Eseu asupra inegalitatii raselor umane

În 1983, Claude Levi-Strauss formula următoarea definiție a rasismului clasic: „Rasismul este o doctrină care pretinde să vadă în caracterele intelectuale și morale atribuite unui ansamblu de indivizi, oricum ar fi definit acesta, efectul necesar al unui patrimoniu genetic comun.” în 1988, antropologul își lărgea definiția, denumind rasismul „o doctrină precisă care poate fi rezumată în patru puncte: Unu: există o corelație între patrimoniul genetic pe de o parte, aptitudinile intelectuale și dispozițiile morale de cealaltă parte. Doi: acest patrimoniu, de care depind aceste aptitydini și dispoziții, este comun tuturor membrilor anumitor grupuri umane. Trei: aceste grupări denumite «rase» pot fi ierarhizate în funcție de calitatea patrimoniului lor genetic. Patru: aceste diferențe autorizează «rasele» zise superioare să le comande, să le exploateze pe celelalte, eventual să le distrugă.” 1

Teoria modernă merge dincolo de aceste definiții, extinzând domeniul rasismului: „Rase imaginare sau rase reale joacă același rol în cadrul procesului social și sunt deci identice din acest punct de vedere: aceasta este problema sociologică.”[1] Aceste aspecte sunt, însă, foarte îndepărtate de subiectul Gobineau și de perioada în care a creat

Într-un secol al nouăsprezecelea marcat de frenezia descoperirilor în științele sociale, curiozitatea enormă și dorința de a formula un sistem, de a da o explicație coerentă pentru mersul lumii și de a oferi prescripții pentru viitor îl situează pe Gobineau în curentul intelectual al epocii. Dar, spre deosebire de contemporanii săi, gânditorul francez nu era animat de un spirit liberal, optimist nu încerca să identifice căile prin care societatea omenească ar fi putut ajunge la un nivel superior, ci, încredințat de ineluctabilitatea decăderii speciei, dorea doar să-i descrie cauzele și să ofere o periodizare demonstrabilă. Acest aspect îl deosebește fundamental de adepții darwinismului social care au imaginat, într-adevăr, o societate perfectă sub ocârmuirea rasei celei mai puternice, câștigătoare a selecției naturale.

Identificarea și clasarea diferitelor tipuri umane reprezenta, încă de la sfârșitul veacului precedent, o preocupare constantă pentru numeroși cercetători, iar teoriile care asociau caracteristicile somatice cu virtuțile intelectuale și morale erau numeroase; Gobineau însuși citează clasificările lui Blumenbach, Prichard, Morton și Carus. Elementul nou pe care îl aduce el este încadrarea istorică a acestor deosebiri. Componentele fundamentale ale teoriei sale pot fi rezumate ușor:

• există trei rase principiale, cea albă/ariană, cea galbenă și rasa neagră. Ele nu mai sunt prezente în stare pură, fiind transformate succesiv prin amestecul sângelui. Totuși, chiar și rasele numite de autor cuatemare păstrează caracteristicile dominante originare: negrii, cu un nivel de inteligență scăzut, au o voință puternică, sunt pradă instinctelor, sunt instabili din punct de vedere afectiv, nu țin nici la viața lor, nici la a celorlalți; membrii rasei galbene sunt predispuși spre apatie, au o tendință de mediocritate în toate domeniile, „nu visează, nu gustă teoriile, inventează puțin, dar sunt capabili să aprecieze și să adopte ceea ce e util”, le sunt superiori celor dintâi; în sfârșit, albii sunt dotați cu o inteligență energică, un gust extrem de dezvoltat pentru libertate, iubesc viața, dar știu să și-o sacrifice atunci când este necesar, având, în plus față de celelalte rase, simțul onoarei. (vezi intra, începutul cap. XVI).
• metisajul conduce la decadență, fapt confirmat, potrivit lui Gobineau, și de evoluția limbilor vorbite de diferitele popoare.
• Concluzia generalăeste sumbră: din cauza metisajelor succesive, specia umană va dispărea în câteva mii de ani; însă mai cumplit decât dispariția este felul în care se va produce aceasta, printr-o degradare din ce în ce mai accentuată a caracteristicilor fizice, intelectuale și morale ale indivizilor.

După cum se poate observa, teoria lui Gobineau nu are un caracter prescriptiv, mulțumindu-se doar să descrie cauzele și manifestările fenomenului; din acest motiv, gânditorul poate fi descris mai degrabă ca un rasialist decât ca rasist; aceștia din urmă, potrivit lui Taguieff, elaborează doctrine politico-științifice care includ, pe lângă elementul explicativ, „prescripții, definesc valori și norme, care se traduc prin discriminări sau segregări, expulzări sau persecuții, chiar exterminări.” 3

Din acest punct de vedere, e semnificativă soarta postumă a operei lui Gobineau. Este adevărat, creațiile lui au produs o impresie puternică asupra lui Wagner, care i-a recomandat colaboratorului său fidel Ludwig Schemann să le promoveze – ceea ce acesta a și făcut, înființând o Gobi- neau-Vereinigung. Este strariu, însă, faptul că nu Eseul asupra inegalității raselor s-a bucurat de cea mai înaltă apreciere în cercul wagnerian, ci lucrările literare evident mediocre, precum piesa Alexandre le Mace- donien, care a avut parte de nenumărate reprezentații în Germania. La fel de interesantă, în raport cu modul în care pangermaniștii și națio- nal-socialiștii și l-au apropriat ulterior pe Gobineau, este reacția pe care a produso Eseul asupra lui Houston Stewart Chamberlain; în prefața la ediția din 1901 a cărții, acesta scria că francezul „este un fals savant, care nu știe nimic despre biologie; este un literat cu erudiție livrescă, care a pus pe hârtie reverii ultrafanteziste, divagații de profet apocaliptic proorocind sfârșitul lumii.”[2] Dacă este incontestabil faptul că Rosen- berg și Hitier s-au folosit de apologia „raselor germanice primitive” din Eseu, conferindu-i lui Gobineau o sinistră faimă postumă, trebuie, totuși, să păstrăm mereu în minte contextul cultural în care a creat acesta; iar descrierea pe care i-a făcut-o Hannah Arendt este relevantă; „nu înseamnă în mod necesar că el însuși [Gobineau] ar fi fost un predecesor al generației acelui «dans vesel al morții și meseriei» (Joseph Conrad). El n-a fost niciun om de stat care să fi crezut în afaceri și niciun poet care să fi lăudat moartea. A fost doar un amestec curios de nobil frustrat și de intelectual romantic care a inventat rasismul aproape din întâmplare.”[3]

Dincolo de rolul său în conturarea ulterioară a ideologiilor rasiste, nu trebuie să uităm că, reacționar într-un spirit apropiat de cel al lui Burke, profund antiliberal, opus „monstruozității cananeene” numite patrie[4], Gobineau a exercitat o influență considerabilă asupra unor gânditori precum Nietzehe și Spengler, anunțând, înaintea morții lui Dumnezeu, moartea speciei umane.

Concluzia este una singură: deși lipsită de orice bază științifică, teoria lui Gobineau trebuie să fie cunoscută de cei care doresc să privească ultimul secol și jumătate într-un mod activ și critic.

Ineftatus

Majestâții sale George al V-lea, rege al Hanovrei, prinț regal al Angliei, duce de Cumberland, duce de Brunswick și de Luneburg, etc., etc.

Sire,

Am onoarea de a oferi aici Majestâții Voastre fructul unor lungi meditații și al unor studii adesea întrerupte, mereu reluate, care m-au pasionat

Evenimentele importante – revoluții, războaie sângeroase, răsturnări de legi – care de prea mulți ani au loc în statele europene fac imaginația să se îndrepte cu ușurință spre examinarea faptelor politice. În timp ce vulgul nu ia în considerare decât rezultatele imediate ale acestora și nu admiră sau dezaprobă decât scânteia electrică cu care acestea le lovesc interesele, gânditorii mai profunzi caută să descopere cauzele ascunse ale unor asemenea teribile zguduiri și, coborând cu lampa în mână pe cărările întunecoase ale filosofiei și ale istoriei, încearcă să afle prin analiza sufletului uman sau prin cercetarea atentă a cronicilor soluția unei enigme care tulbură atât de intens existențele și conștiințele.

Ca fiecare, am simțit curiozitatea îngrijorată pe care o inspiră agitația epocilor modeme. Dar, punând în slujba înțelegerii mobilurilor acestora toate forțele inteligenței mele, am văzut orizontul uimirilor mele, deja vast, crescând și mai mult Părăsind, mărturisesc, încetul cu încetul observația erei actuale pentru cea a perioadelor precedente, apoi a întregului trecut am reunit aceste fragmente diverse într-un ansamblu imens și, condus de analogie, m-am îndreptat – aproape că împotriva voinței mele – spre prezicerea viitorului celui mai îndepărtat Nu mi s-a mai părut interesant să cunosc doar cauzele directe ale tulburărilor așa- zis reformatoare; am vrut să descopăr rațiunile mai înalte ale acestei identități a maladiilor sociale, pe care cunoașterea cea mai rudimentară a cronicilor umane o remarcă la toate națiile care au existat vreodată și pe care o vom găsi, conform acestei asemănări, și la cele care vor urma.

Observ, de altfel, facilități deosebite ale epocii prezente pentru un astfel de studiu. Dacă prin agitația sa ea duce la practicarea unui soi de chimie istorică, tot ea îi facilitează această trudă. Negura deasă, tenebrele profunde care ne ascundeau, din vremuri imemoriale, începuturile unor civilizații diferite de a noastră se ridică și se dizolvă azi în soarele științei. O minunată epurare a metodelor analitice, după ce sub mâna lui Niebuhr[5] a apărut o Romă ignorată de Tit-Liviu, ne descoperă și ne explică și adevărurile amestecate în povestirile fabuloase ale copilăriei elenice. Intr-un alt colț al lumii, popoarele germanice, mult timp necunoscute, ni se arata la fel de mari, de majestuoase pe cât fuseseră considerate de barbare de către scriitorii din Imperiul Roman târziu. Egiptul își deschide mormintele subterane, își traduce hieroglifele, își dezvăluie vârsta piramidelor. Asiria își scoate la iveală palatele și inscripțiile fără sfârșit, odinioară ascunse sub propriile lor ruine.

— Iranul lui Zoroastru n-a știut să ascundă nimic investigațiilor atente ale lui Bumouf[6], iar India primitivă ne povestește, în Vede, fapte din zorii creației lumii. Din aceste cuceriri, deja atât de importante în ele însele, rezultă și o înțelegere mai justă și mai cuprinzătoare a lui Herodot, a lui Homer și mai ales a primelor capitole din Cartea Sfântă, această comoară abisală de spuse înțelepte pe care nu le putem admira îndeajuns pentru bogăția și justețea lor decât dacă abordăm totul cu un spirit luminat

Atâtea descoperiri neașteptate sau nesperate nu depășesc însă, fără îndoială, așteptările oricărei critici. Ele sunt departe de a prezenta, fără lacune, liste ale dinastiilor, înlănțuirea regulată a domniilor și a faptelor. Totuși, printre aceste rezultate incomplete există unele admirabile pentru lucrările de care mă ocup, mai fructuoase chiar decât tabelele cronologice cele mai exacte. Ceea ce regăsesc aici cu bucurie e revelația obiceiurilor, a moravurilor, până la portrete și la costumele unor nații dispărute. De aici înainte le cunoaștem starea artelo", întrezărim întreaga lor viață, fizică și morală, publică și privată și pute; n să reconstituim, cu materialele cele mai autentice, ceea ce constituie personalitatea raselor și principalul criteriu al valorii lor.

În fața unei asemenea acumulări de bogății cu totul noi sau abia acum înțelese, nimeni nu mai e autorizat să pretindă că explică jocul complicat al raporturilor sociale, motivele înălțării și căderii națiilor doar cu Autorul considerațiilor abstracte și pur ipotetice pe care le poate furniza o filosofie sceptică. În vreme ce faptele pozitive abundă, izvorăsc de pretutindeni, se ridică din toate mormintele și de sub mâna celui care vrea să le consulte, nu mai e permis ca, precum teoreticienii revoluționari, să adunăm nori pentru a forma din ei oameni fantastici și să ne distrăm făcând himerele să se miște artificial în medii politice care le seamănă Realitatea, prea evidentă, prea presantă, interzice asemenea jocuri, adesea bjasfematorii, întotdeauna nefaste. Pentru a decide în mod sănătos asupra caracterelor umanității, tribunalul istoriei a devenit singurul competent De altminteri, sunt de acord, e un arbitru sever, un judecător redutabil în evocarea unor epoci la fel de triste ca aceasta de acum.

Nu că trecutul ar fi el însuși imaculat El conține totul și găsim astfel în el mărturia multor greșeli și a multor eșecuri rușinoase. Oamenii de azi ar fi chiar îndreptățiți, prin comparație cu el, să se laude cu câteva merite care îi lipsesc. Dar dacă, pentru a le respinge acuzațiile, evocăm deodată umbrele grandioase ale perioadelor eroice, ce vor spune? Dacă le reproșăm că au compromis credința religioasă, fidelitatea politică, cultul datoriei, ce vor răspunde? Dacă le spunem că nu mai sunt apți decât să continue defrișarea cunoștințelor ale cărei principii au fost recunoscute și expuse în trecut, dacă adăugăm că antica virtute a devenit obiect al deriziunii, că energia a trecut de la om la aburi, că poezia s-a stins, iar marii săi interpreți nu mai trăiesc, că ceea ce numim interes e totuna cu considerațiile cele mai meschine, ce pretexte vor invoca?

Nimic, sau că toate lucrurile frumoase, căzute în tăcere, nu sunt moarte, ci dorm; că toate epocile au avut perioade de tranziție, epoci în care suferința luptă cu viața și din care aceasta din urmă iese în final victorioasă și strălucitoare și că, de vreme ce Caldeea prea veche a fost înlocuită odinioară de tânăra și viguroasa Persie, Grecia decrepită de Roma virilă și dominația bastardă a lui Romulus cel Mare de regatele nobililor prinți teutonici, tot astfel și rasele modeme vor întineri la rândul lor.

Aici am sperat un moment, unul scurt, și aș fi vrut să răspund imediat istoriei pentru a-i confrunta acuzațiile și pronosticurile sumbre, dacă n-aș fi fost frapat de observația copleșitoare că mă grăbesc prea tare să avansez o teorie lipsită de dovezi. Am vrut să le caut și astfel am ajuns fără încetare, prin simpatia mea față de manifestările umanității în viață, să aprofundez și mai mult secretele umanității moarte.

Atunci, din inducție în inducție, am ajuns să mă pătrund de această evidență: că problema etnică domină toate celelalte probleme ale istoriei, a căror cheie o deține, și că inegalitatea raselor al căror concurs formează o națiune e suficientă pentru a explica toată înlănțuirea destinelor popoarelor. Nimeni n-a mai fost izbit, de altfel, de presentimentul unui adevăr atât de sclipitor. Oricine a putut observa că anumite grupuri umane, abâtându-se asupra unei țări, i-au transformat, printr-o acțiune subită, atât obiceiurile cât și viața, și că acolo unde înainte de venirea lor domnea moleșeala, noii veniți au fost capabili să facă să țâșnească o activitate nemaivăzută. Astfel, pentru a da un exemplu, o nouă putere a fost conferită Marii Britanii de invazia anglo-saxonâ, printr-o acțiune a Providenței care, conducând în această insulă câteva din popoarele guvernate de spada iluștrilor strămoși ai Majestății Voastre, își rezerva dreptul, așa cum a observat odată, cu profunzime, o Augustă Persoană, să dea celor două ramuri ale aceleiași națiuni aceeași casă suverană ce-și trage drepturile glorioase din sursele îndepărtate ale celei mai eroice origini.

După ce am recunoscut că există rase puternice și rase slabe, am început să le observ de preferință pe primele, să le disting aptitudinile și mai ales să urc pe lanțul genealogiilor lor. Urmând această metodă, am sfârșit prin a mă convinge că tot ceea ce e mare, nobil, fecund pe pământ, creațiile umane, știința, arta, civilizația îl conduc pe observator spre un punct unic, ele n-au apărut decât dintr-o singură gândire, nu aparțin decât unei singure familii ale cărei ramuri diferite au domnit în toate spațiile politice din univers.

Expunerea acestei sinteze se găsește în această carte, prin care îmi depun omagiul la picioarele tronului Majestății Voastre. Nu mi se potrivea, și nici nu m-am gândit la asta, să părăsesc regiunile înalte și pure ale discuției științifice pentru a coborî pe terenul polemicii contemporane. Nu am căutat să luminez nici viitorul de mâine, nici măcar cel al anilor care vor urma. Perioadele pe care le trasez sunt ample. Încep cu primele popoare care au trăit odinioară pentru a ajunge la cele care nu există încă. Nu lucrez decât cu serii de secole. Fac, într-un cuvânt, geologie morală. Vorbesc rar despre om, și mai rar încă despre cetățean sau despre supus; adesea, chiar mereu fee referire la diferitele fracțiuni etnice, căci nu e vorba pentru mine, pe culmile pe care m-am plasat, nici de naționalități fortuite, nici măcar de existența statelor, ci de rase, de naționalități și de civilizații diverse.

îndrăznind să schițez aici aceste considerații, mă simt întărit, Sire, de protecția pe care spiritul generos și elevat al Majestății Voastre îl acordă eforturilor inteligenței și de interesul particular cu care onorează lucrările de erudiție istorică. Nu voi uita niciodată prețioasele învățături pe care mi-a fost dat să le aud din gura Majestății Voastre și aș îndrăzni să adaug că nu știu ce să admir mai mult cunoștințele atât de strălucite, de solide și diverse pe care le posedă Suveranul Hanovrei, sau generosul sentiment și nobilele aspirații ce le însuflețesc și asigură poporului său o domnie atât de prosperă.

Plin de o recunoștință inalterabilă pentru bunătatea Majestății Voastre, O rog să binevoiască a primi expresia profundului respect cu care am onoarea de a fi, Sire, prea umilul și supusul servitor al Majestății Voastre,

A.De GOBINEAU

Cartea întâi

Considerații preliminare; definiții, cercetare și expunere a legilor naturale care domnesc în lumea socială

Capitolul I

Condiția muritoare a civilizațiilor și a societăților

» 9

rezultă dintr-o cauză generală și comună

Căderea civilizațiilor este cel mai frapant și în același timp cel mai obscur din toate fenomenele istoriei. Înfricoșând spiritul, această nenorocire păstrează ceva atât de misterios și de grandios, încât gânditorul nu se satură să o observe, să o studieze, să se învârtă în jurul secretului său. Fără nicio îndoială, nașterea și formarea popoarelor oferă în urma examinării lor observații remarcabile: dezvoltarea succesivă a societăților, succesul lor, cuceririle lor, triumfurile lor au cu ce să frapeze imaginația și s-o atragă; dar toate aceste fapte, oricât de grandioase le-am presupune, par a se explica cu ușurință; le acceptăm drept simple consecințe ale darurilor intelectuale ale omului; odată aceste daruri recunoscute, rezultatele lor nu ne miră; ele explică, prin simpla lor existență, lucrurile mari a căror sursă sunt Astfel, din acest punct de vedere, nu avem dificultăți sau ezitări. Dar când ne dăm seama că după un timp de putere și de glorie toate societățile umane intră în declin și cad, spun toate, și nu una sau alta, când remarcăm cu câtă teribilă liniște globul ne arată, răspândite pe suprafața sa, resturile civilizațiilor ce au precedat-o pe a noastră, și nu doar civilizații cunoscute, ci și unele cărora nu le știm decât numele și altele care, zăcând în schelete de piatră în fundul unor păduri aproape la fel de vechi ca lumea*, nu ne-au transmis nici măcar această umbră de amintire; când spiritul, întorcându-se către statele noastre modeme, își dă seama de extrema lor tinerețe, își spune ca au început de ieri și unele dintre ele sunt deja caduce: atunci recunoaștem, nu fără o anume groază filosofică, cu câtă rigoare cuvântul profeților despre instabilitatea lucrurilor se aplică civilizațiilor ca și popoarelor, popoarelor ca și statelor, statelor ca și indivizilor; și suntem constrânși să constatăm că orice aglomerare umană, chiar protejată prin cea mai ingenioasă rețea de legături sociale, contractează, în chiar ziua în care se formează, ascuns printre elementele vieții sale, principiul unei morți inevitabile.

Dar care este acest principiu? Este el uniform, la fel ca rezultatul pe care îl produce, și toate civilizațiile pier din aceeași cauză?

La prima vedere, suntem tentați să răspundem negativ, căci am văzut multe imperii, Asiria, Egiptul, Grecia, Roma căzând pradă unor conflicte circumstanțiale care nu se asemănau între ele. Totuși, trecând dincolo de aparențe, găsim imediat, chiar în această necesitate de a sfârși care planează asupra tuturor societăților fără excepție, existența irecuzabilă, chiar dacă latentă, a unei cauze generale și, plecând de la acest principiu sigur al morții naturale independent de toate cazurile de moarte violentă, ne dăm seama că toate civilizațiile, după ce au durat puțin, prezintă unele tulburări intime, dificil de definit, dar nu mai puțin dificil de negat, care au în toate locurile și în toate timpurile un caracter analog; în sfârșit, relevând o diferență evidentă între ruina statelor și cea a civilizațiilor, văzând același tip de cultură persistând uneori într-o țară sub o dominație străină, sfidând evenimente dezastruoase, iar alteori, din contră, în prezența unor dificultăți mediocre dispărând sau transformându-se, ne oprim la această idee, că principiul morții, vizibil pe fundalul tuturor societăților, este nu doar implicit vieții lor, ci chiar același pentru toate.

Am consacrat examinării acestui fapt important studiile ale căror rezultate le înfățișez aici.

Noi, modernii, știm primii că orice aglomerare de oameni și modul de cultură intelectuală care rezultă din ea trebuie să piară. Epocile precedente nu o credeau. În antichitatea asiatică, spiritul religios, emoționat ca de o apariție anormală de spectacolul marilor catastrofe politice, le atribuia mâniei cerești pogorâte asupra păcatelor unei nații; aceasta era, gândeau ei, o pedeapsă pentru a-i face să se căiască pe vinovații încă nepedepsiți. Evreii, interpretând greșit sensul Făgăduinței, credeau că imperiul lor nu se va sfârși niciodată. Roma, chiar în momentul în care începea să se prăbușească, nu se îndoia de eternitatea imperiului său[7]. Dar, pentru că au văzut mai multe, generațiile actuale și știu mai multe; și, la fel cum nimeni nu se îndoiește de condiția universal muritoare a oamenilor, pentru că toți oamenii care ne-au precedat sunt morți, tot astfel credem în mod ferm că popoarele au zilele numărate, chiar dacă mai numeroase; căci niciunul din cei ce au domnit înaintea noastră nu mai continuă s-o facă. Există deci, pentru clarificarea subiectului nostru, puține lucruri de luat din înțelepciunea antică în afară de o singură remarcă fundamentală: recunoașterea amestecului divin în conducerea acestei lumi, bază solidă de care nu trebuie să ne depărtăm, acceptând-o în toată întinderea pe care i-o asigură Biserica catolică. Este incontestabil că nicio civilizație nu se stinge fără voia lui Dumnezeu, și, aplicând condiției muritoare a oricărei societăți axioma sacră de care străvechile sanctuare se serveau pentru a explica unele distrugeri importante, considerate de ele, în mod eronat, drept fapte izolate, înseamnă să proclamăm un adevăr de prim ordin, care trebuie să domine cercetarea adevărurilor pământești. Sunt de acord să se adauge că toate societățile pier pentru că sunt vinovate; nu înseamnă decât să stabilim un paralelism just cu condiția indivizilor, găsind în păcat germenele distrugerii. Sub acest raport, nimic nu se opune, judecând conform simplelor lumini ale spiritului, ca societățile să urmeze soarta ființelor care le compun și, vinovate prin ele, să sfârșească precum ele; dar odată aceste două adevăruri admise și cântărite, o repet, înțelepciunea antică nu ne e de niciun ajutor.

Ea nu ne spune nimic precis în privința căilor pe care le urmează voința divină pentru a aduce moartea popoarelor; este, dimpotrivă, hotărâtă să considere aceste căi ca fiind esențialmente misterioase. Cuprinsă de o pioasă teroare la vederea ruinelor, ea admite prea ușor că statele care se prăbușesc nu pot fi astfel lovite, zguduite, înghițite decât cu ajutorul minunilor. Că un fapt miraculos s-ar fi produs în anumite împrejurări, atâta timp cât cărțile sfinte o afirmă, mă supun și o cred; dar acolo unde mărturiile sacre nu se pronunță într-o manieră formală, și e vorba de majoritatea cazurilor, putem considera în mod legitim opinia vremurilor trecute incompletă, insuficient de clară, și să recunoaștem, contrar direcției în care ea înclină, că, de vreme ce severitatea celestă se exercită asupra societăților noastre constant și în urma unei decizii anterioare stabilite de la primul popor, oprirea se produce în modul prevăzut, normal și în virtutea prescripțiilor definitiv înscrise în codul universului, alături de alte legi care, în imperturbabila lor regularitate, guvernează atât lumea animală cât și lumea anorganică.

Dacă suntem îndreptățiți să reproșăm tocmai filosofiei sacre din primele timpuri faptul de a se fi limitat, în lipsa ei de experiență, pentru explicarea unui mister la expunerea unui adevăr teologic indubitabil, dar care la rândul său este un alt mister, și de a nu-și fi împins cercetările până la observarea faptelor căzând sub incidența rațiunii, cel puțin nu putem s-o acuzăm că a ignorat grandoarea problemei căutând soluții la suprafața pământului. Mai bine zis, ea s-a mulțumit să pună problema în mod nobil și, dacă n-a rezolvat-o și nici măcar n-a mai clarificat-o, cel puțin n-a făcut din ea un prilej de a cădea în eroare. Din acest punct de vedere ea se situează mult deasupra lucrărilor școlilor naționaliste.

Spiritele luminate ale Atenei și ale Romei au stabilit această doctrină acceptată până în alele noastre, că statele, popoarele, civilizațiile nu pier decât prin lux, moliciune, proastă administrare, corupție a moravurilor, fanatism. Toate aceste cauze, fie reunite, fie izolate au fost declarate responsabile de sfârșitul societăților, iar consecința necesară a acestei opinii ar fi că acolo unde cauzele nu acționează n-ar trebui să existe nicio forță dizolvantă. În final ar trebui să stabilim că societățile nu mor decât de moarte violentă, fiind astfel mai fericite decât oamenii și că, în afară de a eluda cauzele distrugerii pe care tocmai le-am enumerat, putem să ne imaginăm perfect o națiune la fel de durabilă ca globul însuși. Inventând această teză, anticii nu-i percepeau miza; nu vedeau în ea altceva decât un mijloc de a susține doctrina morală – singurul scop, se știe, al sistemului lor istoric. În relatarea evenimentelor, ei se preocupau într-atât să evidențieze înainte de toate influența benefică a virtuții, efectele deplorabile ale crimei și viciului, încât tot ce ieșea din acest cadru moral, interesându-i prea puțin, rămânea cel mai adesea neobservat sau neglijat Această metodă era falsă, meschină și deseori mergea chiar împotriva intenției autorilor săi, căci ea explica, urmând nevoile momentului, noțiunile de virtute și de viciu într-un mod arbitrar, dar, până la un anumit punct, severul și lăudabilul sentiment care-i stătea la bază îi servește drept scuză și, dacă geniul lui Plutarh și al lui Tacit n-au scos din această teorie decât romane și pamflete, acestea sunt niște romane sublime și niște pamflete generoase.

Aș vrea să mă pot arăta la fel de indulgent față de modul în care a fost aplicată această teorie de autorii secolului al XVIII-lea, dar între aceștia și maeștrii lor există o prea mare diferență cei dintâi erau devotați până la exagerare menținerii edificiului social, ceilalți au fost avizi de noutăți și porniți să distrugă unii se străduiau săși valorifice în mod nobil minciuna, alții au tras din ea concluzii îngrozitoare, știind să găsească aici arme contra tuturor principiilor de guvernare, care erau acuzate pe-rând de tiranie, fanatism, corupție. Pentru a împiedica societățile să piară, metoda voltairiană constă în a distruge religia, legea, industria, comerțul, sub pretextul că religia înseamnăianatism, legea – despotism, industria și comerțul – lux și corupție. În mod sigur, domnia atâtor abuzuri înseamnă o guvernare rea.

Scopul meu nu e nici pe departe să încep o polemică; n-am vrut decât să arăt în ce măsură ideea comună a lui Tucidide și a abatelui Raynal[8] produce rezultate divergente; a fi conservator ca unul, agresiv și cinic precum celălalt e tot o eroare. Nu e adevărat că acele cauze cărora le este atribuită îndeobște căderea națiunilor sunt neapărat vinovate și, recunoscând că ele se pot vedea în momentul morții unui popor, neg faptul că ar avea destulă forță, că ar fi dotate cu o energie suficient de distructivă pentru a determina ele singure catastrofa iremediabilă.

Capitolul II

Fanatismul, luxul, relele moravuri și ateismul nu duc în mod necesar la căderea societăților

Mai întâi este necesar să explic bine ce înțeleg prin societate. Aceasta nu este cercul mai vast sau mai restrâns în care se exercită, sub o formă sau alta, o suveranitate distinctă. Republica din Atena nu este o societate, nici regatul Magadha[9], imperiul din Pont sau califatul Egiptului în timpul Fatimiților. Acestea sunt fragmente de societate care se transformă fără îndoială, se unesc sau se divid sub presiunea legilor naturale pe care le cercetez, dar a căror existență sau moarte nu constituie existența sau moartea unei societăți. Formarea lor nu e decât un fenomen cel mai adesea tranzitoriu și care nu are decât o acțiune limitată sau chiar indirectă asupra civilizației în mijlocul căreia are loc. Ceea ce înțeleg prin societate e o reuniune, mai mult sau mai puțin perfectă din punct de vedere politic, dar completă din punct de vedere social, de oameni trăind sub conducerea unor idei asemănătoare și cu instincte identice. Astfel, Egiptul, Asiria, Grecia, India, China au fost sau sunt încă scena pe care societăți distincte și-au derulat destinele, făcând abstracție de perturbările survenite în constituția lor politică. Cum nu voi vorbi de fracțiuni decât atunci când raționamentul meu se va putea aplica ansamblului, voi utiliza termenul de națiune sau cel de popor în sens general sau restrâns fără ca nicio ambiguitate să rezulte de aici. Spunând acestea, revin la examinarea chestiunii, și voi demonstra că fanatismul, luxul, relele moravuri și ateismul nu sunt instrumente de moarte sigură pentru popoare.

Toate aceste fapte au fost întâlnite, uneori izolat, alteori simultan și cu o foarte mare intensitate și la națiuni care se purtau bine din acest punct de vedere sau, în orice caz, nu o duceau rău.

Imperiul american al aztecilor părea să existe întru gloria celui mai mare fanatism. Nu-mi imaginez nimic mai fanatic decât o organizare socială care, precum aceea, ar avea o bază religioasă neîncetat hrănită de măceluri umane. Sa negat recent, și poate aparent pe bună dreptate, că vechile popoare europene ar fi practicat vreodată uciderea religioasă a unor victime considerate inocente, prizonierii de război sau naufragiații nefiind cuprinși în această categorie, dar pentru mexicani toate victimele erau bune. Cu acea ferocitate pe care un fiziolog modem o recunoaște ca fiind caracterul general al raselor din Lumea Nouă, ei îi masacrau fără milă pe altarele lor pe concetățeni, fără ezitare și fără să aleagă, ceea ce nu-i împiedica să fie un popor puternic, abil, bogat și care ar fi durat și ucis încă mult timp dacă geniul lui Hemân Cortes și curajul tovarășilor săi n-ar fi pus capăt monstruoasei existențe a unui asemenea imperiu. Fanatismul nu duce deci la moartea statelor.

Luxul și moliciunea nu sunt nici ele mai evident vinovate; efectele lor nu se foc simțite decât în clasele înalte și mă îndoiesc că la greci, la perși, la romani moliciunea și luxul, având alte forme, au avut o mai mare intensitate decât ce vedem petrecându-se azi în Franța, în Germania, în Anglia, în Rusia, mai ales în Rusia și. La vecinii noștri de dincolo de Canalul Mânecii. Tocmai aceste două țări par a avea o vitalitate neobișnuită printre statele Europei modeme. Iar în Evul Mediu venețienii, genovezii, pisanii care adunau în prăvăliile lor, își etalau în palate, transportau în vasele lor, pe toate mările, comorile întregii lumi nu erau cu siguranță mai slabi. Luxul și moliciunea nu sunt deci cauze necesare pentru declinul și moartea unui popor.

Corupția moravurilor însăși, cel mai teribil flagel, nu joacă inevitabil un rol destructiv. Pentru aceasta ar trebui ca prosperitatea, puterea și dominația unei nații să se dezvolte direct proporțional cu puritatea obiceiurilor sale, ceea ce nu se întâmplă. În general, ne-am revenit din fantezia bizară care atribuia atâtea virtuți primilor romani. Nu vedem nimic edificator, și pe bună dreptate, în acei patricieni de viță veche care-și tratau femeile ca pe niște sclave, copiii ca pe vite și creditorii ca pe fiare; și dacă mai rămân unii care apără această cauză, argumentând că nivelul moral variază în diverse epoci, nu e dificil să respingem acest argument, demonstrându-i slăbiciunea în toate timpurile, abuzul de putere a trezit aceeași indignare; dacă regii nu au fost alungați pentru violul Lucreției, dacă n-a fost instituit tribunatul în urma mârșăviei lui Appius, cel puțin cauzele mai profunde ale acestor două mari revoluții, servindu-se de astfel de pretexte, mărturisesc destule despre dispozițiile contemporane ale moralei publice. Nu, nu în mai marea virtute trebuie să căutăm cauza vigorii din primele timpuri ale tuturor popoarelor; de la începutul epocilor istorice nu există grupare umană oricât de mică care să nu-și fi trădat toate tendințele reprobabile; și totuși, sub acest odios bagaj, statele se mențin și chiar, uneori, splendoarea lor se bazează pe instituții abominabile. Spartanii au trăit și au câștigat admirația prin efectele unei legislații banditești. Oare fenicienii și-au datorat sfârșitul corupției care-i rodea și pe care o semănau peste tot? Nu, din contră, această corupție a fost instrumentul principal al puterii și al gloriei lor; din ziua în care mergeau pe țărmurile insulelor grecești, traficanți vicleni, paraziți scelerați, seducând femeile pentru a le vinde, furând de [ieste tot mărfuri pe care apoi le vindeau, reputația lor a fost pe drept cuvânt înjositoare; dar cu toate acestea au crescut și au deținut în cronicile lumii un loc pe care rapacitatea și reaua lor credință nu l-au influențat negativ în niciun fel.

Departe de a descoperi în societățile tinere o superioritate morală, nu mă îndoiesc că, îmbătrânind și, în consecință, apropiindu-se de prăbușire, națiile prezintă în ochii cenzorului o stare mult mai satisfăcătoare. Uzanțele se Îndulcesc, oamenii se înțeleg mai bine, fiecare învață să trăiască mai ușor, drepturile reciproce au timp să se definească și să se înțeleagă mai bine, astfel încât teoriile despre dreptate și nedreptate ajung încetul cu încetul la un grad mai înalt de delicatețe. Ar fi dificil de demonstrat că în perioada în care grecii au distrus imperiul lui Darius, ca și în epoca în care goții au intrat în Roma, nu existau la Atena, în Babi- lon și în marele oraș imperial mult mai mulți oameni cinstiți decât în zilele glorioase ale lui Harmodius, Cyrus cel Mare și Publicola.

Fără să ne întoarcem la acele vremuri îndepărtate, putem judeca prin noi înșine. Unul din punctele de pe glob unde secolul este mai avansat și prezintă un mai mare contrast cu epoca naivă este desigur Parisul; și totuși un mare număr de persoane religioase și savante mărturisesc că în niciun loc, în niciun timp nu vom găsi atâtea virtuți eficace, atâta pietate, atâta ordine, atâta finețe a conștiinței cum găsim azi în acest mare oraș. Idealul pe care ni-l facem despre bine este tot atât de înalt precum putea fi în sufletele celor mai ilustre modele ale secolului al XVII-lea, și chiar a renunțat la acea amărăciune, acel soi de rigiditate și de sălbăticie, aș îndrăzni să spun de pedanterie de care atunci nu era lipsit; astfel încât, pentru a contrabalansa îngrozitoarele abateri ale spiritului modem găsim, în aceleași locuri unde acest spirit și-a stabilit sediul puterii sale, contraste frapante, de al căror spectacol consolator secolele trecute n-au avut parte într-o asemenea măsură ca noi.

Nici măcar marii oameni nu sunt scutiți de perioade de corupție și de decadență, prin mari oameni înțelegându-i pe cei caracterizați prin forță de caracter și virtuți puternice. Căutând în catalogul împăraților romani, cei mai mulți de altfel superiori prin merite ca și prin rang, găsesc nume precum Trai an, Antoniu cel Pios, Septimiu Sever, Jovian; iar dincolo de tron, chiar în mulțime, îi admir pe toți marii doctori, marii martiri, apostolii Bisericii primitive, fără a-i mai pune la socoteală pe păgânii virtuoși. Adaug că spiritele active, ferme, valoroase umpleau taberele și municipiile, astfel încât putem fi siguri că în vremea lui Cincinnatus, păstrând proporțiile, Roma avea tot atâția oameni eminenți în toate domeniile de activitate. Cercetarea faptelor este întru totul concludentă.

Astfel, oamenii virtuoși, energici, talentați, departe de a lipsi în perioadele de decadență și de bătrânețe ale societăților, se găsesc parcă în număr mai mare decât în sânul imperiilor nou apărute și, de altfel, nivelul comun al moralității este aici superior. Nu e deci întotdeauna adevărat să pretindem că în statele care decad corupția moravurilor este mai mare decât în cele care se nasc; că această corupție ar distruge popoarele e iarăși de contestat, pentru că unele state, departe de a pieri din cauza perversității lor, au trăit din ea; dar putem merge chiar mai departe și demonstra că decăderea morală nu e neapărat mortală, căci maladiile care afectează societățile au avantajul de a se putea vindeca, și aceasta uneori destul de repede.

Într-adevăr, moravurile specifice ale unui popor prezintă variații frecvente după perioadele istorice pe care le traversează. Pentru a nu ne referi decât la noi, la francezi, constatăm că galo-romanii din secolele V și VI, rasă supusă, valorează desigur mai mult decât eroicii lor învingători, din toate punctele de vedere ale moralei; nici măcar nu le erau întotdeauna, luați individual, inferiori ca virtute militară și curaj. Se pare că, în epocile care au urmat, când cele două rase au început să se amestece, totul s-a prăbușit și că, spre secolele VIII și IX, teritoriul național nu reprezenta un tablou de care-să fim prea mândri. Dar în secolele XI, XII și XIII spectacolul s-a schimbat total și, în timp ce societatea reușise să-și amestece elementele cele mai discordante, starea moravurilor era în general demnă de respect; nu existau, printre noțiunile acelui timp, acele complicații care-l îndepărtează de bine pe cel care vrea să ajungă acolo. Secolele XIV și XV au fost deplorabile momente de perversitate și de conflicte; tâlhăria predomina; a fost – în mii de feluri și în sensul cel mai larg și mai riguros al termenului – o perioadă de decadența; sar spune că în fața desfrâului, a masacrelor, a tiraniei, a slăbirii tuturor sentimentelor cinstite în nobilii care furau de la supușii lor, în burghezii care-și vindeau țara Angliei, într-un cler fără nid o ordine, în sfârșit în toate clasele, întreaga societate începea să se prăbușească și să ascundă sub ruinele sale atâtea rușini. Societatea nu s-a prăbușit, a continuat să trăiască, s-a străduit, a luptat, a ieșit la suprafață. Secolul XVI, în duda nebuniilor sale sângeroase, consecințe atenuate ale epocii precedente, a fost mult mai onorabil decât cel dinaintea sa, iar pentru umanitate noaptea sfântului Bartolomeu n-a fost la fel de rușinoasă ca masacrul Armagnadlor. În sfârșit, de la această perioadă de revenire parțială so- detatea franceză a trecut la luminile vii și pure ale epocii lui Fenekm, Bossuet și Montausier. Astfel, până la Ludovic al XTV-iea istoria noastră prezintă succesiuni rapide de bine și rău, iar vitalitatea proprie und națiuni rămâne dincolo de starea moravurilor sale. Am trasat în grabă cde mai mari diferențe; cele de detaliu abundă și ar trebui multe pagini pentru a le enumera; dar, pentru a nu vorbi decât de ceea ce am văzut cu ochii noștri, nu se știe că la fiecare zece ani, de la 1787, nivelul moralității a variat enorm? Conchid că, întrucât corupția moravurilor e, în definitiv, un fapt tranzitoriu și variabil care când se agravează, când se ameliorează, nu o putem considera o cauză necesară și determinantă a ruinei statelor.

Aid mă văd nevoit să examinez un argument de sorginte contemporană care nu intra în categoria ideilor importante în secolul al XVIIHea dar, cum se leagă de minune cu decadența moravurilor, consider că e cum nu se poate mai potrivit Mai multe persoane cred că ^ărșitul unei sodetăți e iminent atuna când ideile religioase tind să se diminueze și să dispară. Observăm un fel de corelație la Atena și Roma între profesarea în public a doctrinelor lui Zenon și Epicur, abandonul cultelor naționale care a urmat – după cum se spune – și sfârșitul celor două republid. Omitem să remarcăm că aceste două exemple sunt aproape singurele la care putem dta un asemenea sincronism, că imperiul perșilor era foarte devotat cultului magilor atuna când a căzut că Tyrul, Cartagina, Iudeea, monarhiile aztecă și peruviană au fost lovite de moarte îmbrățișându-și altarele cu multă dragoste și că, în consecință, e imposibil să pretindem că toate popoarele care-și văd distrusă naționalitatea ispășesc astfel un abandon al cultului părinților lor. Dar asta nu e tot în cele două exemple care mi-au părut fondate faptul ce rezultă ține mai mult de aparență decât de fond și neg faptul că la Roma ca și la Atena cultul antic a fost vreodată abandonat până în ziua când a fost înlocuit în toate conștiințele prin triumful complet al creștinismului; cu alte cuvinte, cred că în materie de credință religioasă n-a existat niciodată la vreun popor o veritabilă soluție de continuitate; că, atunci când forma sau natura intimă a credinței s-a schimbat zeul gal Teutates a fost înlocuit cu romanul Jupiter, iar acesta cu creștinismul, tot așa cum moartea urmează după viață, fără tranziția incredulității; și prin urmare, dacă nu s-a găsit niciodată o națiune despre care să se spună că e lipsită de credință, e nefondat să afirmăm că lipsa credinței distruge statele.

Văd bine pe ce e fondat acest raționament Am spune că e un fapt notoriu că puțin înainte de timpul lui Pericle în Atena și la romani în epoca Scipionilor s-a răspândit obiceiul, la clasele elevate, de a reflecta asupra chestiunilor religioase mai întâi, apoi de a se îndoi de ele, apoi de a nu mai crede și a se lăuda cu ateismul. Din aproape în aproape, acest obicei s-a răspândit și n-a mai rămas nimeni cu pretenții de judecată sănătoasă care să nu sfideze augurii râzând.

Această opinie, pe lângă puțin adevăr, conține și lucruri false. Nu există nimic exact care să susțină că Aspasia, la sfârșitul micilor sale supeuri și Lelius, alături de prietenii săi își făceau o glorie din a nesocoti dogmele sacre ale țării lor; dar totuși, în aceste două epoci, cele mai strălucitoare din istoria Greciei și a Romei, nu-ți permiteai să profesezi public asemenea idei. Imprudențele amantei sale l-au costat scump pe Pericle însuși; ne amintim de lacrimile pe care le-a vărsat în plin tribunal și care, singure, n-ar fi reușit s-o absolve pe frumoasa incredulă. N-am uitat nici limbajul oficial al poeților timpului, sau cum Aristofan și Sofocle, după Eschil, se proclamaseră răzbunătorii nemiloși ai divinităților ultragiate. Națiunea întreagă credea în zeii săi, îl privea pe Socrate ca pe un novator vinovat și voia să-l vadă judecat și condamnat pe Anaxagoras. Dar mai târziu?… Mai târziu teoriile filosofice și eretice au reușit să pătrundă în masele populare? N-au reușit niciodată, în nicio epocă. Scepticismul a rămas o atitudine a oamenilor eleganți, și n-a depășit sfera acestora. Veți obiecta că e inutil să vorbim despre ceea ce gândeau micii burghezi, populația satelor, sclavii, toți fără vreun cuvânt de spus în conducerea statului și ale căror idei nu influențau politica. Dovada că o influențau este că, până la ultima suflare a păgânismului, a trebuit să le fie păstrate templele și capelele; a trebuit să le fie plătiți hierofanții; oamenii cei mai eminenți, cei mai luminați, cei mai fermi în negația religioasă a trebuit nu doar să poarte în public roba sacerdotală, ci să îndeplinească – ei, obișnuiți să întoarcă paginile cărții lui Lucrețiu, mânu diurna, mânu nocturna – îndatoririle cele mai neplăcute ale cultului, și nu doar să se achite de zilele de ceremonie, ci și să-și folosească rarele momente libere, și acelea disputate de jocurile politice, pentru a scrie tratate de divinație. Mă refer aici la marele Iulius (Cezar)[10]. Și ce dacă! Toți împărații de după el au fost și a trebuit să fie suverani pontifi, chiar și Constantin. În timp ce avea motive mai puternice decât toți predecesorii săi pentru a respinge o sarcină atât de odioasă pentru onoarea sa de prinț creștin, el a trebuit, constrâns de opinia publică, evident mai puternică, chiar dacă pe punctul de a se stinge, a trebuit să țină cont de religia națională. Astfel, nu credința burghezilor, a țăranilor, a sclavilor era importantă, ci aceea a oamenilor luminați. Aceasta s-a revoltat pe bună dreptate, în numele rațiunii și al bunului simț, împotriva absurdităților păgânismului; dar masele populare nu voiau, nu puteau să renunțe la o credință înainte de a le fi fost fi adusă o alta, demonstrând astfel acel adevăr că pozitivul și nu negativul contează în mersul lumii, iar presiunea acestui sentiment general a fost atât de mare încât în secolul al III-lea a avut loc, în rândul claselor înalte, o reacție religioasă puternică, serioasă care a durat până la trecerea definitivă la Biserică, astfel încât domnia filosofismului ar fi atins apogeul sub Antonini și și-ar fi început declinul puțin după moartea lor. Dar nu e momentul să dezbatem această chestiune, de altfel interesantă pentru istoria ideilor, e suficient să stabilim că reînnoirea a câștigat din ce în ce mai mult teren și să desprindem de aici cauza cea mai evidentă.

Pe măsură ce lumea romană îmbătrânea, creștea și rolul armatelor. De la împărat, care ieșea inevitabil din rândurile armatei, până la ultimul ofițer al pretoriului său, până la cel mai puțin important guvernator de district, toți funcționarii începeau prin a fi sub comanda unui centurion. Toți proveneau deci din aceste mase populare a căror nesfârșita pietate am arătat-o deja și, ajungând la splendorile unui rang înalt, le displăcea, îi șoca, îi rănea chiar strălucirea antică a claselor municipale, a acestor senatori din orașe care-i priveau ca pe niște parveniți și care ar fi râs de ei din toată inima dacă nu le-ar fi fost frică. Exista astfel o ostilitate între conducătorii reali ai statului și familiile altădată superioare. Șefii armatei erau credincioși și fanatici, așa cum mărturisesc Maximin, Galeriu[11] și mulți alții; senatorii și decurionii făceau încă deliciul literaturii sceptice; dar trăind la curte, deci printre militari, erai obligat să adopți un limbaj și opinii oficiale care să nu fie periculoase. Totul a devenit, încetul cu încetul, religios în Imperiu și, prin devoțiune, filosofii înșiși, conduși de Evhemer[12], au început să inventeze sisteme pentru a concilia teoriile raționaliste și cultul statului, metodă a cărui corifeu a fost împăratul Iulian. Nu e cazul să lăudăm mai mult această renaștere a pietății păgâne, de vreme ce ea a cauzat majoritatea persecuțiilor asupra martirilor noștri. Populația, ofensată în cultul său de sectele atee, răbdase atâta timp cât fusese dominată de clasele înalte; dar, imediat ce democrația imperială a redus aceste clase la rolul cel mai umil, cei de jos au vrut să se răzbune pe ele și, greșind ținta, i-au ucis pe creștini, pe care i-au numit eretici și i-au luat drept filosofi. Ce diferență între epoci! Un păgân într-adevăr sceptic a fost regele Agrippa, care, din curiozitate, a vrut să-l asculte pe sfântul Pavel. D ascultă, discută cu el, îl ia drept nebun, dar nici nu se gândește măcar să-l pedepsească pentru că gândește altfel decât eL Istoricul Tacit era plin de dispreț pentru reprezentanții noii religii, dar îl învinuia pe Nero pentru cruzimea de care dădea dovadă față de ei. Agrippa și Tacit erau increduli, Diocletian era un om politic condus de uralele celor guvernați, Dedus și Aurel ian erau la fel de fanatici ca și popoarele lor.

Și câtă suferință a urmat, atund când guvernul roman a îmbrățișat definitiv cauza creștinismului, conducând poporul în credință! în Grecia s-a opus o teribilă rezistență, în școli ca și în orașe și sate și peste tot episcopii au întâmpinat dificultăți în învingerea micilor divinități locale, încât victoria a fost mai puțin opera convertirii și a persuasiunii decât a îndemânării, a răbdării și a timpului. Geniul apostolilor, uzând de fraude pioase, a reușit să înlocuiască divinitățile pădurilor, pajiștilor și ale fântânilor cu sfinții, martirii și fecioarele. Astfel omagiile au continuat, un timp greșit adresate, până când au găsit calea cea bună. Dar ce spun? E acest lucru sigur? E dovedit oare că – în anumite părți ale Franței chiar – nu se găsesc parohii unde superstițiile tenace și bizare îi îngrijorează încă pe preoți? în catolica Bretanie, în secolul trecut, un epistol lupta contra unei populații obstinate în cultul unui idol de piatră. Zadarnic era aruncat în apă grosolanul simulacru, adoratorii săi încăpățânați știau să-l scoată, și a fost nevoie de intervenția unei companii de infanterie pentru a-l face bucăți. Iată cât de longeviv a fost și este păgânismul. În concluzie, nu este fondat să susținem că Roma și Atena s-au trezit într-o zi fără religie.

Pentru că nu s-a întâmplat deci, nici în timpurile vechi, nici în cele modeme, ca o națiune să-și abandoneze cultul înainte de a adopta în mod durabil un altul, e imposibil să pretindem că mina popoarelor e consecința lipsei religiei.

După ce am refuzat să acordăm o putere în mod necesar distructivă fanatismului, luxului, corupției moravurilor și am negat realitatea politică a lipsei religiei, nu-mi mai rămâne decât să cercetez influența unei proaste guvernări; acest subiect merită un capitol separat

Capitolul m

Meritul relativ al guvernărilor nu influențează longevitatea popoarelorînțeleg dificultatea pe care o ridică această problemă. A îndrăzni abordarea ei poate părea multor cititori un fel de paradox. Suntem convinși, și asta e foarte bine, că legile bune și buna administrație influențează în mod direct și puternic sănătatea unei nații; dar suntem atât de siguri încât atribuim acestor legi și acestei administrații chiar durata unei orânduiri sociale, iar aici ne înșelăm.

Am avea dreptate, fără îndoială, dacă popoarele n-ar putea trăi decât în bunăstare; dar știm bine că ele supraviețuiesc timp îndelungat, ca și individul, atinse de afecțiuni dezorganizante, ale căror ravagii izbucnesc adesea cu putere în exterior. Dacă națiunile ar muri întotdeauna de aceste maladii, niciuna n-ar depăși primii ani ai formării sale, căci exact atunci găsim cea mai proastă administrație, cele mai rele și mai prost aplicate legi; dar, spre deosebire de organismul uman, care se teme, mai ales în copilărie, de rele cărora știe dinainte că nu le-ar putea rezista, societatea ignoră aceste rele și istoria abundă în exemple în acest sens: ea scapă celor mai redutabile, celor mai lungi și celor mai devastatoare invazii și suferințe politice, între care legile rău întocmite și administrația opresivă sau neglijenta sunt extremele.

Să încercăm întâi să precizăm ce este o proastă guvernare.

Varietățile acestui rău par destul de numeroase; ar fi chiar imposibil să le enumerăm pe toate, ele se multiplică la infinit după constituția popoarelor, după loc și timp. Totuși, grupându-le în patru categorii principale, puține varietăți vor scăpa.

O guvernare e rea atunci când este impusă prin influență străină. Atena a cunoscut o astfel de guvernare sub cei Treizeci de Tirani; scăpând de ea, spiritul național, departe de a pieri pe parcursul acestei oprimări, s-a întărit

O guvernare e rea atunci când e bazată pe cucerire. În secolul al XTV-lea, Franța a suferit, aproape în totalitate, jugul Angliei, ieșind din această încercare mai puternică și mai strălucitoare. China a fost cucerită de hoardele mongole. A sfârșit prin a le alunga peste graniță, după ce le-a hărțuit îndelung. După această epocă, ea a intrat sub un alt jug. Dar, deși manciurienii domnesc de mai multe secole, ei sunt pe punctul de a avea aceeași soartă ca mongolii, după ce au trecut printr-o perioadă de slăbiciune asemănătoare.

O guvernare este rea mai ales când principiul care i-a dat naștere, – lăsându-se viciat, încetează să mai fie sănătos și viguros ca la început. Aceasta a fost soarta monarhiei spaniole. Fondată pe spiritul militar și pe libertatea comunală, ea a intrat în declin, spre sfârșitul domniei lui Filip al II-lea, uitându-și originile. E imposibil să ne imaginăm o țară în care bunele obiceiuri să cadă mai mult în uitare, în care puterea să pară mai slabă și mai neluată în seamă, în care chiar organizarea religioasă să ofere mai multe prilejuri de critică. Agricultura și industria, la fel de lovite ca restul, erau aproape îngropate în marasmul. Național. A murit Spania? Nu. Această țară, căreia mulți nu-i mai acordau nicio speranță, a dat Europei exemplul unei rezistențe obstinate la armele noastre, și e, poate, dintre toate statele modeme, cel al cărui caracter național se dovedește în acest moment cel mai viu.

O guvernare e încă și mai rea când, prin natura instituțiilor sale, autorizează un antagonism, fie între puterea supremă și masa națiunii, fie între diferitele clase. I-am văzut astfel, în Evul Mediu, pe regii Angliei și Franței în conflict cu vasalii lor, pe țărani în luptă cu seniorii; astfel, în Germania, primele efecte ale libertății de gândire au adus lupte civile ale husiților, anabaptiștilor și altor sectanți; într-o epocă puțin mai îndepărtată Italia a suferit mult prin împărțirea autorității între împărat, papă, nobili și comune, iar masele, nemaiștiind de cine să asculte, au sfârșit prin a nu mai asculta de nimeni. A murit atunci societatea italiană? Nu. Civilizația sa n-a fost nicicând mai strălucită, industria mai productivă, influența externă mai puternică.

Vreau să cred că uneori, în mijlocul acestor furtuni, o putere înțeleaptă și regulată, asemănătoare unei raze de soare, va apărea pentru binele popoarelor; dar ar fi pentru o perioadă scurtă și, tot așa cum situația contrară nu aduce moartea, nici excepția nu dă viață. Pentru a ajunge la un astfel de rezultat, ar trebui ca epocile prospere să fie frecvente și destul de lungi. Dacă domniile de acest fel au fost destul de rare, ele au existat totuși dintotdeauna. Câte contestări însă, chiar și pentru cele mai bune, câte umbre, chiar în cele mai fericite tablouri! Toți autorii privesc domnia l. Ui William al IlI-lea ca fiind o epocă de prosperitate pentru Anglia? Toți îl admiră fără rezerve pe marele Ludovic al XlV-lea? Din contră. Detractorii nu lipsesc, iar reproșurile știu cui să se adreseze; totuși, aprcape tot ceea ce avem, noi și vecinii noștri, mai ordonat sau mai fecund, se află în trecut Guvernările bune se distribuie într-un mod foarte parcimonios în timp, iar atunci când se produc sunt și mai contestabile; știința politicii, cea mai elevată, cea mai spinoasă dintre toate, e atât de disproporționată în raport cu slăbiciunea umană, încât nu putem pretinde, de bună credință fiind, că popoarele pier pentru că sunt prost conduse. Slavă cerului, se pot obișnui cu acest rău care, chiar la intensitatea sa maximă, e preferabil de o mie de ori anarhiei; și e un fapt dovedit, pe care cel mai sumar studiu al istoriei îl poate demonstra, că oricât de rea ar fi guvernarea sub care trăiește un popor, e adesea mai bună decât cele ce o preced.

Capitolul IV

Despre ceea ce ar trebui să înțelegem prin cuvântul „degenerare”; despre amestecul principiilor etnice și despre cum se fac și se desfac societățile

Dacă spiritul paginilor de mai sus a fost înțeles, nu veți fi conchis că nu dau nicio importanță maladiilor corpului social, și că proasta guvernare, fanatismul, lipsa religiei nu constituie în ochii mei decât accidente fără urmări. Părerea mea este desigur alta. Recunosc, o dată cu opinia generală, că e trist atunci când societatea suferă din cauza extinderii acestor flageluri, și că toate precauțiile, toate strădaniile, toate eforturile pe care le putem aplica împotriva lor nu sunt zadarnice; afirm doar

fe

că, dacă aceste elemente nu sunt fondate pe un principiu distructiv mai puternic, dacă nu sunt consecințele unui teribil rău ascuns, atunci putem fi siguri că loviturile lor nu vor fi mortale și că, după o perioadă de suferințe mai mult sau mai puțin lungă, societatea va ieși din ele poate întinerită, poate mai puternică.

Exemplele alese mi se par concludente și numărul lor poate crește la infinit, de aceea fără îndoială că adevărul lor a fost resimțit de conștiința colectivă. Ea a întrevăzut faptul că, în definitiv, nu trebuie acordată o importanță disproporționată relelor secundare și că ar trebui căutat altundeva, mai adânc, motivul existenței și al morții popoarelor. Independent deci de circumstanțele de bunăstare sau de regres, am început să percepem constituirea societăților în ea însăși și să ne arătăm dispuși să admitem că nicio cauză exterioară nu are o influență mortală asupra sa, în timp ce, din contră, un principiu destructiv născut din ea și în interiorul său, inerent, atașat structurii sale, chiar dacă nu foarte dezvoltat, atrage moartea poporului la care apare, fie el cel mai bine guvernat din toate popoarele, așa cum un cal epuizat cade pe un drum neted.

Abordând problema din acest punct de vedere, facem, trebuie să recunoaștem, un mare pas și ne plasăm pe un teren, în orice caz, mai filosofic decât primul, intr-adevăr, Bichat[13] n-a căutat să descopere marele mister al existenței studiind exteriorul, ci interiorul subiectului uman. Făcând la fel, găsim singurul mijloc valabil de a descoperi ceva. Din păcate, acest gând bun nu era venit decât din instinct, logica sa nemergând prea departe și pierzându-se la prima dificultate. Sa strigat; da, desigur, cauza disolutiei unui corp social există chiar în interiorul său, dar care este aceasta? Degenerarea, s-a răspuns, națiunile mor atunci când sunt compuse din elemente degenerate. Răspunsul era foarte bun, etimologic și din toate punctele de vedere, nu mai rămânea decât să definim ce trebuie înțeles prin aceste cuvinte: națiune degenerată. Aici tentativele au eșuat s-a înțeles prin popor degenerat un popor care, prost guvernat, abuzând de bogățiile sale, fanatic sau ateu și-a pierdut virtuțile caracteristice părinților săi. Tristă cădere! Astfel, o națiune piere din cauza flagelurilor sociale pentru că e degenerată și e degenerată pentru că piere. Acest argument circular nu dovedește decât că ne aflăm în copilăria anatomiei sociale. Popoarele pier pentru că sunt degenerate, și nu din alte cauze; din cauza acestei nenorociri devin definitiv incapabile să sufere șocul dezastrelor înconjurătoare și atunci, nemaiputând să suporte loviturile soartei potrivnice, nici să se ridice după ce au fost lovite, ne oferă spectacolul ilustrelor lor agonii; dacă mor, este pentru că nu mai au aceeași vigoare de a depăși pericolele vieții pe care o aveau strămoșii lor, adică, într-un cuvânt pentru că sunt degenerate. Expresia, încă o dată, este foarte bună, dar trebuie să o explicăm mai bine și să-i dăm un sens. Cum și de ce se pierde vigoarea? Iată ce trebuie spus. Cum are loc degenerarea? Acest lucru trebuie expus. Până acum ne-am mulțumit cu cuvântul, n-am deslușit sensul său. Iată ce voi încerca să fee.

Mă gândesc deci că termenul degenerat, aplicat unui popor, trebuie să însemne și înseamnă că acel popor nu mai are valoarea intrinsecă pe care o poseda altădată, pentru că nu mai are în venele sale același sânge, valoarea sa fiind modificată treptat prin alianțe succesive; altfel spus că, sub același nume, n-a mai păstrat aceeași rasă ca fondatorii săi; în sfârșit, omul decăzut, pe care îl numim omul degenerat, este un produs diferit, din punct de vedere etnic, de eroul marilor epoci. Aș vrea ca el să posede ceva din esența sa dar, pe măsură ce degenerează, aceasta se estompează. Elementele eterogene care predomină de-aici înainte în el îi compun o naționalitate nouă și nepotrivită prin originalitatea sa; el nu mai aparține color pe care îi numește strămoși decât colateral. Va muri definitiv, o dată cu civilizația sa, în ziua în care elementul etnic primordial va fi într-o asemenea măsură subdivizat și înăbușit sub adaosurile de rase străine, încât virtualitatea sa nu va mai exercita o acțiune suficientă. Desigur, ea nu va dispărea la modul absolut; dar, în practică, va fi extrem de slăbită, forța sa va scădea din ce în ce mai mult, iar în acel moment degenerarea va putea fi considerată completă și vor apărea toate efectele sale.

Dacă reușesc să demonstrez această teoremă, înseamnă că am conferit un sens termenului de degenerare. Arătând cum esența unei națiuni se alterează gradat, modific responsabilitatea decadenței; o fac, într-un fel, mai puțin rușinoasă, căci ea nu apasă asupra fiilor, ci asupra nepoților de frate, a verilor, apoi asupra aliaților din ce în ce mai îndepărtați și, atunci când arăt că marile popoare, în momentul morții lor, nu mai au decât o mică, insignifiantă parte moștenită din sângele fondatorilor, am explicat suficient cum e posibil ca civilizațiile să sfârșească, de vreme ce nu rămân în aceleași mâini. Dar în același timp ridic o problemă mult mai îndrăzneață decât cele abordate în capitolele anterioare, pentru că pun următoarea întrebare:

Există între rasele umane diferențe de valoare intrinsecă atât de serioase și pot fi ele apreciate?

Fără a mai întârzia, încep o serie de considerații referitoare la primul punct; al doilea va fi rezolvat pe parcursul discuției.

Pentru a mă face mai bine înțeles, voi începe prin a compara o națiune, întreaga națiune, cu corpul uman, în privința căruia fiziologii susțin că se înnoiește constant, că se transformă fără încetare și că la capătul anumitor perioade mai păstrează foarte puțin din ceea ce era inițial, astfel încât bătrânul nu mai are nimic din omul matur, maturul nimic din adolescent, adolescentul nimic din copil și că individualitatea materială nu e menținută altfel decât prin forme interne și externe care se succed copiindu-se aproximativ una pe cealaltă. O diferență pe care o voi admite totuși între corpul uman și națiuni este că, la acestea din urmă, formele nu se conservă decât foarte puțin, ele distrugându-se și dispărând cu rapiditate maximă. Iau un popor sau, mai bine zis, un trib în momentul în care, cedând unui instinct de vitalitate pronunțată, dă legi și începe să joace un rol în lume. Prin faptul că nevoile și forțele sale cresc, el se găsește în contact inevitabil cu alte familii și, prin război sau prin pace, reușește să le încorporeze.

Nu e dat tuturor familiilor umane să se înalțe la acest prim grad, trecere necesară pentru ca un trib să atingă într-o zi stadiul de națiune. Dacă un anumit număr de rase, care nici măcar nu sunt situate prea sus pe scara civilizației, au traversat-o totuși, aceasta nu e o regulă generală. Se pare că, din contră, specia umană întâmpină o destul de mare dificultate în a se înălța deasupra organizării parcelare și că doar grupurile excepțional dotate reușesc să treacă la o situație mai complexă. Voi invoca drept exemplu starea actuală a unui mare număr de grupuri răspândite în toate colțurile lumii. Aceste triburi primitive, mai ales cele ale negrilor din Polinezia, populațiile siberiene și alte familii din lumea boreală, ca și o mare parte a negrilor africani nu au putut depăși niciodată această neputință și trăiesc alături și în raporturi de independență deplină. Cei mai putemjci îi masacrează pe cei mai slabi, cei mai slabi încearcă să pună o distanță cât mai mare între ei și cei mai puternici; la aceasta se limitează toată politica acestor societăți embrionare care se perpetuează de la începutul speciei umane în această stare imperfectă, fără a putea face mai mult Se va obiecta că aceste hoarde mizerabile formează o mică parte din populația globului; fără îndoială, dar trebuie să ținem seama de toate cele asemenea lor care au existat și au dispărut. Numărul lor este incalculabil și intră în componența majorității raselor pure în varietățile galbenă și neagră.

Dacă trebuie deci să admitem că pentru un număr foarte important de oameni e și va fi întotdeauna imposibil să facă primul pas spre civilizație, dacă, pe de altă parte, luăm în considerare faptul că aceste populații se găsesc răspândite în lumea întreagă, în locuri și climate din cele mai diverse, locuind fără deosebire ținuturi înghețate, temperate, toride, pe țărmul mărilor, al lacurilor și al râurilor, în mijlocul pădurilor, al preeriilor sau al deserturilor aride, suntem conduși la concluzia ca o parte a umanității este, în ea însăși, atinsă de neputința de a se civiliza vreodată, măcar în primul grad, pentru că e incapabilă să învingă repulsia naturală pe care omul, ca și animalele, o are față de încrucișări.

Lăsăm deci deoparte aceste triburi nesociabile și ne continuăm mersul ascendent cu cele care înțeleg că fie prin pace, fie prin război, dacă vor să-și sporească puterea și bunăstarea, e absolut necesar să-și forțeze vecinii să intre în cercul lor de existență. Războiul este, incontestabil, cel mai simplu din aceste mijloace. Se face deci război dar, odată campania încheiată, când pasiunile destructive sunt satisfăcute, rămân prizonieri, acești prizonieri devin sclavi, sclavii muncesc; iată ranguri, iată o industrie, iată un trib devenit populație. E un grad superior care, la rândul său, nu e neapărat depășit de grupurile de oameni care au ajuns aici; multe se mulțumesc cu atât și se destramă.

Dar altele, mult mai imaginative și mai energice, înțeleg ceva mai mult decât simpla tâlhărie; ele cuceresc un teritoriu vast și iau în proprietate nu doar locțiitorii, ci și pământul O veritabilă națiune e de-acum formată. Atunci, pentru o vreme, se întâmplă adesea ca cele două rase să continue să trăiască alături fără a se amesteca; și touși, cum au devenit indispensabile una alteia, cum comunitatea de bunuri și de interese e stabilită pe termen lung, iar ranchiuna cuceririi și orgoliile se mai domolesc, în timp ce cei de jos tind în mod firesc să urce la nivelul stăpânilor lor, iar stăpânii au mii de motive să tolereze și uneori să stimuleze această tendință, amestecul de sânge sfârșește prin a avea loc, iar oamenii de cele două origini, încetând de a se revendica de la triburi distincte, se confundă din ce în ce mai mult

Spiritul de izolare e totuși inerent în asemenea măsură speciei umane încât, chiar în această stare de încrucișare avansată, se opune rezistență la o încrucișare ulterioară. Există popoare despre care știm sigur că au o origine multiplă și care totuși își păstrează cu o rezistență extraordinară acest spirit de clan. Știm acest lucru despre arabi, care nu doar că se trag din diferite ramuri ale tulpinei semitice; ei aparțin în același timp la ceea ce numim familiile Sem și Ham, fără a mai vorbi alte înrudiri locale numeroase. În ciuda acestei diversități a surselor, atașamentul lor pentru separarea pe triburi e una din trăsăturile cele mai frapante ale caracterului lor național și ale istoriei lor politice; într-o asemenea măsură încât expulzarea lor din Spania a fost atribuită în mare parte nu doar fragmentării puterii lor în această țară, ci mai ales fărâmițării mai intime pe care distincția continuă și, prin urmare, rivalitatea familiilor o perpetuau în sânul micilor monarhii din Valencia, Toledo, Cordoba și Granada. Pentru majoritatea popoarelor putem face aceeași remarcă, adăugând că, acolo unde separarea pe triburi a dispărut, ea e înlocuită de cea pe națiuni, acționând cu o energie aproape identică și astfel încât comunitatea de religie nu e suficientă pentru a o anihila. Ea există între arabi și turci ca și între persani și evrei, între perși și hinduși, între ne- storienii sirieni și kurzi; o găsim și în Turcia europeană, o regăsim în Ungaria între maghiari, saxoni, valahi, croați și pot afirma că am văzut-o și în anumite părți din Franța, această țară în care rasele sunt amestecate poate mai mult ca oriunde: există populații care, de la un sat la altul, refuză încă să contracteze alianțe.

Mă consider îndreptățit să conchid, conform acestor exemple din toate țările și toate secolele, chiar din țara și din vremea noastră, că umanitatea resimte, în toate ramurile ei, o repulsie secretă față de încruci sări; că, la mai multe din aceste ramuri, această repulsie este de neînvins; că la altele ea nu este învinsă decât într-o anumită măsură; că, în sfârșit, aceia care încearcă să iasă complet de sub dominația acestei idei nu reușesc totuși să scape de ea astfel încât să nu le mai rămână măcar câteva urme: aceștia formează ceea ce este civilizabil în specia noastră.

Astfel, umanitatea se supune față de două legi, una a repulsiei, cealaltă a atracției, acționând în grade diferite asupra diverselor rase; două legi, dintre care prima nu e respectată decât de acele rase care nu se înalță niciodată dincolo de perfecționările elementare ale vieții de trib, în timp ce a doua, din contră, domnește cu atât mai multă autoritate cu cât familiile etnice pe care le conduce sunt mai susceptibile de dezvoltare.

Dar aici trebuie să fim mai preciși. Am luat un popor în stadiul de familie, de embrion; l-am dotat cu aptitudinea necesară pentru a trece la starea de națiune, devine națiune. Din istorie nu aflu care erau elementele constitutive ale grupului originar, tot ceea ce știu este că aceste elemente îl făceau apt pentru transformările pe care le-a suferit; o dată ce a evoluat i se oferă două posibilități. Între aceste două destine, unul sau altul este inevitabil: va fi ori cuceritor, ori cucerit

D presupun cuceritor, îi ofer cea mai bună soartă: domină, guvernează și civilizează totul; nu se va apuca să semene inutil crune și incendii în provinciile pe care le parcurge; monumentele, instituțiile, moravurile îi sunt la fel de sacre; ceea ce va schimba, ceea ce va considera bun și util să schimbe va fi înocuit de creații superioare; în mâinile sale, slăbiciunea devine forță; se va comporta astfel încât, urmând cuvintele Scripturii, va fi mare în fața oamenilor.