Elisabeth, Imparateasa fara voie

PREFAȚĂ.

În centrul acestei biografii se află o femeie care a repudiat modul de viață impus rangului ei. Cu o remarcabilă perseverență a urmărit un obiectiv formulat de-abia de mișcarea feministă a secolului al XX-lea, și anume „autoîmplinirea” – și l-a și atins.

Nu s-a încadrat în niciunul din rolurile adjudecate ei de tradiție și ambianță, adică nici în rolul de soție devotată și iubitoare, nici în cel de mamă și nici în cel de primă figură reprezentativă a unui imperiu uriaș. S-a prevalat de drepturile ei de individ – și a reușit să își asigure drepturile. Tocmai în faptul că această „autoîmpli-nire” nu i-a adus fericirea constă tragedia vieții ei făcând abstracție de toate celelalte tragedii generate în cercul restrâns al familiei de refuzul ei de a se supune.

Elisabeth, împărăteasa Austriei și regina Ungariei (ca să ne limităm doar la demnitățile principale) era în sinea ei o republicană, etichetând respectabila monarhie drept “scheletul unei splendori perimate”, sau stejarul sortit să se prăbușească deoarece a căzut în desuetudine.

Ridiculiza, prin urmare, aberațiile sistemului aristocratic, batjocorindu-i pe regi și principi, așa cum învățase de la veneratul ei model și „maestru” Heinrich Heine.

Conștiința apartenenței la o clasă îi era un concept atât de necunoscut încât în cele din urmă împărăteasa și regina începu să fie resimțită la curtea din Viena ca un corp străin, ca o sfidare la adresa societății de la curte care se supunea normelor tradiționale – iar scopul Elisabethei era exact acela de a provoca o asemenea reacție.

Pe de o parte, împărăteasa Elisabeth – ca adeptă a unor idealuri democratice – reprezintă o apariție singulară (ba chiar un unicat), pe de altă parte, tocmai exemplul ei demonstrează forța ideilor antimonarhice care își croiesc drum la finele secolului al XIX-lea. Acest curent nu îi exceptează pe principi care încep să se îndoiască de legitimitatea (moștenită și nu dobândită) a poziției lor privilegiate. Observația consemnată de contele Alexander Hubner la 18.11.1884, în jurnalul său, pare să fie întemeiată: „Adevărul este că nimeni nu mai crede în regi și nu știu dacă ei înșiși mai cred în ei.” Iar prietena Elisabethei, poeta Carmen Sylva (regina Elisabeta a României), se pronunța și mai drastic: „Forma de stat republicană este cea mai rațională; nu înțeleg cum de popoarele acestea neroade ne mai suportă.”

Acest punct de vedere ducea la conflicte notabile în interiorul castei. Căci conștiința propriei individualități îi făcea pe aristocrații infectați cu ideile moderne să fie dispuși să se considere egali cu semenii lor (în special cu ajutorul virtuților burgheze: „performanță” și „cultură”). Dar ei erau de foarte multe ori obligați să ajungă la concluzia că nu pot face față concurenței (în orice caz nu în măsura care ar fi corespuns ascendenței lor ilus tre), că nu există, prin urmare, un semn de egalitate între valoarea lor intrinsecă și poziția extraordinară din societate și că, în consecință, din ei nu va rămâne decât un titlu, pe care nu l-au dobândit pe baza unor merite proprii, și o funcție a cărei valoare nu o recunoșteau.

Iată, pe scurt, tragedia atât a împărătesei Elisabeth cât și a fiului ei Rudolf.

Viața Elisabethei este marcată de eforturile susținute, acerbe, de a se profila ca individ. Prima și în același timp, cea mai eficientă luptă este cea dusă pentru afirmarea frumuseții ei. Legendara frumusețe a împărătesei Elisabeth nu era câtuși de puțin doar un dar al naturii, ci și rezultatul unui autocontrol implacabil, al unei discipline de fier și, nu arareori, și al unui calvar fizic autoimpus. În mod asemănător a luat naștere faima ei ca sportivă de frunte, ca primă călăreață pe teren accidentat din Europa anilor șaptezeci – o faimă

care, o dată cu înaintarea în vârstă, a pălit în mod inevitabil, întocmai ca frumusețea ei.

Cea mai mare notorietate o aștepta însă de la posteritate: și anume ca poetă de geniu. Rezultatul acestor străduințe – poezii necunoscute încă, din anii optzeci, care acoperă peste cinci sute de pagini – formează baza cărții de față. Ele reprezintă cele mai intime și personale destăinuiri ale Elisabethei despre sine însăși, despre ambianță și epocă, fiind însă în același timp și dovada indubitabilă a eșecului ei; căci sunt departe de a fundamenta reputația ei de mare poetă, așa cum și-ar fi dorit-o. Versurile nu au trezit interesul nostru datorită valorii lor artistice, diletantismul în tradiția epigonilor lui Heine neputând fi nici ignorat, nici disimulat. Ne preocupă doar fiindcă au fost scrise de o împărăteasăregină, constituind surse de informație atât pentru istoria monarhiei habsburgice, cât și pentru evoluția gândirii unei aristocrate „luminate”, a unei femei cultivate din secolul al XIX-lea. În ultimă instanță, versurile ilustrează momente ale „secolului nervos”, ale unei vieți afective care depășește adeseori limitele realității.

Aduc cele mai calde mulțumiri Guvernului Federal Elvețian și Direcției Arhivelor Federale Elvețiene din Berna pentru faptul că mi-au permis accesul – în premieră – la aceste surse inaccesibile până acum publicului, în vederea obținerii permisiunii a intervenit prietenul nostru, prof. Dr. Jean-Rudolf von Salis – fapt pentru care ne exprimăm toată gratitudinea. Tocmai amănuntul că împărăteasa i-a încredințat, spre păstrare, unei republici bunul ei cel mai de preț și anume opera literară postumă – (bineînțeles, unei republici pe care o considera exemplară și ideală) este cea mai convingătoare dovadă a atitudinii ei față de monarhia austro-ungară, dar și față de familia Habsburg.

Pe lângă opera literară postumă a împărătesei, am mai recurs și la alte surse de informație noi, de exemplu la scrierile referitoare la Elisabeth din moștenirea următoarelor persoane:

Arhiducele Albrecht (Arhivele de Stat Maghiare din Budapesta).

Consilierul de stat, baronul Adolf von Braun (Arhivele Casei, Curții Imperiale și de Stat din Viena).

Aghiotantul general imperial, contele Carl Grunne (proprietate particulară).

Jurnalul arhiducesei Sophie (prin amabilitatea dr. Otto von Habsburg).

Jurnalul prințului Carl Khevenhuller-Metsch) (prin amabilitatea prințului Max von Khevenhuller-Metsch).

Foarte multe amănunte inedite i le datorez arhivarului și istoricului Richard Sexau din Műnchen. Sexau a făcut copii detaliate și exacte ale unor surse aflate în proprietate privată care, din păcate, nu mi-au fost accesibile în original: în primul rând Jurnalul celei mai mici fiice a împăratului, arhiducesa Marie Valerie, precum și Jurnalul nepoatei Elisabethei, ducesa Amelie von Urach și corespondența amănunțită dintre mama, soacra și mătușile împărătesei.

În moștenirea istoricului Heinrich Friedjung (Biblioteca Municipală din Viena, Colecția de manuscrise) am descoperit consemnate discuții foarte valoroase cu contesa Festetics, doamna de onoare a împărătesei.

Și în moștenirea conteului Egon Caesar Corti (Arhiva Casei, Curții Imperiale și de Stat din Viena) am găsit câteva copii – ce-i drept, cam risipite – ale unor surse de informație (în primul rând ale scrisorilor Elisabethei către soțul ei, fiica Marie Valerie și mama ei, ducesa Ludovica). În cazurile când sursele citate deja de Corti mi-au fost accesibile și mie, am recurs la variantele originale, cu care ocazie mi s-au părut adeseori mai impor tante alte citate decât cele ale lui Corti (fără să urmăresc prin aceasta să minimalizez meritele lui Corti în prelucrarea unor surse noi). Tocmai trecerea încă o dată în revistă a următoarelor surse

în original mi-a dat prilejul să ajung la multe concluzii inedite:

Jurnalul doamnei de onoare, contesa Marie Festetics (Biblioteca Szechenyi din Budapesta).

Jurnalul diplomatului austriac, contele Alexander Hubner (Institutul de Istorie al Universității din Padova).

Moștenirea aghiotantului general imperial, contele Franz Folliot de Crenneville (Arhiva Casei, Curții Imperiale și de Stat din Viena).

Moștenirea doamnei de onoare, contesa Therese Furstenberg (Arhiva familiei Furstenberg din Weitra/Waldviertel) (prin amabilitatea prințului și contelui Johannes von und zu Furstenberg).

Firește că am recurs și la corespondența diplomatică în măsura în care se referă la împărăteasă – și anume la cea accesibilă în Arhiva Casei, Curții Imperiale și de Stat din Viena, în Arhiva Federală Elvețiană și în Arhiva Federală din Bonn. Am găsit multe amănunte și în presa timpului, păstrată în colecția de tipărituri a Bibliotecii Naționale Austriece.

Noile surse prelucrate aici duc la conturarea unei imagini noi a împărătesei, care se îndepărtează în multe privințe de imaginea tradițională (așa cum reiese din biografia alcătuită de contele Egon Caesar Corti, în anul 1934).

Confruntarea cu lucrarea lui Corti (cărțile ulterioare despre Elisabeth se bazează pe cartea acestuia, din care cauză nu mai sunt amintite aici) scoate în evidență problema principală de care m-am izbit în timpul redactării, când noile surse au dus încetul cu încetul la conturarea unei imagini noi a împărătesei. Am început să mă întreb dacă este cazul să dau publicității aceste aspecte, adeseori foarte private și personale, și am fost de câteva ori tentată să-mi întrerup lucrarea. Căci unele susceptibilități vor fi, în mod inevitabil, lezate, iar un monument frumos va fi nu numai pus sub semnul întrebării, ci de-a dreptul demolat.

Totuși: deși Elisabeth năzuia mereu să fie o persoană particulară, nu a fost niciodată. Funcția ei de împărăteasă era o funcție oficială și istorică. Refuzul de a îndeplini obligațiile care reveneau acestei funcții însemna, ce-i drept, o decizie particulară, consecințele erau însă de natură oficială. Căci lua naștere un vid exact acolo unde, conform tradiției, ar fi trebuit să se situeze împărăteasa, și anume în viața mondenă, socială și de familie – dar, în cazul unei împărătese, tocmai viața de familie nu reprezenta o afacere privată.

Consecințe deosebit de importante a avut atitudinea împărătesei Elisabeth față de soțul ei și fiul ei – care erau, oricum, împăratul, respectiv prințul moștenitor al celui mai mare stat european după Rusia. Acest raționament m-a determinat în cele din urmă să duc la sfârșit cartea. Căci o apreciere corectă a persoanei împăratului Franz Joseph nu este posibilă decât dacă ținem cont și de acea personalitate care – făcând abstracție de un clișeu dulceag – a jucat un rol considerabil în viața sa, chiar dacă prin refuz: Elisabeth, „iubita și angelica Sisi”. Același lucru este valabil – deși la alt nivel – și în cazul prințului moștenitor Rudolf, unicul și nefericitul fiu al Elisabethei.

Au trecut atât timpurile relatărilor făcute de curte cât și cele ale denigrării vechii monarhii. Mă simt obligată să mă supun exigențelor științifice ale depistării adevărului; în plus, consider că persoana împărătesei Elisabeth cu toate problemele ei, dar și cu năzuințele surprinzător de „moderne” și niciodată banale este o apariție tipică pentru faza finală a monarhiei austro-ungare.

„Funcționarul” pragmatic și leal, care era împăratul Franz Joseph, și împărăteasa Elisabeth – o ființă nonconformistă, extrem de inteligentă, care dădea frâu liber fanteziilor ei – sunt personaje complementare: ca semnele plus și minus, ca ziua și noaptea; contradictorii, dar totuși în raport de condiționare reciprocă, fiecare reprezentând o fatalitate pentru celălalt. O tragedie privată în fruntea unui imperiu aflat în dezagregare, la fin de siecle.

Aduc cele mai calde mulțumiri doamnelor și domnilor care m-au ajutat în munca mea – în primul rând domnilor dr. O. Gauye și dr. Ch. Graf (Arhiva Federală Elvețiană din Berna), Ambasadei Elveției din Viena, doamnei dr. Elisabeth Springer (Arhiva Casei, Curții Imperiale și de Stat din Viena) și doamnei von Moisy (Biblioteca Bavareză de Stat din Műnchen), precum și doamnelor Nischer-Falkenhof. Domnului Istvan von Szots îi mulțumesc pentru că mi-a mijlocit contactul cu arhivele din Ungaria și mi-a tradus texte din limba maghiară; contesei și contelui Laszlo Szapary pentru informațiile conținute în arhiva familiei, iar soțului meu pentru lecturarea manuscrisului și ajutorul dat la corectură.

Viena, vara anului 1981

Brigitte Hamann.

CAPITOLUL 1

Logodnă la Ischil

În duminica de 18 august a anului 1853, de ziua de naștere a împăratului, o fată de 15 ani, venită de la țară, de la Possenhofen în Bavaria, intră în istoria Austriei: împăratul Franz Joseph I o ceru în căsătorie pe verișoara sa, ducesa Elisabeth de Bavaria și, după cum era de așteptat, familia fetei își dădu asentimentul.

Logodnica nu atrăsese până acum nimănui atenția în mod special. Era o copilă timidă, nematurizată, încă în formare, cu cosițe lungi de un blond închis, o siluetă extrem de subțirică și ochi căprui deschis, cu o expresie ușor melancolică. Crescuse ca un copil al naturii, înconjurată de încă șase surori și frați plini de temperament, departe de orice protocol curtenesc. Știa să călărească foarte bine, să înoate, să pescuiască, să se cațere pe munți, își iubea locurile natale, mai ales munții bavarezi și lacul Starnberg, pe al cărui mal se înălța castelul Possenhofen, reședința de vară a familiei. Vorbea în dialect bavarez și avea prieteni buni printre copiii de țărani din împrejurimi. Gradul ei de instruire și manierele erau destul de precare, întocmai ca tatăl și frații ei, nu dădea doi bani pe ceremonial și protocol – ceea ce nu deranja câtuși de puțin curtea regală din Műnchen. Căci ramura aceasta a familiei Wittelsbach nu deținea funcții oficiale la curte, putându-și deci permite să ducă o viață privată după pofta inimii.

Mama, ducesa Ludovica, începuse de mai multă vreme să caute o partidă potrivită pentru Elisabeth, a doua ei fiică. Tatonase terenul în Saxonia, cu multă precauție, dar fără mari speranțe:„…Aș fi, firește, foarte fericită să o știu pe Sisi la voi… Dar, din păcate, există puține șanse – căci unicul care ar intra în discuție [probabil prințul Georg, al doilea fiu al regelui Saxoniei, Johann] nu cred că va manifesta interes pentru ea; în primul rând se ridică întrebarea dacă i-ar plăcea, în al doilea rând probabil că îl va interesa averea… Este drăgălașă fiind atât de proaspătă și vioaie, dar nu are trăsături frumoase.” În primăvara anului 1853, Sisi se întoarse de la Dresda fără logodnic. Rămânea în umbra surorii mai mari, Helene, mult mai frumoasă, mai instruită și mai serioasă, pentru care familia visa un viitor deosebit: să o mărite cu împăratul Austriei; în comparație cu Helene, Sisi era rățușca cea urâtă a familiei.

Logodnicul, împăratul Franz Joseph, avea pe atunci vârsta de 23 de ani: un tânăr frumușel, blond, cu trăsături blajine și o siluetă delicată, zveltă, ce ieșea în mod foarte avantajos în evidență grație uniformei colante, de general, pe care obișnuia să o poarte. Nu este de mirare că toate contesele vieneze suspinau după el, cu atât mai mult cu cât la balurile înaltei aristocrații se dovedea a fi un dansator bun și pasionat.

Acest tinerel chipeș și extrem de manierat era unul din cei mai influenți oameni ai epocii sale. Titulatura „mare”, completă: Franz Joseph I, prin grația lui Dumnezeu împărat al Austriei; rege al Ungariei și Boemiei; rege al Lombardiei și Veneției, Croației, Slavoniei, Galiției, Lodomeriei și Iliriei; rege al Ierusalimului etc.; arhiduce al Austriei; mare duce de Toscana și Cracovia; duce de Lotaringia, de Salzburg, Stiria, Carintia, Craina și Bucovina; mare principe de Transilvania; marchiz de Moravia; duce de Silezia Superioară și Inferioară, de Modena, Parma, Piacenza și Guastalla, de Auschwitz și Zator, de Teschen, Friaul, Ragusa și Zara; conte (ridicat la rangul de prinț) de Habsburg și Tirol, de Kyburg, Gorz și Gradisca; principe de Trient și Brixen; marchiz de Lausitz și Istria; conte de Hohenembs, Feldkirch, Bregenz, Sonnenberg etc.; senior de Triest și de Cattaro; mare voievod al Voievodatului Serbia, etc… etc.

Urcase pe tron în 1848, anul revoluției, la vârsta de optsprezece ani, după ce unchiul său, împăratul Ferdinand I – un om bolnav psihic și fizic – abdicase, iar tatăl său, arhiducele Franz Carl, un personaj nevolnic, renunțase la tron. Contrastând atât de puternic cu figura jalnică oferită de predecesorul său, tânărul împărat se bucură în scurt timp de simpatie generală, chiar și din partea lui Bismarck, care făcuse în 1852 cunoștință cu el, și notase apoi următoarele:

„Tânărul domnitor al acestei țări mi-a făcut o impresie foarte bună: elanul celor două zeci de ani se îmbină cu demnitatea și caracterul rezolut al vârstei adulte; ochi frumoși, mai ales când vorbește animat, și o expresie deschisă, cuceritoare, cu deosebire când zâmbește. Dacă nu ar fi împărat, aș spune că este puțin prea grav pentru vârsta sa.”

Franz Joseph era un suveran autocrat, comandant suprem al armatei, domnind fără parlament, fără constituție, ba chiar fără prim-ministru. Miniștri erau doar consilieri ai înaltului lor stăpân, acesta hotărând în exclusivitate politica statului. Asigura liniștea și coeziunea numeroaselor sale țări cu ajutorul unor forțe militare și polițienești redutabile, înăbușind orice tendințe democratice și de afirmare națională. Vechea glumă referitoare la era Metternich rămăsese valabilă și pentru prima perioadă a domniei lui Franz Joseph: suveranitatea se bazează pe o armată de soldați care stau în picioare, pe o armată de funcționari care șed, pe o armată de preoți care stau în genunchi și pe o armată de delatori care mișună peste tot.

În 1853, Austria era cel mai mare stat european după Rusia, având aproximativ 40 de milioane de locuitori, la care se adăugau cei 600.000 de soldați; în statul multietnic trăiau 8,5 milioane de germani, 16 milioane de slavi, 6 milioane de italieni, 5 milioane de maghiari, 2,7 milioane de români, cam un milion de evrei și cam 100.000 de țigani. Cel mai nordic punct al imperiului era Hilgersdorf din Boemia de nord (astăzi Republica Cehă), iar cel mai sudic, muntele Ostrawizza din Dalmația (astăzi Croația), cel mai vestic, Rocca d'Angera de la Lago Maggiore în Lombardia (astăzi Italia), iar cel mai estic Chilischeny din Bucovina (astăzi Ucraina). Majoritatea locuitorilor (29 milioane) se îndeletnicea cu agricultura. Austria ocupa locul întâi în lume în ceea ce privește culturile de în și cânepă, și locul al doilea după Franța, în viticultură. Cultivarea pământului și creșterea vitelor se făceau cu metode tradiționale vechi de secole. Dezvoltarea tehnică era cu mult rămasă în urma în comparație cu statele apusene.

Datorită generalilor săi iscusiți, Austria trecuse peste revoluția din 1848 fără pierderi teritoriale. Adunarea constituantă din Kremsier, o elită intelectuală a „pașoptiștilor”, fusese împrăștiată cu ajutorul forțelor armate.

Mulți deputați reușiseră să se refugieze în străinătate, tot atât de mulți zăceau însă în închisori. Tânărul împărat își încalcă promisiunea de a da, în fine, țării o constituție.

Dar în ciuda stării de asediu care nu fusese încă ridicate și în ciuda forțelor militare considerabile, orizontul politic continua să fie, și în 1853, brăzdat de focare incendiare, mai ales în Ungaria și Italia de nord. Revoluționarul italian Giuseppe Mazzini încercă la începutul lui februarie să declanșeze la Milano o revoltă populară, care este însă înăbușită în decurs de câteva ore.

Șaisprezece italieni sunt executați, alți patruzeci și opt condamnați la detenție grea „în lanțuri”.

Și starea de acalmie din Viena era înșelătoare; în perioada tulburărilor de la Milano, la Viena are loc un atentat serios asupra tânărului împărat, în timp ce împăratul se plimba pe bastion, ucenicul croitor maghiar Johann Libenyi îi înfipse în gât un cuțit în formă de pumnal, provocându-i o rană destul de gravă. Libenyi se considera atentator din convingere politică, așa încât în momentul arestării țipă: „Eljen Kossuth!” Deci îl ovaționa pe dușmanul de moarte al Habsburgilor, pe revoluționarul maghiar care proclamase în 1849 republica maghiară, militând acum, din exil, pentru desprinderea Ungariei de Austria.

Libenyi este executat. Dar tentativa sa îl atenționează pe tânărul împărat că tronul nu era chiar atât de invincibil și sigur cum părea să fie.

Maiestatea sa imperială Franz Joseph se situa mai presus de toți ceilalți oameni; în schimb relația lui cu unica persoană care reprezenta și pentru el o autoritate, și anume cu mama sa, arhiducesa Sophie, era cât se poate de profundă și apropiată. Aceasta se stabilise la curtea imperială din Viena în 1824 – o prințesă bavareză în vârstă de 19 ani – în perioada dominației lui Metternich. Împăratul Franz era bătrân, Ferdinand, fiul cel mai în vârstă – moștenitorul tronului – bolnav și ușor debil mintal. Tânăra și ambițioasa prințesă, foarte interesată de probleme politice, dădu la curtea vieneză de un vid de putere pe care îl umplu în curând cu personalitatea ei marcantă. Nu trecu mult timp și dobândi faima de a fi „unicul bărbat” la această curte populată de nevolnici. Ea era cea care contribuise în 1848 la căderea lui Metternich căruia îi reproșa „că urmărește un lucru imposibil: să conducă monarhia fără împărat, cu un cretin ca reprezentant al coroanei”, referindu-se la cumnatul ei debil mintal, împăratul Ferdinand „cel Bun”. Sophie își împiedică soțul să preia succesiunea la tron, renunță deci să devină împărăteasă și să domnească în locul soțului ei care i se supunea în toate privințele.

În felul acesta pregăti terenul pentru ca „Franzi” al ei să urce pe tron la Olmutz, în decembrie 1848. Mândria ei maternă era nelimitată. Repeta mereu că „este o mare binefacere să nu mai vedem sărmana făptură micuță – pe care a trebuit să o acceptăm drept împărat aproape paisprezece ani de zile – bântuind peste tot fără nici un rost, ci figura agreabilă a tânărului și iubitului nostru împărat, care încântă pe oricine.”

Franz Joseph îi rămase pentru tot restul vieții recunoscător mamei sale. Se lăsa condus de mâna ei fermă, chiar dacă Sophie dădea asigurări că „o dată cu urcarea pe tron a fiului meu am luat decizia categorică să nu mă mai amestec în nici o afacere de stat; nu mă mai simt îndreptățită să o fac știind că, după 13 ani în care țara a fost a nimănui, acum a ajuns în mâini atât de bune, încât sunt bucuroasă să pot asista în liniște și cu optimism la tot ce se întâmplă, lăsând în urmă luptele grele din anul 1848!” Sophie nu își respectă bunele intenții. Verdictele sângeroase, neîndurătoare, date revoluționarilor, abroga rea arbitrară a constituției promise – și realizate pentru o scurtă perioadă – relațiile strânse ale Austriei cu biserica – toate acestea nu erau considerate de opinia publică drept realizări ale tânărului împărat, încă prea puțin versat, ci ale arhiducesei Sophie, care în anii cincizeci rămăsese împărăteasa din umbră a Austriei.

Și tatonările circumspecte ale Sophiei în încercarea de a-i găsi fiului ei o soție erau dictate tot de interese politice. După revoluția din 1848, Austria afișa o politică vădit progermană, încercând să rămână forța conducătoare în Confederația Țărilor Germane, adică să redobândească hegemonia față de Prusia o poziție care slăbise tot mai mult în ultima vreme. Și planurile matrimoniale urmăreau atingerea acestui obiectiv măreț.

Primul ei gând fusese o încuscrire cu dinastia Hohenzollern, fiind dispusă să se împace chiar și cu perspectiva unei nurori protestante, care să se convertească la catolicism înainte de căsătorie.

Tânărul împărat plecă deci în iarna anului 1852 la Berlin, cu un pretext politic și familial, și se îndrăgosti acolo rapid de o nepoată a regelui Prusiei, prințesa Anna, de aceeași vârstă cu el. Deoarece fata era deja logodită, Sophie o întrebă pe sora ei, regina Elise a Prusiei, „dacă nu există nici o posibilitate ca această căsă-

torie tristă, impusă drăgălașei Anna, deși nu are nici o șansă să-i aducă fericirea, să fie totuși evitată.”

Ea recunoscu pe față că tânărul împărat era foarte ambalat vorbind despre „fericirea care i se arătase ca un vis inconsistent, lăsând – helas – urme mult mai serioase și profunde în inima sa tânără decât aș fi bănuit la început… Îl cunoști destul de bine și știi că nu este atât de ușor să-i nimerești gustul și că nu se mulțumește cu oricine, deci că trebuie să poată iubi ființa care ai să-i devină tovarășă de viață, să-i placă, să-i fie simpatică. Drăguța copilă din preajma voastră pare să îndeplinească toate aceste condiții; îți dai deci seama cât de mult mi-aș dori-o pentru acest fiu al meu care are nevoie de fericire, după ce a trebuit să renunțe atât de timpuriu la o viață lipsită de griji și la iluziile tinereții. Regina Elise nu reuși să își impună voința împotriva intereselor politicienilor prusaci. O încuscrire cu Austria nu intra câtuși de puțin în vederile prusace. Tânărul împărat trebui să înghită înfrângerea personală; în plus vizita sa la Berlin avu parte de comentarii foarte puțin măgulitoare, de exemplu din partea prințului Wilhelm, Viitorul Wilhelm I: „Noi, cei din Prusia, ne felicităm pentru faptul că Austria și-a dovedit subordonarea, în capitala noastră, fără ca noi să fi făcut nici cea mai măruntă concesie politică.” Sophie își întinse tentaculele și spre Dresda, în vederea unei căsătorii imperiale și, concomitent, a consolidării influenței austriece asupra Germaniei. De data aceasta era în joc prințesa saxonă Sidonie, o făptură cam bolnăvicioasă care nu îi plăcu deloc împăratului.

Că Sophie își urmărea cu tenacitate planul de a avea o prințesă germană la curtea din Viena ne-o dovedește al treilea proiect în care o atrase de data aceasta pe arhiducesa Ludovica, sora ei din Bavaria. Fiica cea mai mare a acesteia, Helene, se potrivea ca vârstă cu împăratul chiar dacă reprezenta o partidă mai puțin nobilă decât primele două. Căci era descendenta unei ramuri bavareze doar laterale, nu ca Sophie, care se trăgea din casa regală bavareză. Dar totuși: Bavaria rămânea, alături de Saxonia, cea mai fidelă parteneră a Austriei în Confederația Țărilor Germane, prin urmare o nouă încuscrire între Austria și Bavaria putea fi utilă pe plan politic.

Existaseră până acum nu mai puțin de 21 de încuscriri între casa bavareză și casa austriacă. Cea mai

proeminentă căsătorie din ultimii ani fusese cea a împăratului Franz cu sora mai mare a Sophiei, Karoline Auguste. (Căsătorindu-se cu al doilea fiu al împăratului Franz dintr-o căsătorie anterioară, și anume cu arhiducele Franz Carl, Sophie devenise nora propriei ei surori.) Ducesa Ludovica era oarecum ruda săracă a surorilor ei mult mai influente, fiind singura dintre cele nouă fiice ale regelui Bavariei, Max I, care avusese parte de o căsătorie mai modestă cu vărul ei de gradul al doilea, ducele Maximilian de Bavaria, care obținu de-abia în 1845 titlul de „Alteță Regală”.