care se îngroșa mereu, femeile își făceau cruce.

Cei treisprezece uitară de pămîntul de Ia Dobrogea și se amestecară și ei în grupurile ieșite la porți, ca să pri­vească cerșetorii cum înaintau, scălîmbîndu-se și răcnind, spre partea de jos a satului. Cu două zile în urmă, aceiași milogi mai străbătuseră o dată Plătărăștii și țăranii afla­seră uimiți că nu erau milogi, ci boieri din București, veniți să petreacă Paștele la Foti Tomescu din Lacoviște, cale de 50 km, în Bărăgan (Foti Tomescu avea cinsprezece hectare de vie, o parte din Noian și băcănie). Muierea cea înaltă, nevastă de negustor pricopsit, țigancă sadea de neamul ei, dimineața îi îmbrăca în haine luate de la ar­gați, îi urca dă­- rîmați de chef în docare și-i ducea să se joace de-a schilo­zii prin satele de la Dunăre. Iar boierii, cerșind, treceau dintr-un sat în altul, ca într-o chemare voluptoasă spre pră­bușire.

În amurg, Marin Doancă, mai mult ca o demonstrație de forță, băgă tăvăluguri de piatră pe pămîntul celor trei­sprezece țărani, iar ăștia, fără să se fi vorbit dinainte, se strînseră cu toții acasă la Costache Andrei. Che An­drei — cum îl strigau oamenii mai pe scurt — trăia sin­gur, într-o casă la cîțiva metri deasupra Noianului. Ne­vasta îi murise, Gicu Catîru, singurul lui copil, lucra la Brăila, factor poș­tal. Mărunțel, cu fața ca un bot de vulpe, Che Andrei purta tot timpul, petrecută pe după cap, o bentiță de postav negru, ca un cerc de cofă, care-i ascun­dea golul ochiului drept. Ochiul i se scursese, lovit de o schijă de obuz, în războiul balcanic. Luat prizonier, trăise doi ani în Anatolia — se jura că în Asia nu crește altceva decît alior — și ajunsese pînă la mormîntul Domnului, la Ierusalim, dar nu se consi­dera hagiu din pricină că fu­sese dus acolo cu forța să lu­creze. În tinerețea lui băuse rachiu cu vadra, o turcoaică, pe care o înjura și în somn, îl lecuise de această patimă dîndu-i să înghită o zeamă de buruieni descîntate (încurca lucru­rile, o dată zicea de turcoaică, altădată de unul Stan Vrăji­toru). În captivi­tate mîncase carne numai de două ori, lîngă Ierusalim, unde a prins doi măgari lăsați la pășune și i-a jugănit. Pe băiat, pe Gicu, el îl poreclise Catîru, în aminti­rea ce­lor două animale care-l hrăniseră pe săturate. A ținut mult să-l facă învățător și l-a dat la Școala Normală din Galați. Dar Gicu, parcă spre a-și întări porecla, a rămas doi ani la rînd repetent, și Che Andrei, care se îmbăta acum numai cu vin, striga în cîrciuma lui Fănică Măxineanu:

— Ori eu la Ierusalim, mîncînd boașe de măgar, ori Gicu al meu la Școala Normală.

Îl retrase pe băiat de la Normală și-l băgă la o pră­vălie în Brăila, apoi la poștă.

Ideea lui Marin Doancă îl cîștigase pe Che Andrei din primul moment. Spre deosebire de toți ăilalți, el își fă­cuse socoteala să vîndă ale douășpe pogoane, imediat ce ajunge în Dobrogea, și să deschidă o cîrciumă.

— Oameni buni, îi anunță el pe țăranii strînși în tinda casei lui care mirosea puternic a fum de tizic, eu mă mut. Fie și singur, tot mă mut. Cunosc Dobrogea, am făcut armata de recrut la Medgidia. Juma de an am cîntat în biserica mare a tîrgului, lîngă altar. O făceam pe dascălu, ca să scap de corvezi. În Dobrogea, fraților, dacă ai devlă, te faci domn într-un an. Da, măi nea Barbule, se adresă el numai lui Barbu Căpălău, pune dumneata două po­goane cu pepeni, du-i la Constanța, colea-n toiu verii, cînd îi crapă buza orășanului de sete și cînd forfotesc boierii la băi ca viermii și să-l bagi în mă-sa pe cine te minte dacă nu umpli o saltea cu bani. Dobrogea asta e țara româ­nească și nu este. Peste tot, cînd tai o oaie și o pui în ti­gaie, pute a seu de te dă cu crăcii în sus. În Dobrogea, oaia nu pute, domnule, pentru că crește o iarbă specială acolo. Un camarad de pluton din comuna Pantelimonu de jos, care-i pe la vreo patruzeci de kilometri de Constanța, așa cum sîntem noi față de Brăila, îmi spunea că pe la el geme pămîntu de dropii, camaradu de care zic, caporalu Vasi- lescu T. Dumitru, a prins într-o iarnă optșpe dropii. Pînă-n martie, la plug, a mîncat numa carne de pasăre.

— Se poate, aprobă Barbu Căpălău, dropia e pasăre grea, cînd i se prinde poleiu pe aripi, cruce, nu mai zboară.

— Che Andrei, se interesă Ouleață-țiganul, fierari ai văzut p-acolo?

— Era unu la Medgidia lîngă obor, da avea o mînă de gumă. Nu bătea el cu barosu, bătea nevastă-sa. Avea un talan de muiere, de două ori cît a ta. Dintr-un pumn te lungea în șanț.

— Am stat de vorbă cu Gheorghe Jinga, spuse Mo- hreanu, Jinga a fost și el prin Dobrogea, cică în Dobrogea pămîntu e var, var adevărat.

— Zău?! se strîmbă Che Andrei, scuipînd între picioa­re. Și de ce n-a adus el încoace o căruță de var să-l vîndă? Ce crezi tu, Șuțu-Buric ține în Dobrogea o moșie care-i numa var? Măi, cum înghițiți voi toate prostiile!

— Eu v-am spus ce zicea ăla, că eu n-am de unde să știu ce-i în Dobrogea.

— Dacă nu știi, nu te-amesteca, îl repezi Barbu Căpă­lău, așezat pe vine între cei doi feciori ai lui, amîndoi

băieți de însurat.

— Poate să fie și cum zice Jinga, da sînt douășpe po­goa­ne, spuse Titi Șorici. Douășpe pogoane, Neculai! Ia gîn- dește-te, sleiești o pereche de cai buni numa ca să tragi o brazdă de plug de jur împrejuru lor.

— Dacă locu e un bolovan de var, degeaba.

— Neculai Mohreanu, se aprinse Che Andrei, vrei — mergi, nu vrei — nu mergi, camarade, opt cu a brînzei nouă, te-nfundă el Marin Doancă într-o bulboană, te-nfun­dă și te scoate cu nămol în gură. Tu poate că vrei să zaci într-o plapomă de nămol, te privește, da eu nu vreau. Eu știu ce-i lumea și cine-i stăpînu ei.

— De mers, merg și eu, Che Andrei, mergem cu toții, ce mai tura-vura, altfel nu se poate. Da zic că trebuia să trimitem întîi un om acolo să vadă ce și cum.

— De pomană, zise Barbu Căpălău. Dobrogea e din­colo de Dunăre. Ieși în pragu casei și uită-te în Munții Măcinului. Aia e Dobrogea.

— I-am văzut, nea Barbute, că nu-s chior.

— Te bag în mă-ta, zise Che Andrei, îndreptîndu-și bentița pe frunte.

— N-am zis chior, că ești dumneata chior. Așa vine vorba. Dobrogea asta de care zici dumneata, nea Barbule, e altă Dobroge. Nu-i Dobrogea aia unde trebuie să ne ducem noi. Dobrogea aia e mult mai departe.

— Dobrogea e Dobrogea peste tot. Și în Munții Măci­nului, și dincolo de ei. Spune-ți, taică, se întoarse Că­pălău către feciorii lui, voi ați fost în Măcin anu trecut, este var acolo? Este sau nu este?

Cei doi frați Căpălău, Alexandru și Dumitru, scutu­rară din capetele mari și somnoroase: nu este. Singurii săraci din neamul Căpălău care se întinde pe două uliți, cei doi trăiseră mult în baltă, ca paznici de vite, și se obiș­nuiseră să vorbească puțin. Bătrînul Căpălău se temea de ei, pen­tru că ei îl hrăneau. Cît fuseseră mici îi ciomăgise fără milă, mai tîrziu îl ciomăgiseră ei. Băieții purtau, vîrît pe mîneca flanelei, cîte un ciomag din lemn de frasin fiert. Cel mai tînăr, Dumitru, subțire, cu gura spuzită de bube dulci, cumpărase de la niște țigani șătrari un urs, de Crăciun și de Bobotează îi înfășura labele în cîrpe, îl înhăma la sanie și

se plimba prin sat cu Alexandru, în­nebunind lumea.

— Nu e nici un fel de var, vorbi Dumitru. Gheorghe Jinga e prost. În Măcin, coada batalului atîrnă singură patru ocale.

— Păi sigur, domnule, ce vă latru eu aici de-un ceas?! spuse Che Andrei. Ne-a căzut mană cerească și noi stăm și facem fițe ca muierea paciaură. Plecăm.

Și începu să cînte:

Treceți batalioane române Carpații...

Seara tîrziu, notarul Toto Dudescu, care se instalase încă de la prînz în cîrciumă la Fănică Măxineanu, cu ac­tul de schimb în față, făcu numărătoarea semnăturilor: trei­sprezece.

— Încă o nebunie ca asta, zise el, și rămîne satul gol.

Se sculă, mătăhăind, și ceru să i se umple din nou cin­zeaca.

— Pune și doi covrigi de gîtul ei, dom Măxineanu. Ca de sîmbăta morților.

Cîrciumarul nu mai găsi covrigi în raft, mai avea, însă, un șir agățat într-un cîrlig al tavanului. Deschise ușa spre curte și strigă să i se aducă scara. Șeful de post, care bea cu un sublocotenent de la legiunea de jandarmi, i-o luă înainte. Sprijini țeava pistolului de brațul stîng, ochi, trase și covrigii se rostogoliră pe dușumea.

Notarul rîse, un rîs de om fricos și beat. Apoi, tremu- rînd, îngenunchie și începu să tragă cu mîinile bucățile de covrigi.

— Domnule Dudescu, țipă Măxineanu, îți trec totu în cont, să știi.

— Lasă-l în pace, zise sublocotenentul. Hai, notarule, mănîncă. Domnule, e ceva extraordinar cum înghite, parcă se bat căpcăunii la gura lui!

În acest timp, în cîrciumă intră Che Andrei, cu Ou- leață-țiganul, cu Titi Șorici și Neculai Mohreanu.

Dudescu, oprit în patru labe, cu o jumătate de covrig în dinți, își vărsă cinzeaca în creștetul chel și începu să strige:

— Mieii! Iuda le-a tăiat gîtul. Oițile mele strămutate.

Che Andrei îl apucă de subsuori și-l ridică pe un scaun.

— Dudescule, scoate plaivazu și scrie. Ne-am vîndut

ca­sele lu Pavel Berechet. Fă acte și pe urmă te-nvăț eu cum se bocește. Măxineanu Fănică, se-ntoarse el spre cîrciumar, patru chile de la beci, aburite!

Și către jandarmi:

— Domnule sublocotenent, am onoarea: Che Andrei, fost prizonier în Anatolia.

— Da, e veteran de război, nu vă uitați că n-are decît cinzeci, întări plutonierul către sublocotenentul care se zbîrlise. Che Andrei, spune-i lu dom sublocotenent Eugen Bulinaru cum ștergeai căpățînile alea de praf. Cică erau două mii.

— Două mii una sută douăzeci și trei, îl corectă Che Andrei.

— Unde?

— În Turcia, la un muzeu. Erau două mii una sută douăzeci și trei de căpățîni înșirate pe rafturi. De turci, de nemți, de toate neamurile. Pe alea care se spărseseră le lipiseră cu ceară roșie. Trei luni le-am șters cu cîrpa în fiecare dimineață. Erau numai os, os gol, ca-n cimitir.

Fănică Măxineanu apăru cu vadra de vin din beci. Che Andrei întrerupse povestirea și strigă vesel:

— Camarazi, umflați marmida!

În zori, tot satul află, uimit, de hotărîrea celor trei­sprezece familii de a se strămuta la Dobrogea. Dar o în­tîmplare petrecută cu Toto Dudescu le tăie tuturor pofta de a se amesteca în treburi care nu-i priveau. Iată ce-a fost:

Dimineața cineva dădu de veste că ursul Căpălăilor a fost găsit mort în oborul de gloabă al primăriei. Peste noapte, amețit de mirosul sălciu al primăverii, ursul ieșise să se tăvălească pe bătătură, de aici pătrunsese în oborul de gloabă unde sînt închiși taurii, și taurii îi sfîșiaseră burta cu coarnele.

S-au adunat cu mic cu mare să vadă cum tîrăsc gar­diștii cu căngile ursul mort. Dudescu, bohotit de beție, sta pe trepte, frecîndu-și gîlmele de pe gît cu o bucățică de gheață desprinsă cu călcîiul din șanț și-i înjura pe Căpă- lăi, care nu erau de față:

— Neam de tîmpiți. Cumpără urs cînd n-au vacă, iar acum pleacă la Dobrogea.

Dădu cu ochii de Neculai Mohreanu și strigă, vîntu- rînd din mîini:

— Vino să smulgi un smoc de păr de urs, Neculai, să-ți descînți de sperietură la Dobrogea. Știi tu ce-i Do- brogea? Dobrogea e o muiere cheală. Peste tot. În Do­brogea, soarele arde atît de rău, că grîul ia foc singur și se mistuie-n cenușă. În Dobrogea numai tătarii rezistă, Mohreanule. Își fac casele sub pămînt, și de sărbătorile lor necreștinești mănîncă tizic și beau pișălău de mînz. Dacă vrei să pleci undeva, atunci pleacă la Gura Humorului, în Bucovina, să-ți iei nevastă. Muieri, acolo, cîtă apă pe Dunăre. De sfîntul Ilie, acum zece ani, am fost la hramul mînăstirii din Gura Humorului. Șase popi cădelnițau și unul trăgea clopotele. Iar de jur împrejur, muieri, o mie, sau poate două mii. Veniseră din Maramureș, din Mol­dova, din Muscel, din toată țara. Popii băteau cădelnița, clopo­tele bang-bang, și ele în genunchi. Se opresc clo­potele și popii, cu patrafirele alea cît un polog fiecare, încep cu cădelnița, zanga-zanga, în jurul mînăstirii. Iar muierile, după ei. Mergeau în genunchi și se izbeau cu capul de pietre, ca să le dea Dumnezeu bărbat. De trei ori s-au învîrtit. Ți se ridica părul măciucă. Acolo să te duci tu să-ți alegi o muiere.

— Mă duc la Dobrogea, domnu Dudescu. Muiere găsesc oriunde, da pămînt numa la Dobrogea e pentru toată lumea.

— Ești un dobitoc.

Dudescu buși cu gheata în căpățîna ursului mort și se apropie de Mohreanu, clătinîndu-se. Mohreanu rămase ne­clintit. Dudescu îl privi dintr-o parte, rînjind, apoi trecu drumul, urcă în clopotnița bisericii și se agăță cu mîinile de funiile clopotelor. Bătaia clopotelor acoperi ca un val tot satul. Dudescu bătea ca de moarte. De jos, prin des­chizătura zidului, oamenii îi vedeau trupul bălăbănindu-se ciudat între funii. Sălta încet și cădea, iar clopotele sunau mereu, straniu și prelung.

Șeful postului de jandarmi, care-i era cumnat, apăru fuga, cu tunica descheiată. Răcni la țărani să se împrăștie și sui să-l scoată pe notar din clopotniță.

Somat să dea drumul funiilor, Dudescu îl izbi cu pi­cioarele în burtă. Plutonierul îl apucă de gît, îl aruncă
mototol pe umăr și coborî cu el în curtea bisericii. Du- descu țipa și lovea cu pumnii.

Șeful de post îl cără prin spatele bisericii pînă în ograda morii, și-l azvîrli pe rampa unde se descarcă sacii pentru cîntărit.

Adunîndu-și puterile, Dudescu țîșni pe lîngă cumna- tu-su și sări în șanțul plin de noroi și bălegar. Cînd plu­tonierul se apropie să-l scoată, își înfundă palmele în mîzga cleioasă și aruncă în el.

— Idiot! scrîșni plutonierul. Bălăcește-te ca porcii, și plecă.

Marin Doancă auzi de isprava lui Dudescu, fiind pe cîmp, lîngă conac, unde supraveghea lucrul argaților care bătătoreau pămîntul strămutaților la Dobrogea cu opt perechi de cai înhămați la tăvăluguri de piatră. Trăia cu nevasta lui Dudescu și-și închipui că Dudescu ațîța satul ca să se răzbune.

Opri doi argați tineri, aduși de la Argeș, din ținutul lui.

— Luați bacu, treceți în baltă și ologiți cu paru scroa­fele lu Dudescu. După ce le ologiți, le dați brînci pe apă. Ca să știu dacă ați făcut treabă, îmi aduceți cozile lor.

Argații dispărură, Doancă se urcă în docar și goni spre sat. Aproape de Plătărăști, unde drumul se desface în două brațe — unul spre șoseaua națională, altul spre moara lui Alecu Branga, mărginit de șanțuri largi — Doancă trecu pe capră, luă hățurile, băgă docarul în șanț și mînă mai departe prin noroiul gros care atingea butucul roții.

Dudescu îl văzu cînd era la o sută de metri și spaima îi încleștă fălcile. De frică se trezi, se tîrî pe mal în coate, și o rupse la fugă cu noroiul curgînd de pe el.

Furios că Dudescu îi scăpase, Doancă suci hățurile, caii grași făcură un salt și scoaseră docarul, căptușit cu pluș albastru, în ograda morii. El sări pe pămînt și începu să-i izbească în cap cu codiriștea biciului.

— Dumnezeii voștri, mă tîrîți în șanț! și trăgea să le rupă gura cu zăbalele.

Apucîndu-i de dîrlogi, îi lovi cu picioarele în burtă. Apoi, punînd mîna pe o stinghie, o făcu ciosvîrte pe bo­turile lor.

Înnebuniți, caii se trăgeau îndărăt, coșul docarului se frînse de zidul morii și o roată zbură din osie. Doancă se opri dintr-o dată și se întoarse spre Alecu Branga:

— Tu de ce nu cureți șanțu, mă? Treci prin el și pute ca o privată. Ce se întîmplă dacă cade unu beat în șanț? Se îneacă în pișălău, a?!

După asta, cei treisprezece fură lăsați să viseze în li­niște la pămîntul care îi aștepta la Dobrogea.

Și se porniră pe rînd să-și încheie toate socotelile care-i mai lega de baștina strămoșească. Barbu Căpălău, Che Andrei și Neculai Mohreanu făcură pomeni, citite de preot, pentru odihna morților. Marin Doancă veni la mesele lor, mîncă și glumi și bău vin, încrucișindu-și brațul, frățește, cu al lui Dudescu, ceea ce făcu pe șeful de post să-i spună nevestei, seara, în pat, că fundul sor-si trebuie să fie mai frumos chiar decît galonul de plutonier, care-i cel mai frumos din armata română. Titi Șorici dărui o claie de paie de orz unuia din marginea Noianului, care nu mai avea nici fir de nutreț și-și hrănea caii cu nuiele de salcie. Frații Căpălău, cunoscători ai ascunzătorilor bălții, dez­văluiră vînătorilor locurile în care foiesc puii de vulpe. Alexandru puse capcane pentru iepuri și-i dădu copiilor cînd ieșeau de la școală. Opri pentru el un pui sperios, cu mustățile pleoștite și cu buza ruptă, pe care-l hrănea cu lapte și-i cînta din fluier. Vroia să-l împreuneze cu o că­țelușă motoloagă, gîndind că va obține un dulău iute de picior.

A treia zi, strămutații care făcuseră schimb și cu ca­sele — nimeni nu trecuse în învoială grajdurile și salcîmii din jurul curții — începură să desfacă pereții coșarelor și să taie salcîmii. Hotărîți să pună repede convoiul în mișcare, de teamă să nu le rămînă nearate pămînturile de la Dobro­gea, măritară, fără să țină cu dinții de preț, grinzi, dulapi, garduri, salcîmi, tot ce n-avea rost să fie îngrămă­dit în căruțele pe care așezaseră drugii ce se pun numai la căratul snopilor. Neamurile se înghesuiau să dea o mînă de ajutor, dar mai mult să șterpelească, pentru că lucrurile pe care puneau mîna dispăreau fără urmă.

Din lăcomie, mulți se încăierară. Într-o curte, doi inși se bătură cu pumnii și picioarele pentru un colac de fîn- tînă. Frații Căpălău, în schimbul unei piei de capră, îl lă-
sară pe Gheorghe Jinga, cu care nu vorbeau de cinci ani, să mute gardul din stînga livezii cu doi metri peste hota­rul din bătrîni, iar slujnica popii prinse puii de curcă ai lui Ouleață-țiganul și fugi cu ei în poală să-i amestece în cîrdul stăpînei.

În forfota aia, semănînd a refugiu din fața unei armate invadatoare, își făcură apariția și doi marinari de pe o șa­lupă acostată la pontonul cel mare al Plătărăștilor, spunînd că sînt gata să transporte cu hîrbul lor, pînă la Hîrșova, femeile și copiii, sau sacii cu grîu și porumb. Nu-i angajă nimeni, scuipară și plecară înjurînd.

Barbu Căpălău și Che Andrei, care se desemnaseră sin­­guri în șefi ai convoiului, trecură de pe o uliță pe alta, si- lindu-i pe oameni să împacheteze mai repede. Căpălău, lung și noduros, mergea în față, iar Che Andrei, care ve­nea la doi pași în urmă, smucind mereu de bentița neagră, părea, cu mersul lui nervos, că dă să se urce pe celălalt ca pe o scară.

În curtea lui Ouleață se opriră, mirosind în jur cu nă­rile umflate.

— Ați copt pîine pentru drum, zise Che Andrei, bun! Ia dă să rup o felie.

Șoava, nevasta lui Ouleață, începu să bocească.

— Unde ne ducem, nea Barbule și nea Costache?! Oa­meni bătrîni și v-ați pierdut mințile.

Căpălău se înfurie.

— Te tăvălești prin cenușă ca o găină proastă. La Dobrogea noastră, pămîntu așteptă ca să băgăm plugu în el și tu urli ca nebuna.

— Arde cămașa pe mine, oameni buni și dușmanu nu mă aude, începu Șoava să-l blesteme pe Ouleață, care re­para căruța Căpălăilor. Doamne Dumnezeule, vezi-l Doamne cum m-a scos din cuibu meu să mă ducă prin străini, că n-am avut minte și i-am dat act pe locu de casă, și el mă duce în lumea rea, mînca-l-ar viermii ăi ne­adormiți!

— Anafura mă-ti, o înjură Ouleață, trîntind de fundu cărații. Taci o dată, că m-ai luzit. Lăsați-o și voi, mă nene, să se bage cu dosu în jaru ăla din cuptor, sau să se arunce cu capu-n puț, că eu o duc la bine și ea se dă cu noada de pămînt.

— Am să mă lungesc să mor aici.

— Mori și te-ngrop cu șaișpe lăutari.

Spre seară, Căpălău și Che Andrei strînseră toată ceata și porniră la curte să aleagă o căruță pentru Șorici, Moh­reanu și Ouleață, care urmau să facă drumul împreună.

În Vadul lui Topciu se întîlniră cu Șorici și Mohreanu și Dulceață, care fuseseră pe baltă, cu o luntre împrumu­tată de la Gheorghe Jinga, ca să facă rost de pește pentru tot convoiul.

Petrea Dună, lemnarul, turna catran peste niște bărci cu chila în sus. Văzîndu-l și pe Mohreanu în grup, nu vroi să-i lase înăuntru. Frații Căpălău scoaseră ciomegile și, spriji­nindu-se în ele, săriră gardul și deschiseră poarta.

Dună n-avu încotro, trebui să-i ducă la remiză. Ei se strecurară printre cîteva rînduri de docare și săltară cu umerii patru căruțe pe care le aduseră pe arie. Acolo le luară la cercetat, atent, cu răbdare. Izbiră cu picioarele în roți, traseră de șinele de fier, se trîntiră cu fundul pe osii, scoaseră bucșele să vadă dacă nu-s roase și, în cele din urmă, aleseră o căruță ușoară, cu doi porumbei zugră­viți pe fundătoarea de dindărăt. Frații Căpălău scoaseră două găleți de apă din fîntînă și le aruncară pe roți.

Petrea Dună veni lîngă Mohreanu și-i arătă un stîlp de manej.

— Din stîlpu ăla m-am jurat să-ți fac cruce.

Vorbele i se înecau în respirația șuierătoare, de astmatic.

— Nu te ține cureaua să vii cu el în spinare pînă în Dobrogea.

— Vine, spuse Ouleață, vine că-i gras. Tu nu vezi că-i curge untura pe nări?

— Îți fac cruce și scriu pe ea cu un cui: Mort ca prostu.

— Mă Petreo, spuse Che Andrei, se zice că nebunii, camarade, sînt păsările lu Dumnezeu, da tu ești mai prost și decît porumbeii care se spurcă numai pe acoperișuri.

— Che Andrei, strigă Dumitru Căpălău de la fîntînă, ce-ai zice să-l jugănim ca pe măgarii ăia de la Ierusalim?

Lemnarul înjură și se întoarse iar spre Mohreanu:

— N-ajungi la Dobrogea, mă. Stă scris în cartea ta că o să mori pe drum.

— Ferească Dumnezeu! spuse Barbu Căpălău.

— Nu-l ferește, moare, o să vezi.

Barbu Căpălău se supără:

— Și dacă moare, ce, împărățești tu lumea?!

— Moare, repetă lemnarul.

— Du-te-n mă-ta, făcu Barbu Căpălău. E prost ăsta dacă nu ți-o arunca la noapte o oală cu jar în stufu casei.

Ieșiră pe mal. Mohreanu, Șorici și Ouleață coborîră la Dunăre, ceilalți plecară pe drum, împingînd de căruță.

Petrea Dună, așezat turcește în muchea malului, în­cepu să se hîțîne înainte și înapoi și să strige:

— Mortu! Împreunați-i palmele pe piept. În groapa asta, Mohreanule, o să-ți fierb un ceaun de colivă și o să aduc trei cățele fătate să le mulg corastra. Mă, să-i zici lu taica ziua bună pe lumea ailaltă.

Smulseră priponul, apoi Șorici, din două bătăi de vîslă, scoase luntrea în sforul curentului, lăsînd-o să plutească încet la vale. Mohreanu, cu capul gol, fuma, alături de Ouleață, pe stinghia de la pupa. Lui Ouleață i se vedeau pe ceafă, sub coama nescărmănată, două cercuri vinete. Erau semnele ventuzelor pe care le pusese cu o zi în urmă. Lui Ion, băiatul lui Mohreanu, i se păru că semnele alea seamănă cu două capace de cremă și-i veni să întindă mîna să rîcîie cu unghia pielea pe care el o credea arsă.

Dunărea era tulbure, în asfințit se rupeau felii de foc, mirosea a plop și a salcie, pămîntul se așternea întunecat spre fundul cîmpiei, cerul sclipea înfășurat într-un abur de negură. Tăceau. Singur copilul fluiera după cucuvelile ieșite din scorburile malurilor. În parcul conacului, cele două mori de vînt ațipiseră. Un stol de porumbei se rotea în umbra pădurii de plopi canadieni.

Trecură de o insulă îngustă, năpădită de stuf și papură, și intrară, la fel de tăcuți, pe un braț al fluviului, domol ca o gîrlă de cîmpie. Două rațe, cu gușile albastre, furau, lungind gîtul, cîte o gură de aer și se cufundau, ca să apară din nou, scuturîndu-și creștetul, în fața luntrii care înainta încet spre vadul din stînga Noianului. Îndărăt, ținînd coama Dunării, un vapor de pasageri trecea spre Brăila.

Gîndindu-se că pleacă pentru totdeauna din aceste locuri, Neculai Mohreanu se simțea colindat de o tristețe apăsătoare. Dincolo de Noian, pe mal, se întindea satul. Soarele atîrna deasupra lui ca o căpățînă de zahăr cu­prinsă de flăcări. Grotele despre care se știa că servesc ca adăpost hoților de cai vărsau suluri de aburi. Pe fundul lor gîlgîiau izvoare. Sărbătoarea, lîngă plopul cu frunză plîngătoare, de dincolo de căsuța lui Che Andrei, se strîngeau oamenii la vorbă. Noaptea, flăcăii veneau călări și furau curcile care se urcau să doarmă în crăcile lui. Acolo s-a îmbrățișat Mohreanu prima oară cu Vetina, sora lui Gheorghe Jinga, măritată pentru avere cu Pavel Berechet, căruia Mohreanu, Che Andrei, Ouleață și Șorici îi vînduseră casele. Vetina venea cu luntrea cu lemne pe Noian. Grasă, cu pulpele lucioase, ca date cu ulei, vîslea bărbătește, dar pentru că bătea vîntul din coastă, luntrea da mereu, să ia apă.

— Sus, Vetină, i-a strigat Mohreanu, sus, că te uzi la fundătoare.

— Ei și ce? Crezi c-o să vin pe cuptoru tău să mă usuc?

— Păi nu-ncapi, e strîmt la mine.

— Se știe, la tine n-a-ncăput nici muierea cu cununie. Pentru că n-a-ncăput, s-a dus pe vaporu grecului. Pros­tule, dacă vrei să te capeți cu ceva, ia-mă cu binișoru!

Era seara, ca și acum, Vetina i-a aruncat frînghia pri- ponului, el a tîrît luntrea pînă la vadul din dreptul plopu­lui, ea a ieșit pe mal și s-au iubit pe iarba rară dintre tufele a doi scoruși.

— Mă Neculai, zise Ouleață, parcă-i păcat, vere, să te muți de-aici! La noi, cînd vine primăvara, doar cioturile alea de vîslă din mîna lu Șorici nu-nfloresc.

— Tată, vorbi și copilul, plecăm mîine la Dobrogea?

— O să plecăm.

— Mie-mi place la Dobrogea. Nea Dumitru Căpălău zice că la Dobrogea nu pute a pește ca la noi. Cică e aer acolo.

— Sigur, zise Ouleață, la Dobrogea joacă păpuși de turtă dulce pe toate drumurile. Toți Căpălăii, Ioane neică, sînt niște capsomani.

Gheorghe Jinga avea vad în fundul livezii. În clipa cînd luntrea se opri la debarcaderul făcut din scînduri bătute pe țăruși, o văzură pe Diculeasa, nevasta lui Jinga, și doi lipoveni, așezați pe crucile căruțelor cu coviltir. Lipovenii cumpărau pește de la Jinga și-l vindeau în satele cîmpiei.

Mohreanu, Ouleață și Șorici scoaseră pe mal trei coșuri cu pește. Între timp sosise și Barbu Căpălău.

Diculeasa făcu împărțeala, apoi se urcă în luntre să vadă dacă alde Mohreanu n-au ascuns ceva.

Băiatul lui Mohreanu o văzu pe Diculeasa cum apucă cizmele de gumă să le scuture și încremeni. Crapul furat din luntrea cu catarg înalt se rostogoli în nămol, zbătîn- du-se. Un lipovean îl ridică și-l aruncă pe cîntar:

— Bine, mă, se scandaliză Diculeasa, Gheorghe al meu vă dă luntrea să vă serviți de ea și voi aveți obrazu ăla să ne furați?!

Mohreanu și Șorici se uitară spre Ouleață. Țiganul se jură pe viața lui și pe sufletul copiilor că nu știe nimic.

— O zic și p-a mai rea, vere! Iote, să mă facă Dum­nezeu bucă de drac dacă știu ceva. Poate că ăsta al tău, se întoarse el spre copil.

Băiatul își frecă nasul jupuit de vînt.

— El l-a furat, să mor, na, strigă Ouleață vesel. Ia uite la el, mai rău ca Terente, vere. Mă, cum ți-a dat dracu în gînd să-l bagi în cizmă? Aoleu, strigă, fugi, fugi, că te răcorește tat-tu. Tulește-o!

Mohreanu îl prinse pe băiat de ceafă și-i cîrpi două palme de-i scăpărară fălcile.

— Na, și dacă guiți, îți mai dau două.

Băiatul își înghiți lacrimile și o porni spre uliță, aple­cat asupra păpușilor lui de lut.

Vărsară peștele, partea lor, într-un sac și-l dădură lui Barbu Căpălău, să-l spintece și să-l săreze.

— Fă, strigă Ouleață la Diculeasa, ne dă ăla al tău niște țuică?

— Dacă plătiți, vă dă.

Gheorghe Jinga, fiind de-un leat cu cei trei — aveau în jur de treizeci de ani — le umplu bărdaca pînă-n buze. Era trăsnit, avea chef de glume, îl împinse pe Șorici cu cotul în burtă, și-i făcu semn cu capul, spre curtea vecină, unde sor-sa Velina îi măsura niște lapte fetii din curtea popii, o fată dolofană, cu dosul mare.

— Mohreanule, de ce nu-i faci tu felu ăsteia, mă? Cheam-o aici și înghesui-o colo, între șoproane. O chem?

— Stai cuminte.

— De ce?

— Uite-așa, ca să se mire proștii. Noroc, Titi, noroc, Ouleață! Acolo, la Agulești, o să ne facem și noi cîte o gospodărie ca a lu Jinga. Hei, mama mă-si, ne cărăm la mare. Mai dă-ne o bărdacă, Gheorghe. Cinstea ta.

— Gratis nu dau.

— Lasă că nu sărăcești, spuse Mohreanu. Nouă, banii ne trebuie. Eu trebuie să-mi cumpăr cai la Constanța.

— Rupe din partea pentru căpestre.

— Hai sictir.

— Îți dau, dacă-mi dai cuibu ăla de barză din salcîmu tău.

— Ce dracu să faci cu el?

— Vreau să am berze în bătătură. Ia scara mea și adă-l.

— Bine, vino cu mine.

Luară scara și plecară. Băiatul lui Mohreanu era la Căpălăi, spărgea cu călcîiul bășicile scoase din burta peștilor.

Mohreanu fixă scara pe trunchiul salcîmului și se urcă la cuib. De sus se vedea tot satul, Noianul și Dunărea pînă la cotul spre Brăila. Cuibul era umed. Mohreanu desprinse roata de căruță pe care berzele clădiseră cuibul și coborî cu ea, călcînd cu spatele la scară. Era lac de sudoare și-l dureau brațele. Jos, Gheorghe Jinga apucă de o spiță a roții și ieșiră în uliță.

La poartă îi întîmpină, tăcut, Ion. Il zărise pe taică-su cățărat în vîrful salcîmului și dăduse fuga să vadă ce se întîmplă. Fața lui mică, plină de pistrui, cum e oul de vrabie, se întristă.

— I-am dat cuibu ăsta lu nenea Gheorghe, zise taică-su. Noi plecăm, fetița lui nenea Gheorghe...

— Tița, zise băiatul.

— Da, Tița. Cică vrea să vază cum vin berzele la ei, primăvara. Îți pare rău?

Băiatul clătină din cap, tăcut. Ceva i se zvîrcolea în inimă și-i venea să plîngă.

— La Dobrogea o să facem alt cuib, o să vezi, spuse taică-su.

— La Dobrogea nu vin berzele, răspunse băiatul.

— Ce prostie e asta?

— Nu vin, pentru că n-au șerpi pe care să-i mănînce.

— Găsesc ele, spuse Mohreanu, și o porni cu Jinga.

După vreo zece pași, întoarse capul. Băiatul ședea în poartă și-i privea tăcut.

— Du-te la Căpălăi, viu mai tîrziu să te iau de-acolo. Dar băiatul nu se clinti. Nu vroia să vadă salcîmul cel mare fără cuibul de barză.

Convoiul părăsi satul, dimineața. Erau patruzeci de inși cu copii cu tot, îngrămădiți în nouă căruțe. Opt din cele treisprezece familii aveau fiecare căruța ei, Șorici, Ouleață și Mohreanu se înghesuiseră în una singură — la Agulești urmau să se folosească de ea doar Șorici și Mohreanu, întrucît Ouleață își pusese de gînd să deschidă fierărie — iar Che Andrei, care-i lăsase lui Gicu Catîru toate lucrurile și jumătate din banii pe casă, hotărît cum era să-și vîndă cele douăsprezece pogoane, făcea drumul la Dobrogea pe jos. Merindele și rogojina pentru dormit le pusese în căruța Căpălăilor. Încolo nu mai avea decît hai­nele de pe el și banii pe care-i cususe dedesubtul cămășii.

— În caz că se gîndește v-unu să mă prade, trebuie să mă dezbrace la piele. Mort de beat să fiu și tot îl simt.

Se îmbrățișară cu rudele, muierile bociră, iar cînd ieșiră în drumul Brăilei opriră cu toții caii, să mai pri­vească o dată satul. Nu-i era nimănui sete, totuși bărbații scoaseră o găleată cu apă din fîntîna săpată la răspîntie și băură. Bînd, cîțiva se închinară ca lipovenii, care țin de credința veche. Pe urmă se întoarseră la căruțe. Nae Ca- ramet, omul din fruntea convoiului, dădu gură la cai, și scîrțîitul osiilor se uni cu scrîșnetul pietrișului, cu tropo­tul învălmășit al copitelor. De pe întinderea cîmpiei, sufla rece vîntul de la începutul lui martie, clătinînd buruienile uscate, rămase din anul trecut. Mirosea a frunze putrede, a pămînt și a pelin.

Cu un ceas înaintea zorilor, un alt convoi, format din șase care încărcate cu orz pornise tot pe același drum spre Brăila. Le tocmise cu chirie Pavel Berechet, pe care Ve­tina, sub motiv că după cumpărarea caselor strămutaților rămăseseră fără bani, îi pusese să destupe groapa cu orz și să trimită la vînzare în oborul Brăilei șaizeci de saci. Învîrtise treburile ca să meargă ea să vîndă, iar bărbatu-su să rămînă acasă, ca să curețe pomii din livadă. Îl luase ajutor pe frate-su mai mic, un flăcăiandru care trăia pe lîngă masa ei, și pe care Gheorghe Jinga îl alungase de la el, spunînd că are obiceiul să șterpelească. Îl luase să-i facă socoteala la bani, să n-o înșele negustorii.

La popasul de prînz, Vetina le dădu cărăușilor două sticle de rachiu, ținîndu-i pe loc pînă în clipa cînd con­voiul strămutaților se arătă în zare.

— Mi se pare că ăia-s dobrogenii noștri, spuse ea atunci. Hai, sus, și dați-i bătaie, deseară trebuie să fim în oboru Brăilei.

Cărăușii însă nu vrură s-o asculte, exact cum gîndise ea. Potriviră mai bine păturile pe cai și șezură să-i aștepte pe strămutați.

Sosiră.

Descoperindu-și consătenii, Che Andrei începu să-n- jure.

— Să vezi iar chelălăială pe muieri, mama lor!

Strămutații opriră să îmbuce din merindele îndesate în trăisti. Vetina și căruțașii ei se apropiară. Gătită pen­tru oraș, cu rochie de barhet, pantofi negri, cojocel cu găitane și broboadă de lînică, cu ciucuri lungi, împletiți cu bob de mărgean, Vetina se amestecă între muieri, gă­lăgioasă, și în cele din urmă se opri, ca din întîmplare, lîngă căruța lui Șorici, spre mijlocul convoiului, privind pe sub sprîncenele dese spre Mohreanu.

— Mă, călătorilor pe două bețe, o să-mi fie dor de voi! Să vă amintiți de mine, muierilor, le scutură de umeri pe nevestele lui Șorici și Ouleață. Să știți că rămîne satu urît fără voi, zău! Zi ceva, Ouleață, că de-acu n-am să te mai văd. Cîntă-l p-ăla cu... Cinearefatămare. Neicule, țățică, strigă ea la frate-su, scoate damigeana aia din coș și ad-o-ncoa.

Damigeana de două vedre fu răsturnată în cofe și în oale.

Vinul îi învioră pe bărbați. Ouleață, după ce trase cîteva înghițituri zdravene, se rezemă de scoarța căruții, tuși și începu să cînte, clătinînd capul amarnic, ca în nopțile cînd era flăcău:

Hai, cine are fată mare,

mare supărare are...

Vetina se rezemase ușor de Mohreanu, cu brațul pe după brațul lui. Asculta și se usca inima în ea.

— Măi Neculai, mă! oftă ea și în ochi i se sparse o lacrimă.

Mohreanu îi simți trupul greoi, mirosind tulburător a ființă iubită. Cîntecul lui Ouleață, vechi ca adîncul lumii, larg și aspru, răvășindu-ți sufletul și trezindu-ți gînduri de sălbăticie, îi scoase lui Mohreanu un geamăt înăbușit. Fața lui albă, ca de înecat, ochii ascuțiți, pătrunzători, cu privirea întunecată se legănau în ochii Vetinei.

Unit, convoiul porni iarăși pe drumul măturat de vîn- tul cîmpiei. Înaintea serii, cînd erau la vreo zece kilometri de Brăila, strămutații cotiră la stînga, pe un drum de țară, să iasă în șoseaua ce duce la Făurei și mai departe la Fe­tești și la Vadul Oii, pe unde se trece cu podul în Dobrogea.

Vetina se sărută cu toată lumea. Și cînd ajunse să-și ia rămas bun și de la Mohreanu, îl întrebă, ferindu-se s-o audă cineva:

— În noaptea asta unde înnoptezi, Neculai?

El dădu numele unui sat.

— Tu să stai treaz, zise Vetina, și să-l aștepți pe frate- miu Neicu, cu căruța. Eu, pentru tine mi-am făcut cale la Brăila.

Orașul se vedea în dreapta, o îngrămădire de acoperi­șuri de zinc, coșuri de fabrici și turnuri de biserici, cu cupolele lucind ca poleite cu aur. Copiii se ridicaseră în picioare în căruțe, tulburați de vraja orașului în care nu pătrunseseră niciodată și pe lîngă care treceau acum în­tr-o atingere ireală și fantastică.

La popasul de noapte, plătind cîțiva lei de căruță, fură primiți în curtea unei cîrciumi. Era nor și așternură rogo­jinile sub un șopron.

Mohreanu își dădu copilul în grija nevestei lui Ouleață, se furișă în drum cu ciomagul subsuoară și se trînti în șanț, la marginea satului, lîngă o piatră kilometrică. Cînd auzi bătaia căruții lui Berechet, un val de căldură îi inundă trupul. Urcă pe leagăn, alături de Neicu, și peste două ceasuri se întîlni cu Vetina la hanul fraților Șoroagă, pe strada Dorobanți, în centrul Brăilei. Vetina luase o odaie care da cu geamul, mic cît un pod de palmă, spre interiorul prăvăliei. Cîntecele lăutarilor pătrundeau des­lușit pînă la ei. În prăvălie foiau geambași, lipoveni bețivi, țărani, vagabonzi, hoți, un amestec haotic peste care trona tejghe­tarul cu ceafă îndesată, și un bărbat de vreo treizeci de ani, frumos și bine legat, care bea bere, săltînd pe ge­nunchi o puiculiță oacheșă.

— Ăla e Țulea Fălcosu, hoțu de cai, îi spuse Vetina lui Mohreanu. Nevastă-sa e tot din neam de hoți. Odaia lor e alături de a noastră.

— Înseamnă că ăștia, frații Șoroagă, sînt gazde de hoți.

— Se poate. Muierea lu Țulea m-a pus aseară să-i îm­pletesc cozile. A venit la mine și cică: „Împletește-mi cozile astea, dădică”. Hoțu Țulea o mănîncă din ochi de dragă ce-i e. Cică hoțu are iarba fiarelor și două dește de mort descîntate, le lipește pe ușă și ușa sare singură din țîțîni.

Aproape de zori, cineva rîcîi ușor cu unghia în tăblia ușii. Vetina își aruncă un șal pe umeri și-l scoase pe Mohreanu în curte, unde Neicu aștepta cu caii pregătiți, în prag se izbiră de Țulea Fălcosu. Era cu un picior în cizmă și cu altul desculț.

— E scurt somnu ibovnicilor, rîse Țulea, și-l întrebă pe Mohreanu cine e.

— Cărăuș, am venit să-i spun...

— Minți! îl întrerupse Țulea. Pe cărăușii ei i-am văzut aseară în obor și-i cunosc.

— E dintr-un convoi care pleacă la Dobrogea, zise Vetina. Căruțele lor sînt încolo, spre Făurei.

— Dacă vrei să le-ajungi repede, ia-o pe drumu Ceairului, spuse Țulea. Altfel te prinde ziua pe drum.

La poarta hanului, Vetina luă palma lui Mohreanu și o lipi de țîțele ei care ardeau. Omul simți că muierea îl dorea cu aprindere nedomolită.

— Du-te, Neculai, și deseară ne găsim iar. După ce dau orzu, mă sui cu Neicu în căruță și vă iau urma. O să mă țiu după voi, tot la distanță de două sate.

— Și ăla de acasă? întrebă Mohreanu.

— Trei zile pot să fac tot ce-mi poftește rînza. Pe urmă o să mă-ntorc la Berechet. Da astea trei zile nu vreau să mă gîndesc că există pe lume.

— Țățică, zise Neicu, or să vină oamenii.

— Da, da, duceți-vă.

Neicu șuieră scurt și caii porniră în trap.

La căderea nopții se întîlniră din nou la o cîrciumă de țară, unde mînau și niște găzari. Vetina strălucea ca un ou de Paști, Mohreanu înțelese că primise preț bun pe orz. Pe Neicu îl puseră să doarmă în grajd lîngă cai, ei se culcară în coșul căruții. Un plop uriaș, semănînd cu ăla de lîngă căsuța lui Che Andrei, se clătina în întuneric. Departe de Dunăre, în Bărăgan, primăvara era de-abia la început și era friguroasă. Mirosea a păcură, de la căruțele găzarilor. Vetina privea în cerul negru și ronțăia roșcove. Cumpărase de la Brăila o baniță de roșcove, două băniți de orez și un butoiaș de ulei cu măsline.

— Neculai, șopti ea, și omul se înfioră, tare aș merge și eu cu tine la Dobrogea! Of, ce l-aș da dracului pe Be­rechet! Ai, ce zici, Neculai?

— Zic să mergi.

— Nu pot, Neculai. Inima-mi zice să merg, da tot ea mă trage îndărăt. M-am învățat la trai bun, Neculai, cu capu pe pernă moale. Mi-e silă de Berechet, că-i schilav și mă tîrăsc ca o cățea după tine, da de mers n-o să merg, mă întorc la averea mea, ca viermele în untură.

Azvîrli roșcova și-și înlănțui brațele pe după gîtul lui. El îi simți răsuflarea fierbinte și orice gînd îi pieri din cap.

La despărțire, ea îi umplu buzunarele cu roșcove, să le dea copilului, și fiindcă vîntul se înăsprise a scos din paner două tulpane pe care le cumpărase la Brăila și i le-a înfășurat la gît. Cîntau cocoșii, printre nori se zăreau ste­lele, albastre și mici. Sub gardul de nuiele, Neculai opri calul — de data asta Neicu nu mai înhămase, călări aveau să străbată drumul de două ori mai repede — și o privi pe Vetina. Ea îmbrăcase paltonul cu blană al lui Berechet și sta cu bărbia pe loitra căruței, mestecînd leneș o bucățică de covrig.

A fost ultima oară cînd s-au văzut. A treia seară, Neicu, mergînd să-l ia pe Mohreanu la locul dinainte hotărît, nu l-a mai găsit. A fluierat și nu i-a răspuns nimeni. Atunci a pișcat armăsarul din dreapta cu biciul într-un loc anume și armăsarul a nechezat prelung, cu botul în vînt. Moh­reanu nu apăru nici de data asta.

Neicu suci căruța și se-ntoarse la sor-sa. Cînd băia­tul îi spuse că Mohreanu nu venise la întîlnire, Vetina își înfun­dă capătul broboadei în gură, ca să nu țipe. Cît mîncă Neicu, ea șezu într-un colț, tăcută, cu privirile rătăcindu-i fără sens pe peretele odăii străine în care se afla.

— Mergem, spuse ea, cînd Neicu, sătul, se sculă de pe pat.

— Eu de convoiu lor nu mă apropii, țățică, și nici pe tine nu te las.

— Taci. Mergem acasă la noi. S-a terminat. De-acuma sînt iar nevasta lu Pavel Berechet.

Băiatul văzu lacrimi în ochii ei și-i păru rău că la Brăila îi trecuse prin cap s-o lege, să-i pună căluș în gură și s-o ducă cu forța acasă.

Afară începuse să plouă. Era mai mult o bură, un fel de negură care se topea, tulbure și necăcioasă. Neicu sta pe leagăn, iar Vetina în coșul căruței. Întunericul îl făcea pe băiat să-i fie frică și vorbea cu caii, ca să se liniștească. Vetina tăcea. O dată, cînd se întoarse spre ea, s-o întrebe dacă a adormit, o văzu, înspăimîntat, că-și descheiase bluza la piept și ploaia măruntă cădea pe țîțele ei goale.

„Tîrfă și dezmățată!” o înjură el în gînd. Totuși, un­deva, în adîncul sufletului, un sentiment nedeslușit, de milă și amărăciune, îl făcu s-o căineze. „Săraca inima ei!”își spuse băiatul, și se răsuci spre cai, cu bărbia în piept, ca să-și ferească fața de bătaia ploii.

Fișiere de descărcat

DOC
Ingerul a strigat de Fanus Neagu.doc
1,5 MB · 461 de descărcări
Descarcă

Alte cărți de Fănuș Neagu

Toate ›