Frumosii nebuni ai marilor orase

Frumosii nebuni ai marilor orase de Fanus Neagu fals tratat de iubire

Se trezi din somn. Urlând:

— Într-o zi, doamna mea, ai să mă cunoști!

Izbi cu pumnul în stinghia mesei și se strâmbă de durere. Uriașe cu glas spart, degradat în toate patru punctele cardinale: la miazănoapte și la miazăzi, degradat de vin, la răsărit și la apus, degradat de femei fără moarte, fără prejudecăți și fără servici. Băuse până la trei dimineața și mirosea de sus până jos a alcool dospit.

— Învinsă domniță, cred că azi noapte am înghițit un câine degerat.

Vorbea singur, adânc încredințat că rnania asta îl va salva de spânzurătoare.

Luă o pară din fructieră și mușcă din ea lacom în cerul gurii lui se aprinse, cu miresme, cu vânt subțire și cu lună, o livadă din Argeș. Fulgerător și numai la extremitatea simțurilor, zări spre fundul livezii o fân-tână veche și, pe marginea ei, o fată cu sânii goi, probabil avidă de dragoste. Treaz și bine odihnit, ar fi reținut imaginea până ce fata ar fi căpătat contur, fiindcă avea o dexteritate uimitoare de-a aduce cu fața spre lumină și adevăr siluetele de ceață care ne apar pe retină în clipa descântată când ieșim din somn. Excelent dresor sau șarlatan rafinat, își concentra întreaga ființă ca să le poarte din drumul nesigur al închipuirii până-n zona acoperită de memorie. Și când ele puneau piciorul aici și din umbre se schimbau în desene însuflețite, cu identitate precisă, el respira larg, zâmbea răzbunător și posesiv și fixa ziua execuției, totul în baza legii: nici o femeie până la 30 de ani nu-și va purta fotografia prin domeniile subconștientului meu fără a fi pedepsită.

Dar în ziua aceea – „21 decembrie, anul una mie nouă sute șaizeci și opt de lei și 50 de bani datorie la braseria Athenee Palace” – nu recepta silueta fetei de la fântână. Mușcând din para galbenă și rece, destinată să-i risipească mirosul de alcool din gură și să astâmpere agitația câineâui pe care-1 purta în stomac, ocoli masa și apucă acordeonul. II întinse, sprijinindu-1 cu burta. Clapele de sidef și de ebonită scoaseră scântei de țipete. El tresări neplăcut.

— Când încep să cânt, îmi trădez sufletul! Și noaptea târziu, culcândui-se, închisese în oase, ca în niște tuburi secrete, averea murdară și insuportabilă a unei zile grele: vorbe care ucid, gânduri care nu se pot rosti.

Dar spre 10 dimineața visase că Asta Dragomirescu doarme în acordeonul lui și trebuia să verifice.

„Sunt nebun!” îi trecu prin minte, și un râu de spaimă sau o explozie de mărăcini îi scutură măduva din șira spinării.

Trânti acordeonul pe scaun și strigă:

— Scumpă doamnă, m-am culcat cu capul pe o scoarță de căruță de Brăila, și iată, m-am trezit pe tâmplă cu un porumbel verde, în ceafă cu un trandafir roșu, și cu buzunarele pline de greieri.

Se opri și ochii lui negri fixară intens lozinca din perete, scrisă cu cerneală densă: Munca înnobilează pe om, dar nici Lenea n-a ucis pe nimeni.

Ceasul deșteptător, așezat într-o cutie din solzi de șindrilă – panglici de hârtie colorată fumegau ca o barbă de poet futurist sub podețul cutiei – sună ora 11. La această oră înaltă din zi, garsoniera lui Radu Zăvoianu, situată la etajul III, într-un bloc din strada Brezoianu, construit cu fața spre grădina Cișrnigiu, plutea în lumină trandafirie – efectul lustrei de cristal roz de Veneția.

— Ora unsprezece, doamna mea, ora la care se scoală frumoșii nebuni ai marilor orașe, ora la care Dumnezeu intră călare în Cișmigiu și împarte alune veverițelor.

Lepădă pijamaua de mătase, cu două mișcări din umeri și o răsucire vulgară a bazinului. Oglinda imensă – 2,20 rn X 1,30 m – atârnând pe perete, în stingă divanului, în patru cordoane împletite și învelite în pluș auriu, fiecare isprăvindu-se într-om canaf bogat și moale, fură în apele ei limpezi – creastă de val oceanic în zi de iulie – un trup tânăr, mărturisit la aproape toate balerinele angajate în programul barului de noapte „Lanterna piratului”. Radu Zăvoianu măsura 1,80 m, avea mușchi lungi, întărâtați în bazinul de înot al clubului Dinamo, pieptul și pântecele acoperite cu păr negru, mărunt și des și fin, ca al cățelelor care fată mult. Fața prelungă și obosită, cu semne de vărsat sub bărbia puternică – în anotimpurile reci purta fulare largi, cu capetele aruncate pe umeri, iar vara înnoda la gât un batic colorat, lăsând impresia că-i copiază pe artiștii americani din filmele western – fața prelungă și nasul puțin coroiat semănau neliniște sau repulsie în oamenii cu care venea pentru prima dată în contact, îl salvau ochii negri, mari, melancolici și flămânzi, ochi de soldat dintr-o garnizoană arabă. Dacă ochii sunt ferestrele sufletului, atunci ochii lui, mereu umezi, bătând în verde fosforescent în clipele de extremă emoție, exprimau spaimă, o spaimă întinsă peste 30 de ani de viață.

Ținând picioarele pe mocheta de culoarea paiului în perioada secerișului, trecu în baie. Izgoni câinele din stomac și se atârnă de lanțul de bronz care deschidea dușurile. Apa fierbinte îl izbi în ceafă ca o ploaie sălbatică. Desfăcu o pungă cu săruri aromate, o vărsă pe umeri și, excitat, turmentat de mirosurile alea amețitoare ca un voiaj în coloniile engleze, începu să danseze.

— La tropice, la tropice, domnule Zăvoianu, cu nuci de cocos la subțiori.

Și din nou, obsesiv:

— Ah, doamna mea… Îți voi împodobi casa cu liliac alb.

Închise apa caldă.

— Raff panoramic! Strigă, și aduse peste el o ploaie rece.

O primi în față, năucit, ca un boxer care recepționează o avalanșă de pumni la figură, înjură scârbos, bătând cu călcâiele în ciment. Era pe Strada Mare din R., gonea congestionat, izbindu-se cu fruntea de muchia ferestrelor deschise. Fetele care-1 aplaudaseră, seara, la concert, și-1 siliseră să repete până la epuizare șlagărele la modă îl priveau mirate și amuzate – el nu le vedea, alerga spre Comitetul orășenesc de partid, să protesteze pentru Asta Dragomirescu, amendată de miliție cu 500 – cinci sute – lei, fiindcă tulburase liniștea singurului restaurant din localitate. Lingă el, gâfâind, un procuror șchiop, fost coleg de liceu, sau așa ceva – nu și-1 amintea din școală – încerca să-1 liniștească, repetând, la nesfârșit, aceeași expresie:

— Radule, voi plecați, eu rămân!

Se întoarse în cameră, înfășurat în prosopul de baie.

— Ce imbecil! Spuse el, cu adresă la procurorul cel șchiop. „Orașul întreg era pe picior de ducă, se suia la munte, elibera terenul pentru lacul de acumulare al Hidrocentralei de la R., și el, boul, striga mereu: voi plecați, eu rămân 3…

Fusese un concert frumos, totuși, în ultimele rânduri, oamenii ascultau călări și Asta râdea:

— Radule, e prima dată când cânți în fața măgarilor, uite colo, spre dreapta, un grup de tineri călări pe măgari, să~i întrebăm dacă n-au de vânzare dulceață de smo chine, ei cultivă smochini și portocali…

Își îndreptă spinarea și răcni:

— Da, scumpă doamnă, creșteau tot felul de pomi pe acolo, dar mai creșteau și vipere!

Se extinse până la marginea puterilor și scuipă:

— Du-te dracului!

Extenuat, desfăcu perdelele și ridică storurile, apăsând cu toată greutatea trupului pe mânerele de alamă neunse la timp. Brusc, pleoapele i se zbătură mirate și sufletul i se deschise de bucurie: afară ningea! În clipa aceea se simți împăcat cu toată lumea și cu Dumnezeu.

— Aruncă prosopul pe măsuța joasâT”cIâs/mH<^ care se afla o tavă de tinichea, cu refituri d^Jnâncare – felii de șuncă uscate, un borcan de (castraveți murați, cu enibahar și piper, o grămăjoară de inuștar sleit, coji de pâine – îmbrăcă, precipitat, pantaloniî^t^ase peste umeri un pulover de bumbac, alb, cu guler înalt – atenție la urmele vărsatului!

— Scoase din dulap o sticlă de vișinată, își turnă un păhărel și veni cu el în fața ferestrei.

— Bun sosit!

În onoarea zăpezii aruncă băutura pe gât. Iarna și zăpada îl fascinau. Trupul lui de lup se ascuțea acum pentru o luptă dură. Radu Zăvoianu intra în noaptea vânătă a iernii, asemeni neamului Iui de țărani, frământat de impulsuri primare. Iarna, pe pământul României – ultimă etapă spre Septentrion – are gust de praf de pușcă, K e ca un halou al tuturor războaielor purtate și câștigate sau pierdute, dar în primul rând purtate.

Iarna, în România, suntem irigați de-o nebunie furtunoasă.

— Jos frâiele și răsturnați cădelnița mizeriei! Strigă Radu Zăvoianu, inundat de puterea iernii și îngenunche, trăgând spre el acordeonul.

În poziția asta, ochii lui distingeau prin fereastră doar vârfurile copacilor din Cișmigiu peste care se scutura zăpada. Ninsoare enigmatică – se strângeau în ea nopțile toamnei, reci și dureros de singure, se stingea fața pă-mântului și se deschideau nopți plantate cu năluci: nopțile iernii, țigănci cu trup de taină și inele de aur dansând pe străzile orașului, nopți în care inima lemnelor potrivite în cruce pe focul din vatră se schimbă în trandafir înalt, nopți stropite cu vin și luminate de lămpi cu abajurul verde, nopți coborâte din bob de mărgean, nopți în care purceii prăjiți înviază și se fugăresc cu iepurii, nopți în care melancolia, această patimă a Orientului, ajunge la apogeu, lerui-ler, și se schimbă în colind și în desfrâu al simțurilor, nopți magice în care înfloresc lămâii în odăile femeilor abandonate.

— Doamne, rosti Radu Zăvoianu, plimbând degetele pe clapele acordeonului, binecuvântează-1 pe bunicul meu în toată săptămâna Crăciunului! Timp de cincizeci de ani, în toate nopțile Crăciunului, el îți ridica, cu lovituri de topor, în bălțile Dunării, biserici din ciolane de cal mort și biserici din gheață. Erau mușuroaiele tale sfinte, altar și cruce pentru sfinții nerânduiți în calendar, și-n noaptea nașterii Fiului Tău punea în fiecare bisericuță un bob de tămâie și aprindea o luminare. Lumea ieșea pe maluri și se închina: Petre Zăvoianu îl supără pe Dumnezeu, vezi-1, doamne, și-1 pedepsește! Și tu i-ai ascultat și 1-ai adormit între bisericile lui. La Bethleem era lumină și el se schimbase în stâlp de gheață și două ciori țopăiau pe umerii lui. Do, re, mi, fa, sol, la, si, do, trebuia să vezi că altarul din urmă ți-1 construise pe obrazul toporului. Tu ești Petre și pe piatră vei construi biserica mea și-ți voi da ție cheile împărăției cerești. Dar cel ce construiește pe gheață? El ce primește?

Se sculă în picioare – acordeonul scâncea – se închină în fața zăpezilor curgând mereu și zâmbi. Două păsări – porumbei?

— Trecură prin dreptul ferestrelor, pierzându-se spre strada Știrbey Vodă. Se înfurie împotriva lor:

— Leșuri cu fulgi! Nu permit nimănui să murdărească prima zăpadă. Trebuie să ne rugăm să ningă până diseară și până mâine. Ninge la timp potrivit peste consumații neachitate, ninge binecuvântat peste idei fără acoperire, ninge turbulent peste monezile de trei lei, ninge cu zahăr emailat peste mașinile care leagă periferiile de centrul orașului, ninge, cu foarte multă atenție, peste patrula călare a Miliției care face rondul între Cartierul Băneasa și Restaurantul, Doi cocoși”, ninge cu sictir peste tipii care m-au respins de la Operetă, ninge fără pic de jenă pe căciula din cozi de vulpe a Astei Dragomirescu (opt sute de lei m-a costat!), și ninge, ninge ca-n povești peste orașul București, construit între lacuri cu pește – lipsă la apel peștele-piatră și peștele-leu, prezentă, cu surplus de contingent, scorpia – construit pe pământuri atârnând de vii nobile și îngrășate cu capete de boieri scurtate cu multă vrednicie de toți voievozii, turciți sau ne. Garsoniera mea plutește pe un râu de sânge și de vin, și-n mediul ăsta umed, trebuia – dar n-am făcut-o, am fost prost…!

— Să-i plantez Astei Dragomirescu câte-un bob de fasole în urechi. Fasolea ar fi dat cercei, tufele – floare.

Se opri încântat. Afară, peste orașul pierdut sub zăpezi subțiri, se porniră să bată clopotele. Tunetul lor de bronz îndoia ninsoarea, iar vibrațiile se repercutau în pereții clădirilor. Radu Zăvoianu simți cum încep să-i rida genunchii. Oboseala încarcerată în oasele lui, răscolită de melodia îngânată a clopotelor, se exprima straniu și neașteptat în punctul de articulație cel mai savant al picioarelor – și pentru început i se făcu frică – „cum adică să-mi râdă genunchii?!” – dar, uite, râdeau, senzație pe care n-o putea anula cu nici un argument, și-a-tunci se gândi că-n istoria omenirii, în începuturile ei fragile și lunecoase, bărbatul trebuie să fi purtat, în clipele de cumpănă, de retragere din fața morții, copiii legați de picioarele sale și, fără îndoială, râsul lor îi atacase pentru milenii genunchiul. și la fel plânsul și disperarea lor, fiindcă orice nenorocire genunchii ni-i îndoaie întâi. Clopotele băteau mereu, dar nu despicau văzduhul, ci îl stratificau, îl împărțeau în etaje. Sus, în turnuri și în mansardele biruite de frig, cântau clopotele patriarhiei, și de pe planșeul acesta de răsfăț solid, cu insule de sărăcie compactă (mansardele), sunetele urcau urmași spre cer, întru sănătate și veșnicie, în zona etajelor de mijloc, acoperite cu iederă și unde ochiul nu găsește câmp liber, răsunau clopotele Bisericii Domnești – cel puțin la asta se gândea Radu Zăvoianu – încercând parcă să topească drugii obloanelor, iar jos, prin dreptul ușilor de lemn sau de sticlă, cântau înfundat clopotele de la toate bisericile mici și nerestaurate.

— Tu ești Petru și clopotul tău va fi de gheață! Spuse Radu, cufundat în ploaia de bronz prin care s-auzea și mătasea zăpezii curgând cu dor de sănii. Sau va fi un clopot de la gâtul turmelor în drum spre abatoare.

Desfăcu brațele, exact ca la lecțiile de gimnastică din liceu, și începu să se legene, clopot închipuit, peste o lume

*#*” de umbre. Și din toate clopotele care incendiau orașul, el singur nu vestea nici o sărbătoare – era un clopot de zăpadă, cu limba din funie de borangic terminată într-un bulb de mărgele colorate, și se legăna într-un pridvor deschis la vânt și alături, pe o funie de cânepă, se uscau rufe prinse în cârlige de lemn, patru găini jumulite atârnau cu picioarele legate de un belciug îngropat în gura unui sfânt zugrăvit…

Se răsuci pe călcâie – zăpezi și oglinzi și din nou zăpezi – și dintr-o „dată toate mărgelele se risipiră luminoase în sângele lui: îl văzu la fereastră, cățărat în platanul uriaș din fața blocului, pe Eduard Valdara, jucător de fotbal în echipa Dinamo.

— Sanie cu zurgălăi! Strigă Valdara, înaintând spre fereastră, cu pași largi, pe o cracă groasă.

Când ajunse la fereastră și Radu-i întinse mâna, pe cracă rămaseră șase urme de pași. ca șase căței negri.

Era ora 12,30, ningea ca în munții Târolului sau ca în pădurile Transilvaniei și doi din nebunii frumoși ai marelui oraș se întâlniseră.

Cel de-al treilea încă nu se culcase.

*

Eduard Valdara – 25 de ani, crăcănat și blond, mai mult roib decât blond, „flegmatic și indeșirabil” (așa-1 definise Ramințki, conducătorul nedeclarat al grupului sau, dacă vreți, ideologul lui) subțire și parfumat ca țigările americane – refuză ostentativ să apuce mâna lui Radu Zăvoianu. Calcă pervazul și se aruncă în mijlocul camerei, respirând agitat, cu gura întredeschisă. Dinții lui albi și sănătoși formau o coroană scânteietoare. Caninii, răzvrătiți, lăsau totuși impresia de pietre false.

Radu Zăvoianu, aflat în relații proaste cu administrația blocului, îl înhață de piept și-1 zvârli pe pat. Valdara purta șubă de castor, un costum elegant de culoarea oțelului și vestă galbenă ca haimanalele care populează, la 11 seara, străzile înguste din spatele teatrelor, pândind ușa prin care se retrag actrițele. Vesta din material ieftin plesni pe burtă și Valdara aproape că izbucni în lacrimi.

— Imbecilule! Îl apostrofă Radu Zăvoianu, vrei să fiu evacuat din bloc?!

— Da, răspunse Valdara, ridicându-se și descheindu-și șuba, vreau.

Blana de castor, inundată de lumina filtrată prin cristale scumpe, râdea în ape de plumb.

— Ai merita să te cârpesc. Spuse Radu Zăvoianu, cu mânie reținută.

— Atinge-mă, și te arestez imediat pentru ultragiu.

— Bei o vișinată? Întrebă Radu. Ninge prea frumos ca să facem vărsare de sânge.

Valdara refuză, scuturând capul roib.

— Ce-i cu tine? Se miră Radu. Ești bolnav?

Valdara aruncă șuba pe covor și se trânti într-un fotoliu, frecându-și ceafa de plușul moale și odihnitor.

— M-au scos din echipă, disciplinar, pe timp de zece zile.

— Stai, îl opri Radu Zăvoianu, povestea trebuie spusă pe fond muzical.

Înveselit, luă acordeonul și atacă un cântec lăutăresc, alterându-1 cu masuri de vals, fox și rock, o aiureală iritantă, bocete și bufonadă de circ de provincie și jale falsă.

— Tenor castrat! Îl înjură Valdara.

Radu Zăvoianu râse în dușmănie și nu se opri. Cu tâmpla culcată pe umăr împerechea notele într-un vârtej delirant. Era un virtuoz al acordeonului, asemeni cântă-reților de jazz din New-Orleans, care improvizează pe o temă ore în șir, fără să urmeze o linie consacrată. Uitase de Valdara, uitase că n-a vrut altceva decât să-1 enerveze și să-1 împace în același timp, cânta sau lega segmente de cântec, însutindu-le valoarea sau ucigându-le, pentru că afară se așeza iarna, lumea se clătina în mătase albă, pe poduri închipuite, ridicate deasupra orașului, se perindau păduri pline cu vulpi, și fotografi ambulanți, cu picioarele învelite în jambiere verzi, prindeau pe peliculă zborul păsărilor născute sub degetele luj. Uite, între hotarele Cișmigiului intrau valuri de păsări și toate luau foc în zbor și se schimbau în ninsoare, în frig aspru, în iarnă – și peste iarna adâncă, peste săniile ei de gheață lunecând cu bătăi de clopot spre toate porturile lumii, plutea o bucurie intensă, haite de câni trăgeau sănii, lătrând vesel și mai era și o supărare ușoară, a lui Eduard Valdara, dar nu era o supărare adevărată, căci n-avea punte de atingere cu pământul, era o supărare pierdută pe copaci, pe crengile lor suflate cu sticlă adusă din Turingia sau din Pădurea Neagră.

— Pauză, strigă Valdara, trebuie să plec!

Radu Zăvoianu strânse acordeonul și-1 depuse pe măsuța joasă. Rosti scurt, frângându-se din trunchi:

— Adio!

Și cu dragoste prefăcută:

— Să știi, Ed, că lași în urmă numai suspine. Dar unde pleci?

— Într-o oră trebuie să mă prezint la Direcția Miliției Capitalei. Timp de zece zile, cât sunt suspendat din echipă, voi băga groaza în hoți și-n golanii din barurile de noapte.

Se sculă și porni spre șifonier. Umbla clătinat. Mers de călăreț mongol.

— Spune-mi, se întoarse spre Radu Zăvoianu, uniforma mea se mai află pe-aici?

— Nu. A fost transformată, vopsită și dăruită unei rude din provincie contra două sute de lei.

Uniforma albastră și elegantă atârna între costumele de concert ale lui Radu Zăvoianu, toate având reverele din mătase și încărcate cu fluturi de sticlă și paiete.

— Al dracului, tare mai pute-a naftalină!

— Levănțică! Preciza Radu Zăvoianu.

— De-un lucru-mi pare rău, zise Valdara, chinuindu-se să-și înfigă picioarele în cizme, că nu mai pot să plec cu Ramințki la frate-su la Constanța. Mă invitase să petrecem acolo sărbătorile de iarnă.

— N-o să se ducă nici el. Nu-ndrăznește să intre în Dobrogea fără gardă de corp.

— Nu v-ați văzut de aproape doi ani, dar ești la curent cu tot ce i se întfmplă. Îl ții sub observație?

— N-o să se ducă la Constanța, fiindcă începând de la Vadu Oii și până-n buza Mării Negre, Ramințki e dator peste zece mii de lei. Și persoanele care 1-au împrumutat au început să-și piardă răbdarea.

— Ca să vezi ce suflete de piatră! Zise Valdara cu dispreț, în timp ce-și aranja diagonala.

— Ed, întrebă Radu Zăvoianu, când te vezi pus în hamuri, nu simți nevoia să nechezi?

— Ba da, răspunse Ed, și părul lui era o tufă de iarbă cuprinsă de flăcări de miere.

— Dă-i drumu, îl pofti Radu Zăvoianu. Pe cuvântul meu că chiar ai bot de cal.

În clipa aceea, un val de ninsoare, împins de vânt, pătrunse în odaie, acoperindu-i. Polen de decembrie, fecundând bucuria. Valdara ramase nemișcat. Radu Zăvoianu desfăcu brațele, fericit că după o noapte de beție fiecare fibră din trupul lui primea o porție de vis curat.

— Nechează! Strigă el. Vreau s-o faci pe nebunul până la capăt. Nu-i nici o șmecherie să intri pe fereastră fără să nechezi.

— Încep, anunță Valdara.

Pauză scurtă, pauză de efect!

— Acum cinci zile – în aceeași secundă Radu Zăvoianu regretă că-1 provocase – m-am întâinit pe stradă cu Asta Dragomirescu.

Radu încercă să pareze:

— E o târfă! Zise el, și buzele-i tremurau.

— N-o mai căuta. Uită că ți-a fost nevastă.

— Am visat că era bolnavă…

R – Te porți ca un idiot.

— Te rog să pleci imediat.

— Te porți ca ultimul idiot din România.

— Mi-a telefonat ca să-mi spună că săptămâna asta vom petrece o zi împreună.

— Nu-nțeleg ce urmărește, spuse Ed.

— Marș afară! Marș la Ramințki!

— Singurul dintre noi, zise Ed, care știe să trăiască primejdios. Să trăiască adevărat.

— Pentru că nu-i pasă de ceilalți. Pentru că nu-i pasă pe cine distruge.

— Numai cine trăiește adevărat lasă amintiri. Ceilalți mor definitiv în clipa-n care-și dau sufletul.

— Cară-te îa Ramințki! Urlă Radu.

— Și pe el 1-a sunat Asta, ca să petreacă o zi împre ună.

— Marș, îți spun!

Ed, pus îa distanță, deveni și el distant. Gura i se strâmbă într-un rânjet arogant, iar în ochii lui mici, albaștri, cu reflexe aurii, se aprinse scânteia batjocurii. Acum semăna cu taică-su, un personaj foarte important dintr-un minister. Nu mai spuse o vorbă, își înfundă chipiul pe cap, cu mișcări studiate, se întoarse brusc și părăsi camera, trântind ușa cu putere. O lovitură de tun se înscrise pentru cinci minute în pereții blocului.

— Fotbalist bou î Trebuia să-i rup un picior! Spuse Radu Zăvoianu, fierbând de furie. Pentru ei, Asta Dra-gomirescu nu e decât o căldare de foliculină.

Zăpada curgea mereu înăuntru – afară, din burta cerului spintecată curgeau și corbi – pe oglinda largă pulberea albă se schimba în picături de apă lunecând întregi spre rama în montură de plumb, așa cum lunecă gândacii pe capacul smălțuit al unei casete, și Radu, cu creierul înlănțuit de ură, se repezi sa închidă fereastra. După trei pași se opri, cu ochii holbați, năuc, și-și pipăi puloverul alb. Puloverul era murdar de sânge, de la piept până la poale. Sânge cald, mirosind a fier și încă a ceva nedefinit, puroi sau gaz metan. Duse mâna dreaptă la nări și strânse, astupând șuvoiul. Apoi înainta încet până în rama ferestrei, mai mult amețit decât înfricoșat, și când lungi gâtul să înghită aer proaspăt, îl văzu pe Ed Valdara trecând printre copacii din Cișmigiu, cu mâinile în buzunarele mantalei, și nu vru ca Ed să-1 observe, mândria, sau poate rușinea, care, la el, spre deosebire de majoritatea oamenilor, era o fațetă a egoismului, îl sili să se întoarcă cu spatele la grădină. Răsturnat pe tocul ferestrei, cu șoldurile zdrobite în ungherul consolei de marmură care acoperea caloriferul și servea în același timp și de scrumieră, dovadă sutele de pete galbene de pe suprafața ei, își descoperi în oglindă trupul răvășit de spaima prăbușirii. Și pentru că-și trăia viața adulat de lumea convulsivă a barurilor de noapte, în care totul e provizoriu, inteligența, cântecul, veselia, lanternele de hârtie, freza toboșarului, bețele lui lustruite cu fosfor, zâmbetul serviabil al fetelor veșnic în căutare de străini bogați, o lume unde și desfrâul umblă pe picioare subțiri, fiindcă desfrâul autentic e un galop prin fața tribunei unde prezidează moartea, primul gând ce-i străbătu mintea fu acela că dintre toți artiștii pe care îi cunoscuse, în t&H* spp^w^ viață sau pe ecran, el singur se afla într-o poziție complet netrucată pe marginea mormântului și că nimeni nu filma scena.

— Scuip pe filmele lor. Toți mor fals, repetițiile nesfârșite, succesul și banii le sugrumă orice chef de-a se apropia de adevăr.

Strigătul unui îngrijitor din Cișmigiu – „ăștia nu-s lupi ca toți lupii, trebuie să bea apă la oră fixă, de-aia stau închiși în cuști” – îl readuse între pereții reali ai zilei. Se ridică gemând, ars de dureri în coaste, și se mișcă spre oglindă, ca și cum ar fi vrut să intre să se culce în lumina ei calmă și inflexibilă, și atunci văzu ca sângele se așternuse în țesătura puloverului sub forma unei trompete.

— Trompeta Astei Dragomirescu! Își spuse Radu și se aplecă s-o sărute, ca să trezească în ea raza cântecului pe care Asta Dragomirescu îl intonase pentru el, pe țărmul Mării Negre, într-o noapte cu lună…

Când luna era urechea lui Van Gogh. Pierzând sare, pierzând sânge.

Și era atunci în iunie. Zilele ieșeau din lemn de tei. La barul „Lanterna piratului” fusese instalată o moară a sărutului. Funcționa în trei compartimente despărțite prin pereți de trestie roșie, trestie rară – cu destul noroc găsești o sută de fire în două hectare de Deltă. Plătind o taxă de o sută de lei intrai ca să servești masa într-unul din cele trei compartimente – prima despărțitură se mai chema și camera berbecilor, pentru că se aflau în ea doi berbeci de piatră – a doua, camera iezilor – se afla aici un singur ied de piatră, purtând în spinare, capriciu de sculptor nebun, un coș de cireșe, tot de piatră – iar a treia se numea camera viorilor, pentru că în trestiile roșii plângea un cântec de iubire si, de sus, printr-un sistem de ventilație foarte simplu, rudimentar chiar, ploua cu petale de trandafir. Surpriza, ieftină poate în alte părți ale lumii, le amețea pe fetele tinere. Sub petalele din care fumegau arome se abandonau sărutului și îmbrățișărilor. Stăruia în cele trei compartimente un miros de ciorapi de mătase, de bani și de buze sfâșiate – amestec descreierat de senzualitate peste care plutea spaima de moarte, unită cu dragostea de moarte, fiindcă sub moara norocului muriseră, înghițind otravă, un doctor pediatru și o actriță, și moartea spectaculoasă a celor doi îndrăgostiți plantase arbori de mister în jurul meselor de lemn afumat ascunse între pereți de trestie.

În acest colț al barului, regat al melodramei, îl găsi pe Radu Zăvoianu telegrama expediată de primăria satului Mărăcineni, amplasat pe un promontoriu al Mării Negre. „Cu mult respect vă rugăm să veniți să mutați moaștele părinților dvs. în noul cimitir.” Era o somație, nu o rugăminte. Radu își simți dintr-o dată carnea grea, o împinse de la el pe fata din balet pe care încerca de-o săptămână s-o fure șefului de orchestră, trimise vorbă directorului că nu-și mai poate susține programul și fugi, pradă unei stări vecine cu nebunia, la Ed Valdara. Ed se oferi să-1 ducă imediat la Mărăcineni cu mașina lui, și tot Ed, fiindcă Radu, îndobitocit parcă de amintirea părinților morți în detențiune la canal, părea incapabil să acționeze, îi telefona lui Rarnintki, propunându-i să-i însoțească.

— Ed. Răspunse Ramințki, primul dintr-un șir de oameni, bunicul mort pe gheață, și niște părinți morți, cu nimic vinovat de moartea lor, precum și ei cu nimic vinovați de moartea lor, totuși mai vinovați decât el… Dac-ai murit, înseamnă c-ai fost dator c-o moarte, și când ești dator înseamnă c-ai risipit, c-ai trăit fără căpătâi. El e primul din neam care se răstoarnă în des-frâu. Aur.

— Bun, am înțeles, ești beat, lasă ușa deschisă, venim să te luăm.

Părăsiră Bucureștii noaptea, în jurul orei 2,30 – oră la care felinarele vomează lumină searbădă – în zori trecură Dunărea cu podul plutitor, și dimineața – era duminică – părăsiră șoseaua principală și se angajară pe un drum nenorocit deasupra căruia mai stăruia încă întunericul, ca o vegetație săracă. Ed, la volan, mesteca gumă mentolată și din când în când îi venea să guițe, pentru că simțea – mama mă-si!

— Că-n ziua aia o să calce un porc, în dreapta lui, Ramințki dormea, respirând cu suspine prin colțul buzelor vinete și vântul de pe întinsul Dobrogei – vânt tânăr, mirosind a alge fermentate și a sare – îi umfla pletele castanii, iar Radu Zăvoianu. Înțepenit pe bancheta din spate, înregistra tăcut peisajul: grâu, clopotnițele ireale ale salcârnilor, porumbei stingheri, ceața fumurie pe marginea orizontului și, departe, în nevăzut, străpunsă de fulgere, fântâna iluziilor, Marea. Radu nu scosese un cuvânt de la București, și Ed, impresionat de tăcerea asta semănând a deznădejde, tăcea și el.

„Tăcerea, calcula Ed, e laxa pe care-o plătim morților.” Dar calcula greșit. Radu Zăvoianu își făcuse din tăcere o armă îndreptată chiar împotriva lui, a lui Ed. „Ed, judeca Radu, e un fel de câine de primăvară, dacă i-aș vorbi, ar băga mașina în grâu și s-ar apuca să facă tumbe.”

Ajunseră la Mărăcineni, sat pe jumătate tătărăsc, imediat după răsăritul soarelui și Ed opri mașina pe ulița principală, în fața primăriei. Miros de izmă fierbea în grădini, doi puști în cămăși zoioase cocoțați pe gardul de piatră calcaroasă al bisericii se pisau pe spinarea unui cal priponit de zid, străduindu-se să-1 nimerească în ureche, iar pe treptele primăriei, lipit de un negru de faianță care ținea în spate o cutie de scrisori – fără îndoială, negrișorul provenea de la o curte de moșier – fuma și râdea, privind osteneala puștanilor de pe gardul bisericii, un bărbat tânăr, robust, tuns perie. Radu Zăvoianu coborî în drum, boțit, cu obrajii de culoarea fierului. Bărbatul robust înfipse țigara arzând în gura puiului de negru și începu să aplaude:

— Să trăiți, bine-ați venit, vă cunosc de la televizor.

Băieți! Strigă către copii.

— Ordonați, tovarășu primar! Răspunse unul.

— Veniți să-1 vedeți pe Radu Zăvoianu.

Și către Radu, continuând să aplaude, dar fără să pocnească palmele:

— Suntem mândri e-ați venit. Mă, se întoarse către copii, făcând o glumă tâmpită, tăiați gâtul calului și furați-i clopotul.

Și din nou către Radu, strângându-i mâna și scuturân-du-i-o cu putere.

— Îmi place de dumneavoastră că sunteți popular.

— Și pe deasupra harnic și modest, adăugă ironic Ed Valdara.

— Ah i țipa primarul, deșelat de plăcere, ca un vânător pe care I-ar împușca în călcâi un cocoș de munte, dum neața ești Maori de la Dinamo.

— Da, domnule, îl aprobă Ed.

— Ești fotbalistul meu preferat, continuă primarul frenetic. E o zi mare pentru mine. Sunt fericit, tovarășe Zăvoianu, că 1-ați adus aici pe Maori.

Nu se știe de ce pe Ed îl tutuia, probabil că sportul risipește distanțele și apropie sufletele mai mult decât muzica ușoară.

— Vreau să-ți fac cadou un frâu tătărăsc să-i legi la iesle pe toți portarii. Dar asta mai târziu, când ne-om fotografia. Chem și-un om care vrea să-ți sărute ghetele.

Domnule, îi zise lui Radu, ce plăcere, pe cuvântul meu!

Să mergem să regulăm afacerea cu oasele părinților și pe urmă să intrăm într-un loc cu umbră deasă. Morții cu morții, Dumnezeu să-i ierte, și viii cu viii.

— Evohe! Se auzi în clipa aceea strigătul lui Ramințki, și-i văzură trupul strecurându-se afară din mașină, cu șezutul înainte.

— Sus mâmile! Spuse Ed, vesel, înfigându-i două degete în coaste.

— Mă, detectiv de ploșnițe, o să sfârșești prost, zise leneș Ramințki.

— Știu, la muncă brută, la cusut de saci.

— Nu, zise Ramințki, la bătut țăruși pe fundul Dunării.

Ramințki își scutură pletele, își frecă ochii gălbejiți, înghiți aerul curat ca pe-un pahar de vin băut în vie și, când nimeni nu se aștepta, izbucni iar:

— Evohe, evohe, evohe! Lătrat în lanț.

Radu și Ed se uitară unul la altul, nedumeriți: Ramințki vroia să-1 cucerească pe primar sau să-1 provoace?

— Eu mărturisesc sărbătoarea, zise Ramințki. Scoateți covoarele și atârnați-le pe geamuri.

— Noi, îl contră primarul, avem numai covoare de iută și preșuri de zdrențe.

— Ești dat dracului! Făcu Ramințki.

Ed Valdara îl apucă de braț și-i arătă patru parașute portocalii plutind calm, dar complet nelalocul lor, în cerul ăla beat de ceață fumurie.

Ramințki ridică spre cer o carabină imaginară și-i curăță pe cei patru parașutiști.

— Jos, în grâu, somn de veci.

— De ce-i secerați? Sunt frumoși, zise primarul.

— Eu sunt frumos, răspunse Ramințki. Și trebuia să vin aici călare pe un cal de lemn… Iar voi doi – cei doi erau Zăvoianu și Valdara – pe jos, să țineți calul de că păstru și cu mina liberă să mă apărați de rnuște.

Înecându-se de râs – îi gâlgâia carnea pe burtă și la subțiori de-atâta plăcere – primarul îl întrebă pe Radu:

— Unde… Unde ați găsit cârciumi deschise, noaptea?

— Sunt peste tot, răspunse Radu. Dar hai să mergem la cimitir, sau dă-mi un om să mă ducă acolo.

— Merg eu, nu va las pe alte mâini. Poftiți… E aproape, mergem pe jos. Cu care ocazie puteți să vedeți și o parte din sat. Lumea de la țară s-a schimbat foarte mult, vă asigur. Revoluția socialistă.

Porniră în grup – dimineața și lumina ei violetă, furată parcă din nările cailor tătărăști, atârna pe crengile salcâmilor și la streașină caselor de zid – primarul mergea la o jumătate de metru în față și cosea cu picioarele, dând impresia că joacă în glumă niște mingi imaginare, iar cei trei veniți din București mergeau aliniați, Ramințki, cu capul împins înainte, aspirând să-și așeze bărbia pe umărul primarului, Ed Valdara, rotindu-și capul și scriind cu ochii aurii pe pridvoare: frumos, frumos, se aprobă, Radu Zăvoianu mestecând două boabe de cafea scoase din buzunarul de la piept. Nervii lui tremurau, supraexcitați, era în pragul unei explozii, simțea că în spatele lor cei doi copii coborâseră de pe gard, luaseră țigara uitată de primar în gura negrului de tuci și fumau, în timpane îi vibrau acut toate zgomotele mărunte ale zilei și, ca să înăbușe explozia, dialoga cu un alt Radu Zăvoianu, mult mai calm decât el, cel de-acum.

— Mie de ce nu-mi dați ciocolată, domnule?

— Sunt simple boabe de cafea.

—

— Scuzați. De Paști am câștigat la tombolă un ou de ciocolată, mare cit un cap de învățător,… Mie, când îmi miroase ceva amar, cred că-i ciocolată.

— Era legat cu fundă roșie?

— Oul? Sigur că da. Dar și-au bătut joc. Știți ce era înăuntrul lui?

— Bomboane.

— Agrafe pentru păr! Cred că domnul cofetar era femeie și s-a apucat să facă bancuri proaste.

Într-un pridvor cu margini joase, un bătrân chel, cu mustăți uriașe, în cămașă largă și cu pantaloni soldățești făcea gargară cu ceai de mușețel. Apa pocnea în gâtlejul lui și pocnetele alea ca de armă veche se amestecau cu sforăituri groase. Zărind grupul condus de primar, bătrân ui zvârli ceaiul printre dinți în creștetul unui măr cu frunzișul asudat și strigă hârâit:

— Cine-a murit la canal s-a dus direct în rai. E scris că toți morții de la canal sunt acum în rai, la fân proaspăt și la o litră de țuiculița bătută cu zahăr.

— Alo, făcu primarul, amenințându-1 cu degetul, într-o zi o să te declar reacționar bătrân.

La colțul uliței se întâlniră cu o fată în halat alb, cu sânii mari, pietroși, punctați cu alunițe. Păr blond, împletit într-o coadă groasă. Fata purta pe umăr un coș din material plastic în care dormeau trei copii dolofani.

Ramințki râse spre copii – cel din mijloc tocmai căsca prin somn – și-i spuse fetei cu toată sinceritatea:

— Ești foarte frumoasă. Sunt convins că te hrănești cu îngeri și cu parașute luminoase.

Fata înclină capul zâmbind și trecu mai departe. Ed rosti visător:

— Dac-ar vrea, fata asta m-ar întoarce la credința în Dumnezeu.

Primarul încetini pasul, ca să fie lingă Radu Zăvoianu. Cerul se schimbase, era acum un păienjeniș bălos, numai ochii primarului rămăseseră vioi.

— Părinții dumneavoastră au fost vinovați?

— Numele! Ceru Ramințki, și primarul tresări.

— Artur, răspunse el. Nume rar pe la noi.

— Artur e steaua furtunii, zise Ramințki, înaintând cu părul căzut în ochi.

— Numai tata a fost vinovat. N-a înțeles revoluția, era împotriva revoluției și 1-au arestat. Mama a căpătat autorizația să-1 vadă, a venit aici și-n trei zile au murit amândoi.

— Trebuie că s-au iubit mult, zise primarul.

— Ed, zise Ramințki, și se opri, încovoiat ca un gât de barză. Uită-te, continuă el nervos.

Ed se opri și se opri și Radu. Primarul, brusc stingherit, se aplecă și culese o măciulie de scaiete, rupând-o între două degete. Erau în marginea satului, patru plopi umezi, cu înfățișare funerară, se clătinau în vântul dimineții, în fund, printre lanurile de grâu galben trecea un tren alcătuit din patru vagoane viciate de somn. Era un fel de jucărie rulând prin grâu, pauză dulce în viața monotonă a gărilor din stepă. Și stepa toată părea incendiată de lumina griului, și în margine, unde griul se înfrățise cu un perete de maci și altul de pălărnidă, se înălța – apariție brutală, incredibilă, stupefiantă – o movilă de oase descărnate. Două blăni de stejar, vechi, murdare de bălegar, fixate cu scoabe în doi pari îngropați, opreau alunecarea oaselor într-o albie ruptă de torenți. În marginea râpii, o femeie mânca prune, cu ochii la niște corbi de mare plutind cu aripile întinse în vântul dimineții. Femeia ținea între două degete un dinte de aur – trupul ei, încovoiat, părea că poartă în spinare movila aia de oase – și ochii lui Radu Zăvoianu rămăseseră o clipă ficși pe dintele ăla pe care femeia începu să-1 frece de rochie ca să-i redea strălucirea. Auzind pași și scârțâit de roată se întoarse și salută, înclinând capul, mașinal, patru oameni care se apropiau pe cărarea dintre plopi, împingând fiecare câte o roabă încărcată cu sicrie de scândură galbenă legate cu frânghii – cel din fruntea șirului purta o vestă pe gustul lui Ed Valdara, având în buzunarul de la piept o floare culeasă din grâu – salută și vru să spună și-o vorbă, cu convingerea care ți-o așterne în suflet pacea câmpiei, dar în secunda aia intui înțelesul movilei de oase și rosti altceva.

— Sfinte Dumnezeule! Rosti el, apucând brațul lui Ramințki și izbucni în lacrimi.

— Radule, fii cuminte! Strigă Ed Valdara și se repezi să-1 sprijine, iar primarul strigă vânăt spre cei cu roabele:

— Toadere!… Marine L. Două schelete frumoase pen tru tovarășul Radu Zăvoianu. Cele mai frumoase. Și cel mai bun sicriu.

— Artur, zise Ramințki, disperat, taci! Pastele mă-si de treabă!

Pe vorbele astea, Radu Zăvoianu simți spărgându-se în el un obuz, fiecare bob de carne și de sânge se încarcă cu fier, cu foc și cu otravă. Se răsuci greoi, cu umerii frânți, și o porni spre sat ținând în spinare negrul ăla de faianță cu țigara arzându-i între buze, corbii de mare și două schelete frumoase, cu ghearele înfipte în gâtul lui.

— Du-te după dânsul, îi ordonă primarul omului cu vestă pe gustul lui Ed Valdara, Și ai grijă să nu se întâmple vreo prostie. Te fac răspunzător, să știi. Îmi pare rău că și-a pierdut cumpătul, continuă el spre Ramințki și Valdara. Dar n-am nici o vină. Se face o șosea care să lege două județe cu minunatul nostru litoral, șoseaua trece peste cimitirul vechi, cei de la șantier au desfundat toate mormintele, puțin le pasă lor de durerea de fiu, de mamă sau de tată, și-au îngrămădit aici muntele ăla de oase. N-am fost în sat să-i împiedic, am avut ședință la Constanța, eu le-am zis să facem totul după datină, dar s-au purtat ca niște porci și vor plăti, lua-i-ar mama dracului. Tatăl inginerului ăla care n-a vrut să asculte a fost un bandit, tovarăși, în timpul primului război mondial s-a îmbogățit făcând contrabandă cu prezervative și cu injecții contra bolilor lumești. Le cumpăra de la Istanbul și Ie vindea la Odesa și la Constanța. Marine! Strigă din nou, tulburat de accesul de isterie al lui Radu Zăvoianu și de tăcerea amenințătoare a lui Ramințki, ce-am zis eu, Marine?! Am zis, Marine, să așezi într-un sicriu două schelete frumoase, cele mai frumoase, să spălăm oasele de mucegai cu oțet, să le ungem cu untdelemn…

— Poftiți batista mea, se oferi Ed Valdara, idiot. Eu nu pot, fug după Radu. Uite, i s-a făcut rău, trebuie dus la dispensar.

Radu Zăvoianu se oprise cu brațele răstignite pe gardul unei case. Omul cu vestă pe gustul lui Ed Valdara sta lingă el, mirosind liniștit un fir de izmă rupt din stepă.

— Rămâi pe loc, îi spuse Ramințki lui Valdara. Acum n-are nevoie de nimeni. Plânge pe gard sau vorbește cu clinii. E dreptul lui să plângă. Artur, îi zise primarului, aici trebuia să fie și-un preot.

— Așteaptă îmbrăcat gata la cimitirul nou. Azi în gropăm toate oasele, nu le mai putem ține, cheamă cineva Inspectoratul sanitar și ne amendează. De-aia vă rog să alegeți sicriul. Situația ne obligă. Sau să aveți încredere în mine.

— E prima oară în viața mea când văd atâția oameni morți, spuse Ed, tremurând.

— Oase de oameni morți, îl corectă Ramințki. Artur – nu te supăra că-ți zic pe nume, suntem de-o seamă – să-i spui preotului să plece. Peste morții aruncați în groapa comună merită să fie rostite numai blesteme. Nici o rugăciune. Și le voi rosti eu, Artur. Cu genunchii în țarină.

— N-o să-ți dau voie.

— Două schelete frumoase, repetă Ramințki, rar. E o vorbă mare, Artur. Hai să le găsim. Ed, vino cu noi.

*

Radu Zăvoianu se oprise îângă gardul de piatră cenușie, gard plin de praf și de însemne făcute cu cretă colorată – se repeta, obsedant, silueta masiv stilizată a lui Roger Moore – sufocat de durere și de rușine, o rușine vecină cu leșinul, rușinea că ani întregi amintirea părinților nu mai străbătuse până sub fruntea lui. Și iată că acum, moartea, care latră pierdut în fiecare om fără ca urechea să înregistreze necontenita ei biruință, se ridică în el, vie și apăsătoare, fără trup, idee a dezastrului în succesiune. Moartea, și o putere mai mare poate decât moartea, care e putere definitivă, lovise nemilos în tot ce avusese mai drag pe lume, pentru că întâi sunt părinții și apoi copiii, care vor fi și ei părinți, moartea se unea acum cu o stea necunoscută, și lovea a doua oară, mai cumplit și mai înfiorător, aruncându-i în suflet osemintele părinților. Căci părinții devenind uitare, trebuia ca fiul sa le poarte osemintele în el, în oasele lui, ca să le îngroape când va veni vremea sub același stânjen de pă-mânt – și pedeapsa aceasta era nemeritată și era dreaptă. Simțea acest lucru și nu-1 punea în cumpănă. Plătești pentru tine, și plătești și taina nedezlegată a nașterii și mai plătești și asfințitul nepronunțat de moarte, stă-pâna lui în legile lumii, ci pronunțat de oameni, care n-au fost învestiți să dea acest edict, ci numai să-1 suporte. Durerea și rușinea că nu mutase singur osemintele părinților, înainte ca niște inși străini să desfunde ' ia l II mormintele – și într-o primăvară, când bălțile Brăilei deschid spre cer ochi de nufăr, chiar se gândise să-i mute în pământul de-acasă – îi rupeau inima. Nu știa să plângă, socotea, ca și femeile tinere, că plânsul te transformă în bot de maimuță, și pe urmă tristețea lui era prea adâncă, prea ascuțită ca s-o ude cu lacrimi, încordat ca o sabie, ridică ochii scăpărând fosforescent spre omul cu vestă pe gustul lui Ed Valdara și-1 întrebă scurt:

— Poți să mă duci la o cârciumă?

— Toate drumurile sunt unse cu supărări, răspunse omul cu vestă, numai ăla spre cârciumă e măturat de îngeri.

Și-I duse, tăind drumul prin stepă – pe o muchie de gorgan o familie de tătari cioplea iarbă cu coasa pentru cai – la un restaurant, pe malul mării. Nu era propriu-zis un restaurant, era un motel sau un fel de cabană de vânătoare, acoperită cu stuf, înconjurată cu pridvor de lemn și având atârnat în loc de firmă un carburator de automobil. Omul cu vestă rămase jos, lângă tonomatul în vitrina căruia Radu Zăvoianu descoperi o fotografie de-a lui, în culori, iar Radu, strigând în treacăt spre barman: Whisky! Urcă în pridvorul scăldat de soare și se așeză la una din cele trei mese goale, se -sprijini cu ceafa de spătarul înalt și așteptă. O fată în costum național, îmbujorată de plăcerea de a-1 servi pe cântărețul ei preferai – omul cu vestă pe gustul lui Ed Valdara trăncănise – îi puse dinainte, cu mișcări timide, vorbind ele singure despre fericirea căzută pe neașteptate într-un suflet simplu, o sticlă de whisky și una de apă minerală.

— Luați cât doriți, zise ea, răgușită de emoție.

— Mulțumesc. Am venit c-un om din sat, vă rog dați-i de băut Ce vrea el.

— Rachiu de cireșe.

Fata purta papuci brodați cu mărgele și gândăcei de catifea.

Radu turnă în pahar, bău, strângând pleoapele, și se șterse la gură cu capetele baticului înfășurat în jurul gâtului. Băutura aurie, cu pigment de ierburi sălbatice și parfum de ceară curată și de grâu copt, deșteptă în el gândul că din clipa când îi muriseră părinții – clipă oarbă, amestecată cu cenușa, dar și clipă a descătușării, a eliberării din imperiul fricii, fiindcă moartea părinților, indiferent că se produsese într-o zonă a violenței, anula din dreptul numelui său stigmatul: fiu de deținut politic – se aruncase într-o viață lacomă și absurdă. Zile fălcoase și rotunde ca valeții de cupă. Pentru care simțea acum numai dușmănie. Dar nu o dușmănie crâncenă, ci o dușmănie dezordonată și suplă, o dușmănie capabilă să ucidă numai fantome. Și când ridică al doilea pahar, pe care-1 goli cu răsuflări scurte, încercând cristalul cu unghia – sunet cuceritor, os de miel, unghie de înger – vru să-1 vadă, și îl văzu pe Radu Zăvoianu ieșind din vârtejul zilelor fălcoase și rotunde ca valeții de cupă și intrând pe plajă… Uite-1 colo jos, îmbrăcat în frac, cu papion negru.

— Umbrela deschisă îl apără de soare – calcă cu pași mari nisipul gros ca tărâța, deasupra lui, cerul, ciugulit de pescăruși și de încă două păsări albastre, se leagănă, înfiorat de briză, cerul e o cămașă, Dumnezeu. Care s-a scăldat în mare, stă gol deasupra apelor și dă din mâini ca să-și îmbrace cămașa, și cămașa nu-1 încape, a plesnit la subțiori, și prin crăpături ies fulgere. Jos la bar, fata care 1-a servit cu whisky a deschis tono-matul. Spune-mi.

— Cântă Radu Zăvoianu – spune-mi care-i prețul dragostei, și peste vocea lui înalta și unduioasă urcă vocea omului cu vesta pe gustul lui Ed Valdara:

— Călare pe calul altuia îți dă mâna să sari toate gardurile. Eu nu vreau să am de-a face cu unul care se preface că e al doilea și de fapt nu-1 vede pe-al treilea. Conform cu situația, când eram mic ziceam că sunt urs de la Polul Nord, mâncam scrumbie, cu frații mei, și deodată casa se transforma într-o vacă, și noi călare pe spatele ei lingeam sare. Conform cu situația, dacă sunt supărat și vreau să mă bărbieresc, mă duc la oglindă și văd că în loc de barbă am fulgi de gâscă…

Dragostea mea-nflorește sub ochii tăi Esli visul meu din nopțile de mai…

Înalt și distant.

— Strângând puternic minerul umbrelei. Radu Zăvoianu, cel din zilele fălcoase și rotunde ca valeții de cupă, trece prin prundul de scoici aruncate de valuri și intră în apă. Până la genunchi. Până la brâu. Fără să privească înapoi. Din cer, pe o mânecă a cămășii lui Dumnezeu, curg bani. Ploaie de turtii colorate. Și el se duce mai departe. A scăpat umbrela. Geamandură neagră care se scufundă. Se înăbușă. Smulge de la gât fluturele de cârpă și-I aruncă, îl vor culege cu plasa pescarii de creveți. Și se duce mai departe. Și pe când înaintează spre fundul mării, fata de la tonomat pune a doua placă și de pe ea urcă vocea lui Ramințki:

— Eram închis de trei zile, trebuia să mă cheme sus și evreul din celulă cu mine mi-a zis: așa că nu știi de ce te-au luat?

— Știu, știu.

— Te vor chema sus, te vor bate, și pe urmă-ți vor da drumul.

— Sunt nevinovat. Daca unul se atinge de mine, îi sucesc gâtul.

— Domnule-domnule, tare ești matale tânăr și prost!

Ce meserie ai?

— Scriitor.

— Domnule scriitor, ai o mamă, trebuie să te gândești la ea. Or să te bată – jos, în bar, cântecul lui Radu Zăvoianu se desfășura încet, melodios, ca ploaia pe un perete de iederă – dar n-or să te bată degeaba, întâi or să te împingă, și dumneata o să spui, de ce mă împingeți, și ei or să zică, aha, urli la noi, cine-ajunge aici, nu mai are drept la vorbă. Și unul o să-ți dea o palmă. Rabzi.

Ce-i o palmă? Un fleac. Om nu-i ăla care o dă, om e ăla care o primește. Și dacă-ai răbdat o palmă, merită să te revolți pentru a doua? A treia vine singură. Și nu mai contează. Contează că pe urmă o să dea cu pumnul.

Dar asta dintr-o dată schimbă situația. Când te izbesc cu pumnul înseamnă că ești cineva. Ești om…

— Domnișoară! Strigă Radu Zăvoianu, sărind lângă balustrada de lemn, Oprește, te rog, placa aia.

— Dar am oprit-o, domnule, răspunse omul cu vestă pe gustul lui Ed Valdara. Noi știm ce-i durerea, am oprit-o când trecea camionul cu oasele morților.

— Când? Întrebă Radu, ou glas scăzut.

— Adineauri. Ne-am descoperit, am oprit placa, și prietenul ăla al dumneavoastră a zis: scoală-te în picioare, dar mi veni cu noi, și dumneavoastră ați zis, nu viu, Dum nezeu să-i ierte, și el a zis, o să mă îmbăt azi ca un porc de mare.

— Da, spuse Radu, mai ia un rachiu.

Și ridicând ochii pe zarea în care începuseră să fiarbă nori albi, prevestitori de furtună, descoperi patru zmeie, patru pogoane de carton colorat, zbătându-se să urce în cer. Cozile, șuvoaie de panglici, plesneau în vânt, ca steagurile sfâșiate.

— E o fată din București, îl lămuri barmanul. Vine aproape în fiecare duminică și se joacă cu zmeiele.

— Frumoșii nebuni ai manior orașe.

Radu Zăvoianu își încheie haina, coborî tăcut scările, străbătu curtea motelului și ieși în stepă. Mirosul ierburilor încinse de soare, bătute de vântul marin, plutea peste întinderi ca un suflet viu. Pământul, aromat ca tutunul de pipă, își legăna apele verzi la distanță de două sute de metri de mare. Radu descoperi, uimit, că plaja sau ceea ce trebuia să se numească plajă era un câmp de sare, rocă dură, compactă., străbătută de despicături galbene. Scoicile, având forma portmoneelor pentru copii, lunecau zuruind peste această câmpie stranie. Coborî în albia secată a unui torent – lemne putrede, smocuri de iarbă moartă și bulgări de bălegar se dospeau împrăștiate printre bucăți de plasă rupte de năvoade, bucăți de pluta și schelete de pești – și dintr-o dată își simți sufletul bătut în plăci nestemate. Durerea zbură din el. Și inima lui, dezlănțuită din robia durerii, implora iertarea, desfrâul sau pieirea. La fel ca și trupul mării, care arunca pe plajă coifuri verzi, smulse din capoil delfinilor.

Prudent ca un ogar, Radu mai făcu zece pași și văzu într-o râpă o fată înaltă, brunetă, îmbrăcată în costum de pilot, fata sta în genunchi între pereții de sare și scutura, cu brațele întinse, sforile care susțineau cele patru zmeie. Mișcările o dezgoleau rnai mult decât dacă și-ar fi dezbrăcat rochia – un arbore al speranței trădându-se singur unui izvor de blesteme.

— Bună ziua J spuse Radu, și fata întoarse spre el o față rotundă, cărnoasă, în care râdeau doi ochi negri, imenși, umbriți de sprâncene groase.

— Mă cunoști? Întrebă ea, apropiindu-se. Asta Dragomirescu de la Teatrul S. Tu ești Radu Zăvoianu.

Radu îi strânse mina –, ce de nenorociri vor veni” – și pentru că Asta Dragomirescu avea buzele umede, o apucă de umeri, îi răsturnă capul în îndoitura brațului și o sărută lung și ea nu se zbătu, se lipi cu tot trupul ei subțire de trupul lui și cu mina ca de figurină îl mângâie pe păr.

Zgomotul unei mașini care se apropia de stepă îi desprinse din îmbrățișare.

— Ed! Ramințki! Strigă Radu, întunecat.

Ed și Ramințki fumau, opriți în buza malului înalt de doi stânjeni.

— Am călcat un porc cu mașina, spuse Ed. I-am des picat râtul, mama mă-si!

— Evohe! Urlă Ramințki.

Asta Dragomirescu ridică de jos o trompetă, o duse la gură, înveselită de mutra lui Ed, și începu să cânte. Ed și Ramințki, care, asemeni lui Radu Zăvoianu, nu știau și niu puteau să trăiască durerea până la marginile ei, înhățară sfoara unui zmeu și se rotogoliră în râpă, și-n hainele lor, firele de pământ din noul cimitir se amestecau cu boabe de sare.

— Asta Dragomirescu, ce naiba cauți tu aici, fetițo?!

Strigă Ramințki. Șterge-o, Ed – se întoarse spre Ed, boxându-1 în plex – în ripa asta numai tu nu ești de la Brăila. Noi doi ne-am iubit.

Asta Dragomirescu negă, scuturând vesela brațul stâng.

— Oricum, sunt primul bărbat care te-a sărutat. Prima poezie pentru tine am scris-o.

— Și mai păstrezi aberațiile aâea de iepure jugănit?

Ii întrebă Radu printre dinți.

— Cred că spuneam lucruri frumoase, zise Ramințki, cu voce anemică, dorind ca Asta să-1 confirme.

Dar ea tăcu.

Sus, între norii dușmănoși, luna era urechea lui Van Gogh – sânge și oase de mort – iar trompeta Astei Dragomirescu, de care atârna un șnur de mătase împletită, cânta clipa întâlnirii cu Radu Zăvoianu, și Radu Zăvoianu vroia să înceapă ploaia și el s-o poarte pe Asta Dragomirescu pe umeri până la motel și s-o culce între ierburi extatice.

Ramințki, sprijiniridu-și greutatea trupului pe un singur picior, asculta înnegurat viscolul izbucnind din trompetă și colindând apele mării.

Bănuia, inconștient, că va învinge. Dar noi știa, și ar fi trebuit, că e o latură acră în victorie, învingătoare definitivă se dovedi vara, cu ierburile ei, pline de arome, sărutate de vânturi stârnite din semn. Imensă vară, lunga, nesfințită de ploi, cu poalele date peste cap, imună în fața oricăror gânduri urâte sau sfruntându-le, asemeni văduvelor tinere din mahalale. Praful galben al griului tocat de secerători în Bărăgan și praful verde, dulceag și aproape toxic, al arborilor fierți de vânt, se răsucea pe străzi. Radu se însura. Fără invitați, ideea Astei Drago-mirescu, într-o zi de joi. Și pe urmă, ei doi și cu Ramin-țki – Ed juca sau înnebunea în cantonamente nesfârșite, doar o singură dată pe săptămână, luni, putea să-i însoțească – evadau, zilnic, din marele oraș. Înghesuiți în Volkswagen-ul ca o broască al Astei Dragomirescu. În iulie, la ștrandul mic din Mogoșoaia, lingă Palatul brânco-venesc – fațadă de cărămidă roșie, loggia, stâlpi de marmură imitând lemnul împletit al pridvoarelor de sub munte, parc englezesc, tufe de lemn câinesc, închizând pătrate de flori exotice, o ghețărie cu turn medieval, debarcader cu bărci libelulă. Teren artificial, pe margini supus paraginii. Populat de țigani tineri, musculoși și obraznici, lingușitori cu autoritățile. Toți pescuiau, cu precădere în sezoanele intrate sub interdicție, știucă, biban, lin, roșioară, plasau capcane cu momeala otrăvită în drumul câinilor de pază din livada Palatului și știau, linie îndărăt pe trei sute de ani, să organizeze, în loc ascuns, un chef cu lăutari, târfe și bătăi. Ramințki îi iubea.

— Îmi place, mă, să mă bălăcesc în apă murdară.

Când eram mic, împreună c-un țigan, făceam măscări deasupra ceaunului cu lapte al unui sergent de la-nchisoare, vecinul nostru din fundul curții.

Dar în august, în timpul carnavalului de două zile organizat de o uzină din București – sute de bărci, cele mai multe de cauciuc, împodobite cu crini de sticlă luminați din interior, cu lanterne, mori de hârtie colorată, jucând tremurat în jurul insulei din fața Palatului, mici restaurante plutitoare – când un țigan îi găuri luntrea, iar un altul îi fură două căldări cu bere germană pusă la gheață și se bătu cu ei, încasând pumni și picioare în burtă, nu vru să mai părăsească orașul. Asta Dragomi-rescu – își păstrase numele de fată și după căsătorie – se îndârji să-1 cheme cu ei – și avea numai o lună de la căsătoria cu Radu – la Mogoșoaia sau în altă parte. S-ar fi zis că se temea de-o unire prea lungă cu Radu, sau poate că Ramințki era martorul unei lumi de care trebuia să se despartă și de care nu se putea despărți fără s-o vadă mereu, câte puțin, până se topește și se schimbă la față, căpătând pe nesimțite chipul celeilalte lumi.

, Iată, își zicea Radu, ele se întorc speriate, neîmblân-zite, cu un curaj vrednic de plâns, spre o iluzie. Toate se întorc înapoi, spre țara fetelor, de unde vor să fugă când împlinesc zece ani, și unele fug la doisprezece.”

— Lasă-1 să lucreze, îi zise. Ramințki lucrează și așa destul de rar.

— Doar nu lucrează zi și noapte? ' Lucrezi zi și noapte? Îl întrebă Asta pe Ramințki. Înseamnă că scârțâie ceva pe undeva.

— Ce întrebare! Și ce concluzie stupidă! Elaborez greu, căci viața nu merge în fiecare moment în picioare.

— Cade, merge și de-a bușilea, e rea, arțăgoasă, nesuferită, mincinoasă, plină de praf, tăvălită prin gunoaie… Doamne, Dumnezeule, dar într-o zi o vezi din nou atât de fragedă și duioasă, ca un ied ieșit dintr-un râu. Și-atunci te-n-trebi, sau numai o parte a sufletului crede că se-ntreabă: unde sunt gunoaiele? Sau au fost ele? Când viața e frumoasă e cu mult mai năpraznică decât în clipele ei murdare. Mergi, respiri, suspini, rupi o frunză – și ești mai puternic decât Dumnezeu. Viața e mai apocaliptică decât moartea. Nașterea este ignoranță și inocență, dar moartea este numai ignoranță… Merg cu voi, însă nu azi, mâine… Seara, ascultând muzică, Asta Dragomirescu îi zise lui Radu, și pentru el vorbele astea aveau să se constituie an obsesie:

— Ori mă iubește, ori e o ființă invulnerabilă.

Radu tresări, ochii i se înverziră. Calul care simte că î s-a dat funie, și i s-a dat ca să fie pus la încercare. „Iată, mâinile ei vor să știe când trebuie să strângă funia”, în semiîntunericul odăii, mai ales că ea ședea cu fața aplecată asupra plăcii de patefon, ca un strop de ploaie gata să se rupă, să se prelingă de pe vârful unei frunze, nu-i vedea ochii, dar îi simțea plini de văzduhul întemnițat de dorința de risipire, încă nemărturisită și nedibuită, însă vie și periculoasă.

— Invulnerabil, el_? Zise Radu. Mai de grabă zăpăcit de situația noastră. Ne iubim când este lângă noi și asta poate să-1 fascineze, da, chiar îl fascinează, dar într-o zi o să-1 înfurie. Deocamdată observă, se preface că ne este indispensabil, dar într-o zi o să izbucnească, o să vezi.

— Mi-ar place să-1 văd furios.

— II iubești?

— O, nu l Ce vorbe sunt astea? Ești gelos?

— În ziua când ai intrat aici am sărutat clanța ușii.

— Dă-mi o pară, ceru ea, neluând în seamă amenințarea.

Radu căută și nu găsi. În frigider erau prune, sifon, compot de piersici, struguri timpurii.

— Nu-i nimic, spuse Asta. O doresc și-i simt gustuL Mult mai pronunțat decât dacă aș mânca-o.

A doua zi, foarte devreme, îi sună Ramințki și plecară împreună în Pădurea Pustnicul. O pânză de apă melancolică, poate duhul unui râu vechi, și pilcuri de fagi, pe zeci de hectare, sunând sub vânt plini de sevă, în armonie cu toaca sunând în declin de la mânăstirea de peste lac – călugărițele vând tot anul un vin ieftin, roșu, acrișor, păstrat în butoaie de lemn amar – și o cabană ascunsă între șiruri de brazi, nepretențioasă, cu camere în formă de chilii, dar fără aspectul bătrânesc și jalnic al acestora. O cărare îngustă se izbește cu fruntea în apă numai la câțiva pași de prag – pe marginile ei. Tufe de leuștean* și de ștevie, ultimele pentru iepurii de casă ai cabanierului. Locul sângera de poftă de bine, și ei închiriaseră două, pe urmă trei chilii – una pentru Ed, la propunerea lui Ramințki – și rămăseseră acolo zile la rând, era vară, concediu, nu se numără zilele în august. Triumviratul iz-bânzii, dar mai mult al îndoielii. Deasupra casei zbârnâiau în văzduhul limpede cinci zmeie înălțate de Asta Dragomi-rescu. Seninul prezenței regale. Dar Radu și Asta nu dormeau în camere, lângă cabană era un șopron, scândură afumată de vreme, ruptă, putredă, plin de ierburi proaspăt cosite, se culcau pe ierburi, punând deasupra două pături de lină. Ramințki nu-i încurca, aducea vin de la mânăs-tire, se îmbăta, se scălda, ținându-se cu rnâinile de pletele sălciilor și izbind zgomotos apa cu picioarele, însă bărbia lui, mică și transpirată, ca un dumicat de pâine mânjit cu unt, trăda o nervozitate obtuză. Privindu-1, la masă, sau când ședeau tolăniți pe terasa îngustă, ascultând bâzâitul din cuibarele de viespi de la streașină, sau țipătul de hârtie al zmeielor, Radu îl aștepta să emită un edict: ei, nu, nu aici și nu lingă mine! Dar Ramințki tăcea, îl ghicise și-1 fuma.

— Eu sunt fumător bătrân, încarnarea ideii de fumător.

Tăcerea înțelenită se prelungea în ofensă, e adevărat, degajată și impersonală, dar acționând asupra lui Radu mai profund decât injuria. Și asta pentru că Ramințki își tipărea gândurile pe obrazul ronțăit de oboseală trainică:

— Eu fumez pentru plăcerea pură a fumatului, eu re prezint viciul pur, când sunt eu de față, legea credinței în bine nu există, eu sunt verificarea impulsului de rău

(își bătea joc sau credea cu adevărat?), eu sunt viciul, talpa lui josnică și sângele lui albastru, amestecat cu apa morților, viciul, sublimul sigiliu al vieții, răsucit în ceară topită pe fruntea indignării. Care nu. E fruntea Astei Dragomirescu, nu-i așa? Asta umblă toată ziua în costum de baie și papuci de pâslă și toată povestea e o pornire improprie spre răsfăț, pentru că și pașii ei sunt de pâslă, gemeni cu iarba, indignați până la căderea unghiilor de atingerea cu pământul, cu frunzele.

— Dracu să te ia, înjura Radu, dar fără a îndrăzni să-1 atace.

Între ei, în mod sigur, își zicea, până acum n-a fost nimic, nu e, și totuși, și el, și ea încearcă necontenit. Ea caută ziua de post în luna de miere, el verifică regulile jocului.

Limpede: Asta Dragomirescu își ordona ziua și fiecare clipă pentru a-1 fulgera pe Ramințki. Trecea pe lângă el ca întorcându-se de la o răsplată și mergând în întâmpi-narea unei speranțe, lăsând în urmă dâre de uimire și de pofte, de provocare chibzuită cu venin dulce, și nici un indiciu că te mai poți salva.

Într-o noapte, după ce Radu o iubise, ea intră goală în apă, ca să lepede acolo atingerea, în râul scăpărând înviere, la întoarcere se opri în cărare, sub un măr rotund, cu crengi groase și rare, spoite cu var, înălță fața spre lună și rosti un fragment de rugăciune:

— Dă-mi banii tăi, lună, să-i încălzesc între sâni și să-i schimb în diamante.

Și Radu Zăvoianu, care o pândea de sub șopron, înțelese totul. „Acum se naște pentru el, își zise. Și nici nu e prevăzătoare”, și se aplecă să-i adune rochia atârnată pe movila de iarbă. „Fugi de la geam, Ramințki!” vru să urle, dar uită imediat să se schimbe în lup: sub mărul cu fructele aprinse de lună și de apele stelelor căzătoare, Asta Dragomirescu era fata veșnic tânără din picturile naive de pe lăzile de zestre ale bunîcelor. Asemeni acelor fete zugrăvite sub un cer de nuntă, se atârnase c-o mină de una din cele douăsprezece crengi ale copacului cu zodii, păru-i curgea ud pe umeri și pe spate, adunat în coamă groasă și de subțioara adâncă a brațului ridicat se apropia cu puii la culcare pasărea paradisului. Și era în același timp zeița din fir de mătase galbenă de pe cortina de azur a unui circ mic, intrând, învăluit de buclele asfințitului, pe străzile unui oraș de provincie, orașul unic al mizeriei balcanice.

Răsturnând în cale o lopată de lemn pe care fumega o colonie de gândaci roșii, Radu se duse cu rochia până sub măr. Asta îl privi surâzând. Îndărătul ferestrei, cât un pod de palmă, Ramințki trânti o înjurătură grea. Apoi, Asta Dragomirescu se strecură în rochie, mult prea supusă, părând mai degrabă că se prăbușește într-o piele străină.

— Așa se aruncă un animal dornic de moarte în vârful cuțitului! Se gândi Ramințki. Așa intră viermele într-o rană deschisă. Mititica, draga de ea! Încheie el cu voce scăzută, complet nelalocul lui.

Porni pe ușa din dos a cabanei, spre restaurantul aflat Ea distanță de-un kilometru, ca să-i telefoneze lui Ed Valdara.

— Vino aici, dar vino repede.

— Ce sa fac acolo? Mârâi Ed, neprietenos.

— Păi ne cocoțăm amândoi pe acoperiș, ducem câte-un picior la gură și cântăm cucurigu. Interesant ar fi să aduci și o fată. Pentru mine.

— Știu una, pe-aproape, dar nu e destul de prudentă.

— Doar n-o aduci să construim biserici.

— E mult prea liberă. Nu face, cred eu, să i-o arătăm Astei Dragomirescu, care abia a dezbrăcat rochia de mireasă.

— Lasă tu chestiile astea cu jena și așa mai departe

— Bine, zise Ed, miros că pe-acolo flutură steagul scandalului. O să vin să-mi rotesc sabia.

Ed Valdara sosi dimineața, claxonând demențial – muzica, tobele, lăncieri, la atac! Cu Dumnezeu înainte și diseară vom dormi pe un pat de oase frânte.

Opri mașina în poiana din care doi fazani clocotind zgomotos și multicolor din aripi își luară zborul, aruncă pe geam cinci guri de ham, sfoară nouă, împletită temeinic, și-i strigă lui Radu Zăvoianu, ieșit să prăjească felii de pâine pentru micul dejun pe grătarul cu cărbuni;

— Salut, Johnny Holliday, îți clătești măselele cu fum?

Ce camforu mă-si v-ați înfundat tocmai la mama dracu lui?! Am prins trei bariere pân-aici. Am belit ochii la o sută șaizeci și opt de vagoane de marfă.

Drept răspuns, Radu își smulse șapca de doc kaki și o aruncă în el.

— Cotonogar nenorocit! Picior de lemn. Ai venit să-mpuți locul.

— Te declar nul și fără valoare, zise Ed. Îl vezi, Delia? Se întoarse Ed spre fata de lângă el. Incomparabilul Radu Zăvoianu. Fudul și prost ca un articol despre timpul? Probabil.

Asta Dragomirescu răsări din șopron, într-un halat vișiniu, cu dungi albe, cu părul în dezordine.

— Ed, întrebă Asta prefăcut revoltată, cum îți permiți să-mi jignești bărbatul?! Dă-i un pumn, Radule. Drept în mutră.

— Dragoste și beție, beție și dragoste, în vecii vecilor, amin, spuse Ed. Sunteți cea mai năstrușnică pereche de porumbei. Asta, din rasa lux polonez. Radu, jucător moțat de Brăila. Ce-ați făcut toată noaptea?

În clipa aceea apăru și Ramintki pe terasă. Era într-un costum alb, de vară, moda tenisului. Dar hainele astea nu-î prindeau. Tot ceea ce nu era neglijent nu cădea bine pe el.

— Evohe! Strigă Ramintki, ca un apaș năvălind în tavernă. A fost o noapte foarte grea. Ed. Dar mai întâi a fost o seară de caprifoi.

— O seară a sângelui de floare, dacă pot să mă exprim așa, îl luă Ed peste picior.

— Exact. Dar care s-a schimbat repede într-o noapte dureroasă și pierdută ca să ia din noi clipele care-i lipseau să sature moartea și să intre în noaptea adâncă a veșniciei.

— Stai! Îl opri Ed. Sper că n-ați băut și ultima picătură de vin, sper că mi-ați lăsat și mie ceva.

Ed închise ușa și coborî în poiană, mergând în genunchi, în brațe cu o chitară bătută în mărgele verzi, solzi de pește de la tropice, de gâtul căreia atârnau două cozi de păr blond, pieptănate fuior, pe care o fată smintită de fotbal și le tăiase și i le dăruise lui Ed în ziua când Ed a înscris trei goluri în poarta unei echipe străine. Lovi corzile cu degetele răsfirate, făcu o plecăciune șchioapă spre Asta Dragomirescu, și, dând cu ochii de capra cabanierului, care rupea frunze dintr-o tufă de salcâm, lăsă chitara, făcu un salt, prinse capra de coarne, o trânti la pământ și-și îndesă gura în ugerul ei:

— Mamă, eu sunt iedul tău. Cel mai sărman și mai însetat, nu mă alungaaa, hrănește-mă.

— Bravo, băiatule! Zise Ramințki. Tu-mi dovedești de fiecare dată că cel mai ușor lucru pe lume e să fii prost.

Ca să calci în străchini nu trebuie nici măcar să miști piciorul.

Și pe urmă începu ziua lor în cinci. O zi poate avea o mie de înfățișări. Radu o așeză imediat sub semnul culorii liliacului din cauză că mari brazde liliachii zvâcneau, între-tăindu-se, în partea răsăritului. „Prezența lui Ed împiedică jaful. Ed e norocul neașteptat.” In fund, departe, pe zarea care devenea de alpaca, ziua trăia intens și zvârcolit în doi nori; unul înfățișa un profet flămând, al doilea un bețiv care se căznea să smulgă haina profetului. Ciupit de niște cufundări și de rândunelele de apă, lacul părea bolnav de vărsat. Vântul nu mișca. Zăcea cu aripile desfăcute pe maluri, vultur rănit, Radu aproape că-1 și vedea, ciocul mai dur ca spada, ghearele lustruite în spinări de pești și păs-trând încă apoteoza și scânteia de fulger a celui care știe să lovească. Dar pentru ca legea profetului chiar proiectat pe cer, eu vă aduc pacea, să nu se împlinească, fata cărată pentru Ramințki nu-1 înhață pe Ramințki, iar la rândul lui, Ramințki nu încercă să și-o apropie. Delia era înaltă, alcătuită parcă numai din oase și zgârciuri, cu țâțele lungi până-n umeri, și tot ce era carne pe ea tremura nervos, ai fi zis că pulpele și brațele și pânlecele ei sunt trei cordoane de furnici agitate: furnică lângă furnică împingând iluzii scunde spre mușchii obrazului, ca odată ajunse acolo sa încremenească într-o expresie calmă și placidă. Dar asta numai până se îmbată. Căci Ramințki, dând chix în așteptări, desfăcu sticle de votcă rusească și Delia bău cot la cot cu el. Bău, îndulcind votca cu sirop de mesteacăn și scobi cu briceagul, transformându-i în felinare, patru pepeni, înfipse în ei lumânări și plantă felinarele pe meterezele unui castel de nisip de la piciorul debarcaderului. Iar după prânz, când se turti, dădu prima lovitură de tun: vru să facă dragoste cu Ed sau cu Radu.

— Și eu? Întrebă Asta Dragomirescu, râzând.

— Tu? Cu ăsta gălbejita. Cu Ramințki. De când am venit aici, te-a ucis de trei ori din priviri și te-a înviat.

— Încearcă să fii cuviincioasă, o invită Radu, încă nescandalizat.

Iar Ed îi zise lui Ramințki:

— Nu e numai imprudentă, e și bezmetică.

— Ed, îl repezi ea, să verși tu cotețul ăla cu iepuri la altă ușă. Aici miroase a turbă arsă și m-ai adus pe mine s-o sting. E-he!

Smucind din cap, aruncă val spre stânga părul de culoarea cetii. Cu jumătate de față îngropată în ceața, cu cealaltă plesnită de lumina ca de lemn despicat a zilei care coborâse în îndoială, ea continuă să bată cu saboții într-un perete și așa destul de șubred:

— Eu nu-s nici verde, nici albastră. Dar când îmi înfig ochii în cineva, Dumnezeu închide stingherit poarta casei, trage obloanele la fereastră și scoală câinii.

— Când îl mai vezi pe Dumnezeu, o sfătui Ramințki, roagă-1 din partea mea s-arunce un altar de carne pe tine.

— Du-te dracului!

Și Delia reveni la Asta Dragomirescu.

— Te cheamă Asta, mie să-mi zici Aia. Asta și Aia!

Să ne ținem de mâini și să ne rotim până cădem. O, se lăsă ea în voce, ce-mi spune fața ta rotundă și frumoasă?

Îmi spune că înțelegi prea târziu ceea ce ai făcut prea devreme. Dacă ai făcut, și ai făcut! Trebuie să ai îndrăzneală să fii împotriva tuturor.

— Oprește-te! Îi ceru Ed. Dacă taci, diseară tragem amândoi cu arcul, la semn, în țânțari.

— Sunt beată, scânci ea, strângându-se în el cu umerii mult căzuți, ca și cum ar fi cărat găleți de apă.

— Lasă, zise Ed. N-o să te spânzurăm de picioare.

— Închide-o în casă să doarmă, se enervă Ramințki.

Pui de târfă slută!

— Hei, ce neam de gușter ești tu, ofticosule!

Și începu să plângă și, pentru prima oară, furnicile alea din care părea construită i se mișcară și-n mușchii feței.

Ed o împinse spre cabană. Ea se împotrivea ușor, încor-dând picioarele, nu pentru că n-ar fi vrut să meargă, c-' ca să câștige un pic de independență pe care s-o risipească mângâindu-1 moale pe ceafă, cu degetele lungi, nesărutate și arzând de patima sărutului.

— Să ne punem lângă pat o brazdă de brânduși, să cădem în flori când ne sculăm.

Lângă ușa se opri, își șterse lacrimile cu brațul și strigă peste umăr:

— Doamnă și domnilor, iertați-mă, dar duceți în spi nare o raniță cu păsări moarte. Toată lumea vede.

— E teribilă l zise Asta Dragomirescu, în urmă. Spune tot ce-i trece prin cap. Spune chiar mai mult decât gândește.

— Puhoi de lături, se strârnbă Ramințki.

— Tu i-ai cerut lui Ed s-o aducă l îl învinui Radu.

— Da, recunoscu Ramințki. Ca să deșertăm în apă ranița aia cu păsări moarte și să prindem raci.

— Atunci fi-o deșertăm. De mult am chef să-ți tai o ureche și s-o bat în cuie pe un par.

—

— Isprăviți odată! Zise Asta, plictisită. Când bocăniți din copite sunteți bătrâni și urâți. O, Doamne, ce aiureală!

Și fiindcă ochii lui Radu, fixând-o, deveniseră fosforescenți, se scandaliza:

— Te uiți la mine ca și cum aș pluti la două palme deasupra pământului! Ce vrei? Ce vrei? Ce vrei?

— Nimic, răspunse el cu glas ruinat. Absolut nimic.

Și Asta Dragomirescu nu văzu că vorbele se desfac de pe înțelesul lor și se dau un pas îndărăt.

— Du-te și smulge mărul ăla, zise. Mărul ăla te în nebunește.

Tăcut, Radu se întoarse cu spatele la ea și la Ramințki, refugiindu-se într-o înfrângere provizorie.

„Eu sunt mărul.”

Și el era mărul. Sucindu-și pașnic frunzele pe care Asta Dragomirescu le încărcase cu seva violenței și tot ea le uscase. Tăcând desăvârșit și întunecat, Radu intră în cabană, în odaia vecină cu a lui Ed și șezu închis acolo până seara.

„El și ea și ceilalți doi, toți patru închiși într-un pepene uriaș, și eu deasupra, pe creastă, cu tesla, cu toporul, cu ferăstrăul, cu joagărul, dar cu labele sfâșiate în sârmă… Care-i felia mea de pepene și ce fel de semințe sunt în ea?”

Seara, când soarele se stinse în lac, strângându-se ca un bulb de sânge închegat pe crucea mânăstirii răsfrântă în ape, veșnică închinare mută la trei pești care-au săturat un popor, Radu ieși din nou în poiană și Ramințki îl întâmpină, fărâmând în palme pâine de secară pentru două găini.

— Păcat că nu te-ai sculat mai devreme să vezi luna răsărind! Era ca un șarpe încolăcit pe un os aruncat de Dumnezeu la câini.

— Dumnezeu ia masa de seară deasupra mânăstirii de vizavi? Îl întrebă Radu.

— Bineînțeles, zise Rammțki, Ed și fetele se dau în leagăne.

— Care leagăne?

— Alea cinci guri de ham aduse de Ed. Le-am legat de craca fagului de lângă debarcader.

Se duseră la lac. Ed și Delia, urcați în același leagăn, se balansau gălăgioși. Delia se trezise și era de-o veselie nenaturală, vrând, probabil, să șteargă impresia penibilă întipărită în ceilalți.

„Ce podoabă de soi, ce glumă proastă, se gândi Radu. Țârâie și tot țârâie.”

Pentru el, în clipa aia, Delia era o funie lungă pe care-cineva a înșirat o mulțime de greieri descreierați. Dacă i-ar fi știut gândul, poate că Delia s-ar fi oprit înfricoșată. Dar nestiindu-1, chiuia scurt și gutural, ca și cum ar fi avut plămânii îndopați cu ceață, și când leagănul se apropia de pământ, proptea picioarele într-o vână din rădăcina fagului, și Ed, cu chica lui roșcovană, gata oricând să se transforme într-o flacără, îi cădea, icnind, în spinare, ea striga: „Hiu, țin-te bine!”, își lua vânt și zburau amândoi, forfecând aerul și fantasmele ridicate din lac, în frunzișul bogat de deasupra, intrând în el până la genunchi și până la coapse. Un fel de dor de-a te pierde și de-a te mistui, botezul ideii de-a te urca la cer, repetat mereu, cu înverșunare crescândă.

Asta Dragomirescu, în leagănul din marginea șirului, purta pe cap o coroană de nuferi și de iriși. Îmbrăcase o fustă-pantalon, foarte scurtă, în nuanța serii, și o bluză de batic alb, isprăvită la spate în două capete de eșarfă. Trupul ei zvelt, de purtat în brațe, lung și lacom de lene, luneca ușor, înainte și înapoi, peste castelul de nisip,. Luminat palid-portocaliu de felinarele făcute de Delia.

Radu se urcă în leagănul gol de lângă Asta, o cuprinse cu brațul stâng, ea se plecă cu tâmpla, zâmbind stins, și el o sărută. Pe tâmpla și pe fața ca o superbă, imensă picătură de lună neagră în care ochii ei lungi și frumoși ședeau să se spargă de pacostea unei dorinți pustiitoare.

— M-am închis în odaie ca să nu te bat, îi zise în șoaptă. Dar într-o zi…

— Bine, conveni ea, de departe, într-o zi o să mă bați.

Și continuă spre Ramințki, suit în picioare în leagăn, dincolo de Radu:

— Ramintki, tu, care le știi pe toate, ce se află pe fața nevăzută a lunii?