Dragostea Ulanului - Ultima iubire a lui Napoleon volumele 1,2,3,4,5

Căpitanul gărzii imperiale.

Era anul 1814. Napoleon I, învins, se afla în drum spre insula Elba, unde fusese exilat. În ziua de 31 martie, Aliații intraseră în Paris, în frunte cu stăpânitorii Austriei, Rusiei și Prusiei. Unul însă, care contribuise, desigur, în cea mai mare măsură la victoria armatelor aliate, stătea în Montmartre și nu putea lua parte la alai; acesta era bătrânul mareșal Blücher.

Căruntul mareșal „Înainte!” suferea de friguri și de o inflamație a ochilor. Lupta de la Paris o condusese purtând pe cap o pălărie mare, femeiască, pentru a-și apăra ochii. Până și la intrarea triumfală se arătă călare, cu aceeași pălărie de mătase verde sub chipiul de general. Dar, la rugămințile lui Gneisenaus și ale generalului chirurg, dr. Völzke, acceptă, până la urmă, să se cruțe.

Curând însă, starea lui îmbunătățindu-se, îi fu îngăduit să locuiască în oraș, și atunci se instală în palatul ducelui de Otranto, în Rue Cerutti. De aici pornea în fiecare zi să facă plimbări prin oraș, pentru a vedea ceea ce era demn de văzut. Îi plăcea mai ales să se plimbe prin aleile grădinii Palatului Regal, înveșmântat într-un pardesiu modest și cu nelipsita-i pipă în gură. Adesea venea la birtul Very, unde bea cafea sau bere caldă.

În acest birt se aflau, într-o după-amiază, câțiva bărbați, jucând cărți. După vorbă, păreau să fie francezi, iar ținuta lor milităroasă le trăda profesiunea.

La o masa învecinată ședea un tânăr civil căruia, în ciuda acrului absent pe care-l afișa, nu-i scăpa nici un cuvințel din conversația celorlalți.

Deodată, se deschise ușa și intră un bătrân foarte simplu îmbrăcat care, după ce salută scurt, luă loc la una din mesele din față. Comandă o ceașcă cu bere caldă și, după ce i se aduse, păru atât de ocupat încât nu se mai sinchisi de nimeni.

Avea o figură distinsă, pe care fruntea lată, nasul puternic și coroiat, precum și gura fină, umbrită de o mustață deasă și pleoștită, o făceau deosebit de expresivă. Trăsăturilor desăvârșite li se adăugau o bărbie fermă, și niște ochi de un albastru foarte blând. Dintr-înșii izvora o privire limpede, capabilă, însă, de-a deveni, uneori, dură și ascuțită.

Omul nostru mai ceru o ceașcă, și încă una.

Afară soarele ardea cu putere; în local era zăduf, astfel că bătrânul transpiră, probabil și de pe urma berii calde. Fără să-i pese de nimeni, își scoase haina, ca și cum asta n-ar fi însemnat nimic extraordinar la Paris.

Jucătorii, însă, păreau să aibă alte concepții despre politețe și unul din ei întrebă înțepat:

— Cine-o fi omul ăsta? Că doar n-am venit aici să stăm laolaltă cu drojdia poporului!

Vecinul său încuviință cu un semn din cap.

— Francez nu e în nici un caz, zise el. Unul de-al nostru n-ar cuteza niciodată să-și bată astfel joc de regulile politeții și ale bunelor moravuri. O fi vreunul din nemții ăia! Barbarii ăștia nu vor ști niciodată să se poarte cuviincios într-o societate. Războiul îl fac ca vandalii, distracțiile lor sunt mitocănești și toate moravurile absolut respingătoare. Bunăoară, individul ăsta! Un țărănoi împuțit, căruia i s-ar cuveni să-i arătăm ușa!

— De ce n-am face-o?! întrebă al treilea. Sau, de ce n-am porunci chelnerului să-i repeadă o palmă acestui bădăran și să-l azvârle pe ușă afară? La urma-urmei, nemții nu-s decât niște jigodii care merită oricând câteva ciomege pe spinare.

La aceste cuvinte, tânărul de la masa vecină se ridică, îndreptându-se către ceilalți.

— Monsieurs, zise el, îngăduiți-mi să mă prezint. Numele meu e Hugo de Greifenklau, locotenentul de ulani1 în serviciul Majestății Sale, Regele Prusiei. Domnul despre care tocmai ați vorbit, este Excelența Sa Mareșalul von Blücher. Aștept să retractați tot ce ați spus despre dânsul și despre germani, în general.

Jucătorii părură intimidați când auziră că cel pe care-l insultaseră nu era nimeni altul decât temutul mareșal, dinaintea căruia pălise până și steaua marelui Napoleon Bonaparte. Murmurară ceva neînțeles, care putea fi luat drept scuze și doar acela care-i numise pe germani „jigodii” mai strecură printre dinți câteva înjurături. De altfel, el sări în sus și se propti amenințător în fața tânărului ofițer:

— Monsieur, nu ne-am exprimat dorința de-a vă cunoaște; este deci o insolența din partea dumneavoastră de a vă prezenta astfel și această obrăznicie îndreptățește întru totul părerile mele despre germani. În ceea ce-l privește pe dumnealui de colo, n-are nici o importanță dacă un personaj necuviincios e mareșal sau, dimpotrivă, doar un simplu marinar. Nu retractam nici o iotă din cele spuse!

— În cazul acesta, îmi dați voie să vă întreb cum vă numiți?

— Sunt mândru de numele meu. Sunt Albin Richemonte, căpitan al gărzii imperiale, răspunse francezul, cu voce tare, căci observase cum Blücher urmărea discuția cu luare-aminte, deși părea la fel de absent ca până atunci.

— Așadar, zici că mareșalul i-un bădăran, iar germanii niște jigodii, bune de ciomăgit? întrebă Greifenklau, dârz.

— Chiar așa! râse Richemonte, obraznic.

— Atunci, îmi vei permite să-ți trimit martorii mei.

— Asta e culmea ridicolului! Nu mă bat cu nemții!

— Iar ceea ce zici dumneata e lașitate și, totodată, mârșăvie. Dacă ai impresia ca noi, germanii, nu cunoaștem regulile bunei cuviințe, fiind, și în această privința, asemenea jigodiilor care merită bătaie, află atunci, domnule Richemonte, că dumneata ești acela care ar merita o corecție. Și, deoarece se pare că educația dumitale cam lasă de dorit, primește pe loc ceea ce ți se cuvine!

Ridică brațul și-i trase francezului o palmă zdravănă, apoi încă una și încă una… Richemonte nu avu timp nici să crâcnească, iar ceilalți fură atât de siderați de întâmplare, încât nici prin cap nu le trecu să vină în ajutorul camaradului ofensat.

De abia după ce-și reveni din uluială, realizând dintr-o dată îngrozitorul lucru ce i se întâmplase, francezul duse repede mâna la șoldul, stâng, unde purta de obicei sabia; fiind, însă, în civil și o retrase și, cu un răcnet de furie, se năpusti asupra neamțului.