PDF Fantastica istorie a familiei Borgia de Ilie Gramada

CUPRINS:

Jn fel de introducere: Renașterea și noul spirit al vremii…5

Papa Alexandru al Vl-lea Borgia…16

Jăvala familiei Borgia în Italia…16 todriguez di Borja y Doms din Spania la Roma. Cardinalul Rodrigo.

Borgia sub cinci papi…23

Cardinalul Rodrigo Borgia cumpără postul de papă. Probleme politice italiene și europene. Alexandru al Vl-lea și Savonarola…33 egăturile de rudenie…67 îrima – mijloc de stăpânire și îmbogățire…; 75 otrăvurile epocii…86

Erotismul și sincopele papei…89

Moartea prin otrăvire a lui Alexandru Borgia și unele concluzii…100

II. Cezar Borgia…110

Câte ceva din viața lui Cezar Borgia…110

Om politic și luptător. Visul unei coroane: aut Caesar aut nihil!

Machiavelli și Cezar Borgia…118

Cezar Borgia – omul. Prăbușirea…149

III. Lucreția Borgia…162

Tinerețea Lucreției Borgia…162

Puterea Lucreției la Vatican și în conducerea bisericii catolice…179

Misterul Infantelui roman…185

Amorurile târzii ale Lucreției…189

Câteva cuvinte de sfârșit despre Lucreția Borgia…195

Familia Borgia în fața Renașterii și umanismului…198

Un final mai puțin obișnuit: „Sfântul Borgia” și niște concluzii amare… 202

UN FEL DE INTRODUCERE: RENAȘTEREA Șl NOUL SPIRIT AL VREMII.

Să facem o îndepărtată călătorie în timp. Să întoarcem filele trecutului și să intrăm în fluviul întâmplărilor și vieții secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, din Italia. O vreme în care au trăit, activat și gândit niște oameni de curând eliberați de chingile și lanțurile dure ale feudalismului sau ale cetății. Până unde au mers acești oameni cu faptele și năzuințele lor? Unde au ajuns unii dintre oamenii clasei dominante, lipsiți de frâna morală și de echilibrul în viață?

Răspunsul la aceste întrebări nu poate fi ușor formulat. Pe căi uneori ocolite, dar prin exemple documentate din viața familiei Borgia, cititorul va putea trage o serie de concluzii cu privire la felul cum a fost înțeles noul curs al vieții de către clasele înalte ale societății romane.

Punctul de plecare a răspunsului asupra vieții oamenilor secolului al XV-lea este o scurtă discuție asupra Renașterii și umanismului și a influenței ideilor acestui curent în viața de toate zilele a oamenilor. Renașterea și umanismul constituie o mișcare culturală de mare anvergură, care a pornit din orașele-republici ale Italiei nordice și centrale. F. Engels, în lucrarea sa, Dialectica naturii, nota pe bună dreptate că această epocă „a fost cea mai măreață revoluție progresistă pe care a trăit-o până atunci omenirea, o perioadă care necesita titani și a dat naștere la titani, în ce privește forța gândirii, pasiunea și caracterul, în ceea ce privește multilateralitatea și erudiția”. Renașterea a însemnat o revoluție în gândire, în concepția despre lume și despre om. Ea nu a fost numai o întoarcere ia spiritul rațional și uman și la modele antice, față de gândirea scolastică a Evului Mediu: Renașterea a însemnat mai ales o reînnoire în toate laturile vieții societății și individului, un nou mod de a concepe lumea, viața și societatea, o teorie nouă cu privire la morală și viață publică, un punct de plecare spre o nouă libertate în raporturile omului cu statul, cu biserica, cu ceilalți indivizi.

Italiei i-a fost dat să pornească pe această nouă cale, dând omenirii marile creații ale perioadei Renașterii și umanismului, perioadă cuprinsă între secolele al XlV-lea și al XVI-lea. Descoperirile geografice, expedițiile comerciale îndepărtate, începuturile cuceririlor coloniale, toate acestea deschideau un nou orizont omului acestei

— IP maselor populare și ale epoci. Viața agitată, luptele de clasa aie orientare aprigă și comunelor împotriva stăpânilor și seniorilor aauea realistă vieții politice. ^mtkte outernic centralizate, Prinsă între monarhiile feudale absolutiste P^1„' din cum ar fi Spania și Franța, dar și hrăpăreața monarhie habst”urgicamn Austria, și între realitățile violente și haotice din interior, ixaiid să dezvolte calități deosebite de suplețe în politică și sa pun serviciul ei tot ce' putea oferi spiritul uman. Pentru prima data se manifestau trăsături moderne în această societate înconjurata de medievalism, adeseori crud, sângeros și primitiv.

În Italia au apărut în vremea Renașterii oameni al căror spirit era pregătit de secole prin războaie civile și prin violența pasiunilor, oameni capabili să-și găsească prin eforturile personale propria lor orientare în materie de creație, de afirmare a spiritualității și a personalității.

Trecerea mai mult sau mai puțin gradată, mai mult sau mai puțin brutală de la expresia colectivă medievală la expresia individuală, nu era ceva cu totul nou. Istoria este ca o inimă care bate. La anumite ore, energia populară ajunsă la o culme cere concentrarea momentană a tuturor ideilor morale, sociale etc. În Caldeea, în Egipt, în India sau în Grecia se întâlnesc asemenea momente. Ele nu ajung la atare dimensiuni ca în Renaștere, căci în Italia se găseau concentrate forțe spirituale și tehnice mai avansate și ele permiteau omului secolelor XIV-XVI să aibă o viziune și o capacitate de creație mult mai înaltă, mai înaintată. Omul acestei epoci putea să ceară mai mult de la viață și să dea mai mult vieții și societății. Renașterea era necesară cu suflul ei umanist, de aceea a fost recunoscută și iubită. Ca un copil minune al omenirii.

Carapacea închisă a celor zece secole de dogme, de rituri, de interdicții, de oprimări și formule medievale, cu aparatul social și teologic care ținea lumea în ignoranță, fusese sfărâmată. Individul cu personalitatea lui își făcea loc tot mai puternic. Individualismul se manifesta cu energie. Omul acestei epoci apare ca un gigant plin de forță și curaj. Este individualitatea care se afirmă în creație, în politică, pe toate planurile vieții. Numai în artă el acceptă subordonarea sa unei sarcini colective. El o face cu plăcere. Ceea ce nu se întâmplă în politică, unde se afirmă tiranul.

Față de omul Evului Mediu, omul Renașterii și-a schimbat soarta. A dispărut monotonia medievală. În locul ei a apărut o lume care este altceva, dar care încă nu este totdeauna cea mai bună.

În viața politică, statele italiene contau mai mult pe diplomația lor1), decât pe forțele militare pe care le-ar fi putut concentra. Fiecare stătuleț avea în capitalele celorlalte state italiene un trimis special, agenți secreți, spioni.

În general, politica unui asemenea stat depindea de caracterul și interesele principelui, de simpatiile și de urile lui. De aceea diplomatul italian al secolului al XV-lea căuta să descopere sufletul tiranului pe lângă care era acreditat. Îi judeca fizionomia și cuvintele, își organiza o „casă” cu clientelă oficială care îi vindea secretele principelui. Rapoartele ambasadorilor sunt pline de relatări care privesc viața de toate zilele a persoanelor importante. La Florența trebuie să se știe dacă Cezar Borgia este bine dispus. Veneția e ținută la curent cu sănătatea papei Alexandru al Vl-lea Borgia. În consiliul papei fiecare ambasador are oamenii lui, de obicei doi cardinali din regiunea sa. Cu aceștia are întâlniri și discuții secrete, îi plătește bine. Face vizite cardinalului unui stat rival. Asistă la ceremoniile papale, cere audiență papei, se strecoară în apartamentele acestuia și pretutindeni trage cu urechea.

Dispacci pe care le-a lăsat Antonio Giustiniani, plenipotențiarul Veneției pe lângă papa Alexandru al Vl-lea, cuprind o perfectă prezentare a stării bisericii catolice și a psihologiei șefului ei. O scenă relatată de Giustiniani are în ea toate elementele unei bune comedii: Giustiniani, primit de papă, se menține în generalități, în generalibus, dar încearcă să-l silească pe papă să discute cu el de particularibus. Dacă vrea să obțină vreun lucru deosebit sau vreo confidență de la suveranul pontif, face elogiul lui Cezar. Papa surâde și începe să vorbească deschis. Dar dacă simte că este ceva la mijloc, Alexandru al Vl-lea ia poziția „nobilă” și exclamă: „Vorbiți deschis, ambasadorule, căci de față nu vom fi decât Dumnezeu, eu și dvs.”

Diplomații, cu ochii și urechile în permanentă atenție, sunt de o activitate deosebită. Machiavelli îl urmează călare pe Cezar în campania de iarnă a acestuia din Romagna. Giustiniani, în ultimele zile ale papei Alexandru al Vl-lea care era grav bolnav, ținea necurmată legătura cu cardinalul de Neapole, reprezentantul efectiv al regelui spaniol, atunci arbitru al Italiei, și trimetea câte trei sau patru depeșe pe zi Veneției, despre starea sănătății papei.

Orizontul politic al acestor diplomați era destul de limitat. În Roma ei puneau toată arta diplomației lor în intrigi de palat sau de alcov, căutau să împiedice micile alianțe, să se alieze împotriva unui confrate italian, să nimicească șansele unui cardinal care voia să devină papă. Numai Machiavelli a știut să vadă dincolo de granițele micului său stat, ale republicii Florența, ba chiar și ale Italiei, având o viziune politică limpede asupra problemelor europene. El vedea clar cum ar trebui să acționeze diplomația italiană pentru a da țării sale un loc pe arena politică a Europei.