Embargou

Alaiul de câini traversa strada în marș forțat. O „Dacia” apărută brusc de după colț frână cu disperare, lăsând în urmă două dungi negre. Speriată, mireasa își întoarse pentru o clipă capul și se refugie cu tot cu alai sub un „Moskvich” parcat pe trotuar. „La naiba!” – își zise Otto în gând, privind plictisit la câinii ce se pierdeau după colț. Nu pricepuse niciodată de ce aceștia, atunci când aleargau, o făceau dând impresia că aleargă în lateral, aidoma unor câini handicapați.

Otto căscă. Se întinse și lovi din greșeală claxonul. Cel din „Dacia” cea nouă din față puse ziarul pe bancheta de alături, iar pe ziar, ochelarii. După care privi în oglinda retrovizoare. Văzu un tip cu ochelari, pe Otto, cu părul de-un blond spălăcit, care se holba la el. Se uită repede în față, mai mult din instinct, nu cumva, pe neobservate, coloana de mașini înaintase mai aproape de benzinărie, însă totul era la fel de încremenit ca în urmă cu o zi. Și-atunci de ce-o fi claxonat, nenorocitul, ce anume nu-i convenea? Așteptă să claxoneze din nou, iritat că individul părea că nici nu clipește, stând în aceeași poziție nu de acum câteva clipe, ci de acum cinci-șase ore. Parcă sesiză pe fața celuilalt un zâmbet. Drept pentru care își roti privirea, sperând în adâncul sufletului să găsească acolo răspunsul și la claxonat și la zâmbetul enigmatic al tipului cu „Trabant” din spate. Dădu cu ochii de „Moskvich” și de haita de câini ce tocmai ieșea de sub mașină. Cu toată încrâncenarea și pornirea de mai înainte, Petre nu se putu abține să nu zâmbească. În frunte, o cățea neagră, lățoasă, cu țâțele atârnând, care era îndeaproape urmată de vreo șapte-opt maidanezi de toate mărimile și culorile, cu limbile scoase și ochii bulbucați.

Claxonă scurt, în semn că se prinsese de jocul celui din „Trabant”. Așteptă câteva momente, numai că nu primi nici un fel de răspuns. Mai apăsă o dată butonul de plastic, ușor, chiar prea ușor, astfel că nu auzi nici el aproape nimic.

Otto coborî fără să-i acorde vreo atenție. După care deschise portbagajul „Trabantului”, de unde luă o lădiță din lemn, băițuită, lăcuită, o așeză cu grijă pe bordura din dreapta a șoselei și o deschise. Scoase întâi din ea un trepied metalic, pe care-l înfipse în iarbă, apoi o spirtieră pe care imediat o și aprinse, iar în cele din urmă un ceaun de două porții, în care turnă conținutul unui sufertaș. Un timp, Petre urmări intrigat mișcările celuilalt, însă când văzu cum Otto își pune cu polonicul într-o farfurie de aluminiu tip cantină ceva lichid, aburind, din ceaun, se așează pe un scăunel cu trei picioare, lângă „Trabant”, și începe să înfulece cu poftă, i se făcu deodată dată foame. Fără să-și dea seama, deschise portiera și se dădu jos. Abia în aerul răcoros de aprilie sesiză că foamea fusese cea care-l împinsese la o asemenea acțiune. Mormăi îmbufnat, supărat pe sine însuși. Urcă înapoi, nu înainte de a face câteva mișcări pentru a-și dezmorți, chipurile, mădularele. Luă ziarul de pe bancheta de alături. Pentru a treia oară în ziua respectivă, parcurse absent rubrica de știri. Auzi cum îi chiorăie mațele. Strânse din dinți. Privirea i se ridică singură la oglinda retrovizoare de pe parbriz. Celălalt continua să mănânce cu poftă.

O lovitură surdă în tăblăria „Daciei” îl făcu să tresară. Era Iasmina, fiică-sa mai mică. Nu reacționă imediat. Abia când fetița mai bătu o dată și ridică un sufertaș până în dreptul ochilor lui, reuși să se dezmeticească. Deschise portiera, coborî precipitat, aproape că smulse recipientul din mâna micuței, o sărută pe frunte și o împinse ușor din spate.

— Acum fugi acasă, că e frig!

— Dar aș mai sta aici, cu tine – se smiorcăi ea, dar chipul aspru al tatălui o convinse că era mai bine să plece… Mi-e frică de câini – adăugă îndepărtându-se.

Petre scoase din portbagaj o măsuță de weekend și două scaune pliante. Puse apoi sufertașul pe masă. Se așeză pe unul din scaune, astfel încât să stea cu fața la Otto.

— Poftiți la masă, șefu!

— Zise satisfăcut.

Otto îl măsură nedumerit.

— Mulțumesc, dar aproape că am terminat – îi răspunse, zdrăngănind cu lingura prin blidul metalic după ceea ce mai rămăsese din ciorba de fasole cu costiță.

Petre nu mai zise nimic. Îndepărtă capacul sufertașului, să vadă ce este înăuntru. Apoi la „Dacia” lui cea nouă. În sufertaș, câțiva cartofi fierți, două-trei linguri de spanac și două chiftele. Înghiți în sec. Asta mâncase și ieri. Acum ar fi preferat chiar și un sandviș cu untură de porc, sare și boia de ardei. Dinspre ceaunul celuilalt continua să vină mirosul ademenitor de fasole cu afumături. Scoase din buzunarul de la pantaloni un briceag multifuncțional, îi desfăcu furculița minusculă și o înfipse cu ciudă într-unul din cartofi.

— Salut, Petrică! Și tu pe-aici?! Nu-mi vine să cred că domnul director stă la rând la benzină când toți șperțarii intră în față… Nu este adevărat, este de-a dreptul imposibil…

Dumicatul i se opri în gât. Înghiți cu greu.

— Dar ce ai de mâncare, că mi-e și mie foame… Ia te uite ce bunătățuri… Îți iau o chifteluță… ai scăpat ieftin, nici mie nu-mi place spanacul lui Popeye.

Nu se uită cine se oprise lângă el, fiindcă vocea îi fusese îndeajuns pentru a recunoaște persoana. Privi doar mâna aceea plină de motorină și ulei ars de motor care apucă una din chiftelele din sufertaș. Nu schiță nici un fel de împotrivire, chiar dacă doar ce nu vomită.

— Dar e bună, deși e mai mult cu pâine și cartofi – zise Ștangă, mecanicul auto la care-și reparase până acum vechea „Dacie”.

— Tu cu ce treburi pe-aici?