Fascinatie si ardoare

1

Arzi, vrăjitoareo, arzi…

Vocea îi răsună în minte ca o șoaptă lugubră și cavernoasă. Raine Tallentyre se opri în capul scărilor care duceau la pivniță. Prevăzătoare, atinse balustrada cu vârful degetelor; contactul se dovedi edificator. Vibrând de cruzime și patimă malefică, vocea murmură gros, din nou:

…Nu există decât un singur mod de a ucide o vrăjitoare. Pedepsește‑o. Fă‑o să sufere. Arzi, vrăjitoareo, arzi…

Era aceeași voce pe care o auzise când se atinsese în trecere de bufetul din bucătărie, în urmă cu câteva minute. Șoaptele evocau adâncul întunericului, abisul fricii și puterea focului mistuitor. Urmele unei energii paranormale erau foarte proaspete în jurul ei. Un individ cu tulburări psihice profunde trecuse recent prin această casă. Măcar de‑ar fi fost vorba despre un degenerat, care să se limiteze la diverse fantezii denaturate depănate doar în mintea lui. Dar Raine Tallentyre avea suficientă experiență, încât să știe că lucrurile nu stăteau, probabil, așa. Nemernicul acela era capabil de cele mai josnice atrocități: un monstru uman.

Înfiorându‑se, își smulse mâna de pe balustradă și își șterse podul palmei de impermeabil. Gestul fusese instinctiv, ca un reflex. Trenciul lung și negru era ud, fiindcă afară turna cu găleata, însă apa, fie ea cât de abundentă, nu ar fi putut spăla complet amintirea energiei nefaste pe care Raine Tallentyre tocmai o sesizase.

Răsucind capul spre Doug Spicer, care era în urma ei, mai auzi o voce, de data aceasta vocea mătușii ei. Avertizarea venea direct din amintirile ei din adolescență. Raine, niciodată să nu le povestești celorlalți despre șoaptele din capul tău. Riști să‑ți spună că ești nebună, ca mine.

— Vreau doar să arunc o privire rapidă prin pivniță, spuse ea, îngrozită de ceea ce o putea aștepta.

Mijind ochii stânjenit în bezna de la picioarele scării, Doug zise:

— Chiar crezi că e necesar, domnișoară Tallentyre? S‑ar putea să colcăie de șoareci pe‑acolo sau poate chiar șobolani ori șerpi. Nu îți face griji, pot întocmi inventarul și fără o inspecție amănunțită a subsolului clădirii.

Doug era proprietarul firmei „Spicer Properties“, una dintre cele trei agenții imobiliare din orășelul Shelbyville, Washington. Îl contactase când sosise în acea dimineață, deoarece el fusese singurul agent imobiliar care catadicsise să ia legătura cu ea, după ce aflase de moartea Vellei Tallentyre. Cu delicatețe, Doug întrebase dacă putea face inventarul proprietății, în vederea vânzării. Raine acceptase bucuroasă propunerea lui. Realitatea era că nu fusese nicidecum asaltată de solicitările vreunor agenți imobiliari entuziaști. Cât despre Doug, acesta era relativ nou în oraș și se căznea să își consolideze afacerea. Altfel spus, aveau nevoie unul de celălalt.

Îmbrăcat într‑un costum elegant din stofa gri‑închis, la care asortase o cravată bleu, și ținând în mână o servietă frumoasă din piele maro, Doug era prototipul agentului imobiliar profesionist. Niște ochelari de firmă, cu rame fine, îi încadrau ochii spălăciți. Mașina lui, parcată pe alee, era un Jaguar. Cât privește vârsta, Raine îi dădea vreo patruzeci de ani. O calviție incipientă îi înălța cumva fruntea; în rest, avea o alură de bărbat solid și bine hrănit care, fără să fie deocamdată supraponderal, luase deja câteva kilograme în plus. O avertizase că nu va fi ușor să vândă o asemenea casă dezolantă, cu conducte și cabluri electrice învechite.

— Vin înapoi imediat, îl liniști ea.

Nu putea să‑i explice că, de fapt, nu mai avea încotro acum, după ce prinsese murmurul paranormal al unui individ care visa să omoare vrăjitoare. Raine știa că trebuia să afle adevărul înainte de a pleca din casă.

— Am făcut ceva investigații și l‑am sunat pe Phil Brooks, după ce am vorbit cu dumneata, spuse Doug. Mi‑a explicat că mătușa dumitale a renunțat la serviciile firmei lui de deratizare, cu puțin timp înainte, ăăă, de a părăsi orașul.

Cu puțin timp înainte ca eu să o fi mutat de aici, îl corectă în gând Raine. Degetele mâinii cu care atinsese balustrada se încleștară strâns pe cureaua poșetei. Cu puțin timp înainte de a trebui să o internez într‑un sanatoriu foarte scump și foarte izolat.

În urmă cu o lună, Vella Tallentyre murise în cămăruța ei din Spitalul Psihiatric St. Damian, din Oriana, o localitate de pe malul Lacului Washington. Potrivit autorităților, decesul survenise din cauza unui atac de cord. Vella Tallentyre avea cincizeci și nouă de ani.

Brusc, îi trecu prin minte că Doug nu voia, probabil, să‑și murdărească imaculatul lui costum de haine și pantofii frumos lustruiți. Și adevărul era că nici nu‑l putea blama pentru asta.

— Nu‑i nevoie să vii cu mine, zise ea. Cobor doar scările.

Te rog, fii un domn și insistă că vrei să mă însoțești.

— În fine, dacă ții neapărat, spuse Doug, făcând un pas înapoi. Nu văd niciun întrerupător de lumină, aici, sus.

— Este unul jos, la baza scării.

Vai și‑amar de codul bunelor maniere pentru gentlemeni. În fond, ce pretenție putea să aibă și ea?! Doar nu trăiau în secolul al XIX‑lea! Codul bunelor maniere, dacă existase vreodată, nu se mai aplica în prezent. După experiența prin care trecuse cu Bradley, s‑ar fi cuvenit să știe lucrul acesta, mai bine decât oricine.

Gândurile legate de detectivul Bradley Mitchell avură un efect de îmbărbătare asupra lui Raine. Valul de indignare feminină, ce o cuprinsese când își amintise de el, declanșă în ea o doză de adrenalină care se dovedi suficient de puternică încât să o propulseze pe trepte în jos.

Doug rămase ezitând în capul scărilor, umplând spațiul din cadrulușii.

— Dacă nu funcționează lumina, am eu o lanternă în mașină, se oferi el.

Prototipul agentului imobiliar dornic să se facă util întotdeauna.

Raine Tallentyre îl ignoră și coborî cu precauție în bezna de dedesubt. Poate că până la urmă nu‑i va da acceptul să scoată casa la vânzare. Problema era, însă, că niciunul dintre ceilalți doi agenți imobiliari din oraș nu părea interesat de această tranzacție. Și conta nu numai faptul că această clădire ajunsese așa de părăginită. Adevărul era că părea puțin probabil ca vreunul dintre locuitorii acestui orășel să fie tentat să achiziționeze casa.

De douăzeci de ani, acest imobil se aflase în proprietatea unei femei care fusese diagnosticată drept nebună, o femeie care auzea voci în mintea ei. Asemenea informații riscau, desigur, să domolească entuziasmul posibililor clienți. Așa cum îi explicase și Doug, va fi nevoie, probabil, să ademenească vreun cumpărător din afara orașului, o persoană dispusă să investească în renovarea construcției.

Treptele vechi din lemn scârțâiau și pârâiau. În timp ce cobora, Raine încerca să evite să se mai atingă de balustradă, având grijă totodată să pună piciorul cât mai aproape de marginea fiecărei trepte, astfel încât să nu riște să calce direct pe urmele lui. Cu prețul unor încercări dificile, învățase că energia paranormală, în cazul ființelor umane, se transmitea foarte ușor prin contactul direct al pielii cu o suprafață dură, însă un act de cruzime sângeros de o asemenea intensitate putea pătrunde și prin tălpile pantofilor.

Dar, oricât de prudentă ar fi fost, îi era imposibil să se ferească întru totul de acele porțiuni.

Fă‑o să sufere. Pedepsește‑o, așa cum mă pedepsea Mama pe mine.

Izul de igrasie și mucegai se accentua pe măsură ce Raine cobora. Bezna se căsca la picioarele scărilor ca un puț fără fund.

Raine se opri pe ultima treaptă, bâjbâi cu mâna pe perete și găsi întrerupătorul. Când îl atinse, simți o scuturătură în mână, care nu avea nimic de‑a face cu electricitatea. Arzi, vrăjitoareo, arzi.

Noroc că becul simplu din dulia montată deasupra funcționa încă, luminând palid și gălbui spațiul cu tavan scund și fără ferestre, care se afla dincolo de pragul ușii.

Pivnița era ticsită cu tot felul de vechituri și obiecte rămase de la Vella Tallentyre, după o viață plină de amar. Câteva piese de mobilier uzate, inclusiv un dulap masiv, cu oglinzi pe uși, o masă de bucătărie cu schelet metalic cromat și un blat din melamină roșie, plus patru scaune asortate, cu tapițerie din vinilin roșu, fuseseră îngrămădite laolaltă într‑un colț. În rest, cea mai mare parte a spațiului era ocupată de câteva cutii de carton și lăzi mari, în care se aflau multe dintre nenumăratele tablouri pictate de Vella de‑a lungul anilor. Picturile evidențiau toate una și aceeași temă: diverse măști sumbre și tulburătoare.

Raine simți o strângere de inimă. Ce simplu ar fi fost ca acum, după ce aruncase repede o privire în jur, să se retragă înapoi, sus, pe scări. Pentru a se convinge, însă, că niciun secret cumplit nu zăcea îngropat acolo, trebuia să coboare și acea ultimă treaptă, care îi servise drept refugiu, și să se aventureze prin labirintul de cutii și lăzi din pivniță.

Numai asta nu‑i trebuia ei acum, când și‑așa avea destule probleme personale. Formalitățile legate de succesiunea micii averi lăsate de mătușa Vella îi răpiseră enorm de mult timp și se dovediseră teribil de deprimante. Și, simultan cu aceste triste activități, Raine se văzuse nevoită să se împace cu gândul că unicul bărbat despre care credea că o accepta așa cum era, cu vocile acelea pe care le auzea numai ea, o considera complet neatrăgătoare în pat. Iar, peste toate astea, Raine mai avea și o firmă de care trebuia să se ocupe. Sfârșitul lui octombrie reprezenta o perioadă de activitate frenetică pentru „Incognito“, magazinul ei de confecții de lux. Nu, categoric nu avea nevoie de alte încurcături și probleme, însă, pe de altă parte, știa prea bine că, dacă ignora șoaptele, risca să aibă nenumărate nopți albe, în săptămânile următoare. Fără să încerce să‑și explice motivul, intuia că descoperirea adevărului constituia singurul antidot împotriva vocilor amenințătoare, care reveneau obsesiv în mintea ei.

Cu un nod în stomac, păși pe pardoseala de ciment și, întinzând o mână, atinse cel mai apropiat obiect – o cutie de carton prăfuită. Acum nu mai avea cum să se eschiveze. Trebuia să urmărească dâra de murmure paranormale lăsate de monstru.

— Ce faci acolo? strigă îngrijorat Doug, din capul scărilor. Parcă ziceai că arunci doar o privire și urci imediat înapoi.

— Sunt o grămadă de catrafuse aici. Mai devreme sau mai târziu, tot va trebui să fac ordine, așa că mai bine să‑mi formez o idee de pe‑acum, ca să știu ce mă așteaptă.

— Te rog să ai grijă, domnișoară Tallentyre.

Se prefăcu, însă, că nu‑l aude. Dacă nu catadicsise să o însoțească în această explorare prin întunecimea beciului, atunci nici pe ea nu o interesau acum platitudinile lui.

Pe cutia de carton nu exista nimic; în schimb, când își plimbă vârful degetelor peste suprafața melaminată a mesei vechi, Raine simți o nouă scuturătură sinistră.

Demonul este mai puternic decât vrăjitoarea.

Gâfâind șocată, își trase degetele de pe masă și păși repede înapoi. Oricât ar fi încercat să se pregătească psihic, știa că niciodată nu se va putea obișnui cu senzația aceea oribilă pe care o avea atunci când se atingea de dâra invizibilă lăsată de niște șoapte cu adevărat funeste.

Privi în jos, spre pardoseală, căutând urme de pași, dar nu reuși să distingă nimic. La lumina pală din pivniță, praful cenușiu care acoperea totul părea de aceeași culoare cu cimentul. În plus, umbrele adânci ce umpleau spațiile dintre cutiile stivuite acolo lăsau într‑o beznă neagră o bună parte din suprafața pardoselii.

Înainta cu pași mărunți, pipăind cu precauție obiectele pe care le întâlnea în cale, ca și cum s‑ar fi temut să nu se frigă la degete. Energia statică paranormală, lipită parcă de oglinda prăfuită a dulapului, o făcu să tresară violent.

Privind în jur, își dădu seama că se deplasa în lungul unei cărări înguste, care șerpuia prin jungla de lăzi și cutii. Imaginara potecă ducea la ușa închisă a vechii magazii de lemne. Un lacăt gros ținea încuiată ușa solidă din fața ei.

Un lacăt nou și foarte strălucitor.

Știa, dinainte să fi atins lacătul, că suprafața metalică a acestuia păstrase pregnant amprenta biologică a monstrului.

Când mai avea de făcut doar un pas până la ușa magaziei, Raine își luă inima în dinți și întinse brațul spre lacăt. Deși îl atinse doar fugitiv, cu vârful degetului, șocul se dovedi, totuși, înfricoșător.

Arzi, vrăjitoareo, arzi.

„Oh, fir‑ar să fie!“ șuieră Raine, cu respirația întretăiată.

— Domnișoară Tallentyre? strigă Doug, de‑a dreptul alarmat acum. Ce s‑a întâmplat? Ai pățit ceva?

Auzi pașii lui pe trepte. Nu încăpea îndoială că țipătul ei, denotând spaimă și uimire, declanșase în el vreun impuls bărbătesc latent, care îl îmboldise să îi vină în ajutor. Mai bine mai târziu decât niciodată.

— N‑am pățit nimic, dar e ceva foarte dubios aici, jos, spuse ea, scoțând din buzunar telefonul celular. Sun acum la 911.

— Nu înțeleg, spuse Doug, oprindu‑se pe ultima treaptă, cu palma încleștată strâns pe mânerul servietei.

Privind atent în jur, o zări într‑un final lângă ușa magaziei.

— De ce naiba vrei să chemi poliția?

— Pentru că presimt că această pivniță s‑ar putea să fie scena unei crime.

Operatoarea de la 911 intră pe fir, înainte ca Doug să‑și poată reveni din șoc.

— Pompierii sau poliția? întrebă femeia, pe un ton sec.

— Poliția, replică Raine, adoptând un ton cât mai convingător cu putință, pentru a fi sigură că operatoarea o va lua în serios. Mă aflu pe Crescent Lane numărul 14, casa Tallentyre. Spuneți‑le celor care vor veni să aducă o unealtă pentru a putea tăia un lacăt. Repede.

— Dar care‑i problema, doamnă? insistă femeia, care nu accepta să fie zorită așa.

— Tocmai am descoperit un cadavru.

Închise telefonul, înainte ca operatoarea să apuce să îi mai pună alte întrebări. În clipa aceea, sesiză că Doug nu se clintise încă din pragul pivniței. Deși trăsăturile lui erau parțial estompate din cauza întunericului, Raine ar fi putut paria că agentul imobiliar rămăsese cu gura căscată. Bietul om începea să se dumirească, probabil, că existau într‑adevăr niște motive temeinice pentru care confrații lui din localitate preferaseră să nu promoveze la vânzare fosta proprietate Tallentyre.

Precis că îi ajunseseră și lui la urechi diversele zvonuri despre mătușa Vella. Poate începea să se întrebe dacă nu cumva nebunia era o trăsătură specifică membrilor acestei familii. Și întrebarea era îndreptățită.

Doug își drese glasul.

— Sigur ești în regulă, domnișoară Tallentyre? insistă el.

Raine îi adresă zâmbetul pe care îl rezerva pentru situații de acest gen, un zâmbet special pe care Pandora, asistenta ei, îl etichetase drept un surogat de „du‑te naibii“.

— Nu, dar ce‑ar fi nou în asta? spuse ea, pe un ton politicos.

Numele ofițerului de poliție era Bob Fulton, tipul bărbatului dur, serios și milităros. Coborî în pivniță cu o lanternă mare și un patent foarte periculos, după cum arăta.

— Unde‑i cadavrul? întrebă el, pe un ton ce denota că văzuse destui morți la viața lui.

— Nu știu exact dacă există vreun cadavru, recunoscu Raine. Dar cred că ar fi bine să verificați un pic lacătul de la ușa magaziei.

Polițistul se uită la ea cu o expresie pe care Raine o recunoscu imediat, fiindcă o văzuse de atâtea ori la Bradley, când acesta lucra la o anchetă: „toți cei de‑aici sunt suspecți, până la proba contrarie“.

— Dumneata cine ești? întrebă Fulton.

— Raine Tallentyre.

— Rudă cu cucoana țicnită… ăăă, am vrut să spun Vella Talentyre?

— Nepoata ei.

— Nu vă supărați dacă vă întreb, dar ce căutați astăzi aici?

— Am moștenit această casă, spuse ea, pe un ton glacial.

Comisese indelicatețea de a o face „țicnită“ pe mătușa Vella, ceea ce însemna că nici ea nu mai avea de ce să fie politicoasă.

Sesizând clar că spiritele începuseră să se cam încingă, Doug făcu un pas în față.

— Sunt Doug Spicer. Firma „Spicer Properties“. Nu cred că ne‑am mai întâlnit, îi spuse el polițistului. Am venit, azi, aici, cu domnișoara Tallentyre, pentru a face o evaluare a clădirii, pe care urmează să o scoatem la vânzare.

— Am auzit că Vella Tallentyre s‑a prăpădit. Scuze, doamnă, spuse Fulton, înclinând capul.

— Mulțumesc, răspunse Raine, pe un ton înțepat. În privința lacătului de la magazie…

Ofițerul de poliție studie ușa și încuietoarea metalică, după care se uită bănuitor la Raine:

— Ce vă face să credeți că înăuntru s‑ar afla un cadavru?

Raine își încrucișă brațele la piept și adoptă o atitudine defensivă. Se așteptase la atitudinea suspicioasă a polițistului. Era mult mai simplu când lucra cu Bradley, care știa să intervină în asemenea momente, ferind‑o de ridiculizarea și incredulitatea interlocutorilor.

— O presimțire, spuse ea, pe un ton neutru.

Fulton pufai prelung.

— Stați așa, nu‑mi spuneți; lăsați‑mă să ghicesc. Credeți că aveți capacități paranormale, ca mătușa dumneavoastră, așa‑i?

Raine îi adresă faimosul ei zâmbet.

— Mătușa mea a avut într-adevăr capacități paranormale.

Sprâncenele stufoase ale lui Fulton se arcuiră brusc.

— Am auzit că ar fi ajuns până la urmă într‑un spital de psihiatrie, în Oriana.

— Exact, în principal din cauză că nimeni nu credea ce spunea ea. Vă rog să deschideți magazia, domnule polițist. Dacă e goală, îmi voi cere scuze pentru că v‑am răpit din timp.

— Sunteți conștientă că dacă voi găsi cu adevărat un cadavru în acea magazie va trebui să răspundeți la o mulțime de întrebări, la secția de poliție.

— Stați liniștit, știu perfect acest lucru.

Ofițerul îi scrută fața cu atenție. Timp de câteva secunde, Raine avu impresia că Fulton va continua să obiecteze, dar expresia de pe chipul ei îl determinase, probabil, să treacă la acțiune. Fără să mai spună alt cuvânt, Fulton se întoarse spre ușa magaziei și ridică patentul.

Se auzi un scrâșnet metalic, tăios, în momentul în care cleștele reteză toarta lacătului. Fulton lăsă jos patentul și, apucând strâns lanterna cu mâna stângă, întinse spre clanță mâna dreaptă învelită în mănușă.

Ușa se deschise gemând din balamalele ruginite. Raine simți că i se taie respirația, imaginându‑și ce ar putea descoperi și dacă se uita, și dacă nu se uita înăuntru. Își impuse să se uite.

Pe cimentul rece din magazie zăcea o femeie goală. Singurul articol de vestimentație din apropiere era o curea groasă de piele, încolăcită ca un șarpe lângă ea.

Femeia avea mâinile și picioarele legate. Peste gură, i se lipise o bandă adezivă. Părea tânără – nu‑i dădeai mai mult de optsprezece sau nouăsprezece ani – și groaznic de slabă. Părul negru și foarte încâlcit îi acoperea parțial trăsăturile.

Surpriza consta în faptul că tânăra trăia.