Femei vestite din lumea antica
Aa
Femei vestite din lumea antica de Dumitru Tudor
ORIENTUL
HATȘEPSUT
Regentă a trei faraoni bastarzi
Herodot și Strabo, unul părinte al istoriei, altul al geografiei, atunci când au văzut țara faraonilor și-au dat seama că „Egiptul era un dar al Nilului”. Cel mai lung fluviu din lume străbate o vale adesea strâmtă, printre două deșerturi ale morții, cel libian la apus și cel nubian la răsărit. Ea oferă oamenilor, încă din perioada pietrei necioplite, o binecuvântată oază – lată de 20–25 km și lungă de 850 km. Revărsările periodice ale fluviului asigurau fertilitatea „Pământului Negru” din această vale ce se închide spre mare în cunoscuta Deltă. De milenii, toată viața acestei țări s-a restrâns la cele două lunci inundabile ale Nilului. O populație de țărani și păstori s-a legat puternic de paradisul Văii Nilului, unde a creat una dintre cele mai vechi civilizații, cu rădăcini istorice ce depășesc în timp cinci milenii.
Epoca de mare glorie a regatului egiptean a durat două milenii, în cadrul cărora istoricii au stabilit trei epoci de înflorire, separate prin scurte perioade de stagnare: Regatul Vechi (2800–2300), Regatul Mijlociu (2000–1750) și Regatul Nou (1580–1100). În perioadele de independență, statul egiptean a cunoscut domnia a 26 de dinastii, care s-au întrecut să împăneze valea Nilului cu numeroase monumente ce stârnesc admirația lumii contemporane prin măreția și perenitatea lor. Faraoana Hatșepsut se află și ea în lista marilor ctitori din Valea Nilului. În limba egipteană numele ei înseamnă „Supremă noblețe feminină”, Hatșepsut fiind deci un epitet regal.
Până în preajma domniei unice a lui Tutmes I (1557–1508), Egiptul a întâmpinat nenumărate dificultăți în ceea ce privește succesiunea normală la tron. Cu domnia acestui faraon războinic, marele preot al zeului Amon a început a deveni arbitrul soartei dinastiilor de faraoni.
O dată cu moartea lui Amenophis I (1557), a apărut prima manifestare a crizei succesorale, deoarece rămânea după el numai o fiică, Ahmes. Regulile tradiționale de succesiune la tron prevedeau, că, în lipsa unui fiu, coroana putea reveni unui ginere al defunctului faraon. Fiind încă în viață, Amenophis I căsătorise pe Ahmes cu un fiu nelegitim al său, care fu asociat la tron sub numele de Tutmes I. Aceeași lipsă a unui moștenitor legitim de parte bărbătească avu loc și la moartea lui Tutmes I, care lăsa în viață o singură fiică, pe Hatșepsut, căsătorită și ea în acel moment cu un fiu de concubină (deci frate vitreg al ei). El urmă la tron sub numele de Tutmes al II-lea (1508–1503). Un mare basorelief din templul-mormânt de la Deir-el-Bahari, ne arată cum Hatșepsut primește în fața curții coroana ce i-o oferă tatăl său, ca regentă, deoarece ea se trăgea legal din viță regală, pe când el era un bastard. Faraonul-tată se mărgini a fi până la moarte un rege onorific. Cu toate că Hatșepsut nu-i menționată în „listele regale”, iar sculpturile parietale egiptene o arată câteodată mergând în urma lui Tutmes I și al II-lea, adevăratul conducător a fost totuși ea. Ca suverană a țării, Hatșepsut a mai purtat și numele de Maferâ, iar inscripțiile hieroglifice îi dau și titlul de „Mare soție regală”.
Tocmai pentru a-și arăta sângele său curat regal Hatșepsut a ridicat capela din complexul sanctuarului de la Deir-el-Bahari, unde decorațiile sculpturale și textele hieroglife documentau nașterea sa supranaturală din zei. Astfel, mama sa, Ahmes, ar fi fost vizitată tainic de zeul Amon din Theba, în chip de faraon. Trezită din patul său de parfumul divinității, ea i-a surâs și, prin aceasta, dragostea divină s-a zămislit în corpul său. Rămasă gravidă, faroana ar fi fost protejată în timpul sarcinii de două zeițe trimise de Amon. Alte scene din același sanctuar arată pe Amon-Râ în calitate de tată, prezentând celorlalți zei pe pruncă și declarând: „Iată pe fiica mea Hatșepsut. Ea va trăi. Eu o iubesc și sunt mândru de ea”. Ultimele tablouri înfățișează pe copila Hatșepsut alăptată de Zeița-vacă Hathor. În orice caz, Tutmes al II-lea nu-i putea fi superior ca inteligență și puritate de sânge. Destinul se arătase vitreg și de astă dată pentru dinastie: după o domnie de 5 ani alături de sora-faraon Hatșepsut, prințul consort murea și el, lăsând două fiice și un băiat tot nelegitimi. Dar acest de-ai treilea bastard nu fusese destinat domniei, deoarece Tutmes al II-lea îl încredințase preoților din templul lui Amon, ca „servitor al zeului”, unde urma să rămână întreaga sa viață. Legenda spune că, în timpul unei procesiuni religioase, la Karnak, statuia „articulată” a zeului Amon i-ar fi șoptit tainic copilului că este destinat să poarte dubla coroană a faraonilor și nu toiagul de preot. Intervenția divină în cazul înscăunării lui Tutmes al III-lea a fost imortalizată de preoți în textul unei inscripții care spune: „Chipul sacru al zeului, aclamat de mulțime, era dus din sanctuar în curtea templului. În acel moment Tutmes al III-lea se găsea cu alți slujitori ai zeului sub colonada de nord pe lângă care trecea cortegiul. Se părea că zeul caută pe cineva, de aceea se opri în fața tânărului prinț care se înclină respectuos. Dar zeul îl ridică și-l duse în locul unde, după ritualul templului, numai faraonii puteau pătrunde”. Probabil sprijinit de preoțime, tânărul prelat fu recunoscut ca faraon, sub numele de Tutmes al III-lea și căsătorit cu una dintre fiicele legitime ale înaintașului său (după unii autori, minorul ar fi fost căsătorit pro forma chiar cu Hatșepsut). Deoarece atât noul faraon cât și soția sa erau minori, regența s-a încredințat mătușii Hatșepsut, care prin abilitatea sa va ști să-și prelungească mult timp acest mandat.
Puținele statui ale faraoanei ce au scăpat de furia succesorului său ne arată o figură fină, înaltă, energică cu ovalul prelungit al feței, cu obrajii puțin slabi, ochii afundați în arcade, fruntea joasă, cu gura mică și strânsă la colțuri.
Sub domnia reginei Hatșepsut, clerul zeului Amon din Theba a reușit să-și cimenteze o situație de prim ordin în stat și să formuleze o teorie de caracter teocratic, după care succesiunea la tron depindea de consimțământul preoțimii marelui zeu. O inscripție contemporană pusă de arhitectul palatului, Ineni, arată că „Tutmes al II-lea s-a ridicat triumfător în ceruri și acolo s-a contopit cu zeii. De îndată, fiul său îi luă locul pe pământ, ca rege al «Regatului Dublu» și deveni stăpânul tronului aceluia ce-l zămislise. Iar sora sa, divina soție Hatșepsut conduse treburile celor două țări după planurile sale. Egiptul muncea plecându-și capul în fața ei și minunatele cereale veneau de la zeul Amon-Râ. Ea reprezenta otgonul de remorcat Egiptul de Jos și stâlpul de ancorat Egiptul de Sus; ea devenise direcția cea bună a cârmei din Deltă; era stăpâna care da porunci, ale cărei excelente planuri pacificau cele «Două Țări» atunci când cuvânta ea”.
Această inscripție gravată în templul de la Deir-el-Bahari, din ordinul faraoanei Hatșepsut, arată clar că adevăratul conducător al văii Nilului era ea, ca o puternică regentă, căreia trebuia să i se supună și regele asociat, Tutmes al III-lea. Documentele sculpturale oficiale ale vremii ne-o arată pe regentă mergând în frunte și urmată de nepotul său, faraonul asociat Tutmes al III-lea. Nici atunci când regele deveni major, Hatșepsut nu renunță la putere. Ea își asigură în continuare drepturile de regentă, îmbrăcă costumul bărbătesc al regelui și pretinse să i se acorde protocolul rezervat numai faraonului-bărbat. Cu o energie nemaiîntâlnită până atunci, ea nu lăsă puterea din mână timp îndelungat, adică până în anul 1483, când muri, probabil de bătrânețe.
Hatșepsut, ca regentă, regină și faraon, a afirmat o nouă teorie asupra puterii. Dezvoltarea ideii monarhice, având ca temelie zeificarea faraonului, a reintrodus de altfel sistemul din epoca Vechiului Regat, prin care regele era privit ca o încarnare pe pământ a zeului Râ. Nu legile omenești acordă tronul faraonului, ci voința puternică a zeului Amon. Pe baza acestei concepții, preoții lui Amon au sprijinit venirea la tron a lui Tutmes al III-lea. De acum puterea faraonilor depindea de cler și nu de legile fixate de înaintași. Preoții din Theba introduceau astfel un nou sistem monarhic: faraonul este interpretul voinței zeului.
Ideea aceasta privitoare la designarea faraonului de către divinitate s-a fixat pe timpul îndelungatei regențe a faraoanei Hatșepsut. Regina se lăuda în inscripțiile religioase ale timpului că ea însăși s-a născut din zeul Amon. Faraoana, ca „soție” a lui Amon, va deține un rol important în succesiunea la tron. S-a arătat că cei trei Tutmes, erau fii nelegitimi, născuți din concubine, ajunși la tron în urma unei căsătorii cu o prințesă legitimă și numai astfel și-au consolidat domnia, în calitate de prinți consorți.
Tutmes al III-lea, născut dintr-o concubină și un rege care și el la rândul său avusese aceeași naștere nelegitimă, nu putea fi considerat ca purtând în vinele sale sânge zeesc mai curat decât al regentei Hatșepsut, născută direct dintr-un „Zeu-rege”, pe care-l putea reprezenta pe pământ. Astfel, problema dinastică căpăta un aspect religios; preoții lui Amon, atribuind tronul, se înfățișau ca executori ai voinței zeului. Prin aceasta, clerul dobândește o mare ascendență politică. Marele preot al lui Amon-Râ conferi faraonului dreptul la domnie. Pe timpul regentei, demnitatea aceasta religioasă era deținută de preotul Hapuseneb, pe care Hatșepsut l-a numit concomitent și în postul de vizir, un fel de prim-ministru, păstrător al peceții regale. Șef suprem al cultului și conducător al treburilor politice din stat, marele preot era adevăratul stăpân al tronului. Favorurile regentei s-au extins și pentru fericirea altor preoți. Cel de-ai doilea preot al lui Amon a devenit șeful consiliului privat al regentei, arhitect-șef și mare intendent al bunurilor curții. Din întâmplare, cel de-ai doilea preot al lui Amon, ajuns acum al doilea mare potentat politic în stat, a fost în acea vreme genialul arhitect Senmut, amant al regentei și constructorul mărețului templu funerar al patroanei sale, de la Deir-el-Bahari. Din rândul preoțimii au mai fost promovați în anturajul regentei cancelarul Nehesi și trezorierul Thuti. Cu toții constituiseră un fel de camarilă ce-și împărțise puterile în stat.
Astfel, regenta Hatșepsut, întărită în postul ei de conducere prin teoria teogamiei regale, devenise exponentul triumfului preoțimii zeului Amon și transformase țara într-o teocrație.
De îndată ce a murit regenta, Tutmes al III-lea a căutat să distrugă toate monumentele și arhivele ce aminteau numele înaintașei sale. De aceea, izvoarele pentru cunoașterea vieții faraoanei sunt astăzi destul de puține. Cu toate acestea, fanatismul și ura succesorului nu i-au nimicit strălucirea domniei. Deși faraonul, pus sub tutela ei timp de peste două decenii, era o fire ambițioasă, dotată cu aptitudini de conducător de oști și de oameni, inteligența despoticei regente l-a ținut în frâu până la moartea ei. Pentru a stăvili veleitățile de domnie directă ale tânărului faraon, Hatșepsut se folosea de camarila sacerdotală înscăunată la curte, unde constituia un fel de partidă legitimistă. Bineînțeles, rivalitatea dintre regentă și ambițiosul faraon oferea preoților posibilitatea să-și rotunjească averile.
Tatăl regentei fusese un faraon războinic ale cărui oști supuseseră ținuturile nubienilor și împinseseră frontierele până dincolo de Sinai, până în nordul Siriei și până la cotul Eufratului. Dar fiica sa, regenta Hatșepsut, instaură o politica de pace, extinsă de la cataractele superioare ale Nilului până la malurile Eufratului. Liniștea din interior aduse o însemnată propășire materială în Valea Nilului și o epocă febrilă de construcții ridicate peste ruinele lăsate cu o jumătate de veac mai înainte de distrugerile invadatorilor hicsoși. Opera de constructor a regentei este evocată într-o inscripție în care ea spune:” Am reconstituit ceea ce fusese distrus și am dus la bun capăt ceea ce era neterminat. Asiaticii amestecați cu alți barbari au locuit în nordul țării, unde au dărâmat ceea ce fusese zidit cândva, nesocotindu-l pe zeul Râ”. Dacă ea n-a purtat războaie ca alți faraoni, energica și chibzuita regentă a rămas nemuritoare prin construcții. Portretele sale o arată „în mare ținută” de faraon. De aceea, purta o barbă artificială, împletită, cu care apărea mai ales în timpul solemnităților publice.
Domnia regentei a rămas memorabilă în istoria faraonilor prin expediția „colonială”, organizată în țara Puntului, denumită și „Țara Zeului”. Expediția a avut loc în al nouălea an al domniei sale și se spunea că ea fusese ordonată de însuși zeul Amon. Scopul ei a fost însă aprovizionarea din abundență a sanctuarului recent construit la Deir-el-Bahari, cu mirt, tămâie, parfum (aromate), lemn scump, uleiuri fine extrase din sicomor, aur, argint, pietre prețioase, toate necesare cultului și mobilierului de ritual din sanctuar. Misterioasa țară a Puntului se găsea în părțile Abisiniei și Somaliei de azi, la răsărit de Massana. Încă din perioada dinastiei a V-a (circa 2700 î.e.n.), regiunea devenise unul dintre principalele obiective comerciale ale Egiptului. Pereții multor mausolee ale demnitarilor sau ale faraonilor păstrează urma unor asemenea călătorii, organizate cu sprijinul armatei, căci drumul era lung și periculos atât pe mare, cât și pe uscat. Se știe că în vremea dinastiei a XI-a (2151–1991), comunicarea cu țara Puntului se făcea prin Koptos, în lungul deșertului arabic. Greutățile călătoriei îndemnau, mai mult pe aventurieri, să plece spre aceasta bogată, regiune. În cartea intitulată Povestirile naufragiaților ne sunt expuse sub o formă îmbrăcată în mister peripețiile îndrăzneților negustori.
Tablourile sculptate pe (pereții de la Deir-el-Bahari, unde au fost executate după planurile arhitectului Senmut, povestesc amănunțit expediția spre țara aromatelor, ordonată de curte în al nouălea an de domnie a regentei. În urma unui consiliu regal, au pornit cinci corăbii, puse sub comanda lui Senmut și Nehesi, spre această țară de basme. Îndrăzneții corăbieri purtau, din ordinul faraoanei, cele mai seducătoare mărfuri ce puteau fura ochii barbarilor, și care erau oferite localnicilor în schimbul unor mărfuri mult mai prețioase. Vasele au coborât pe Nil până în Delta, au trecut prin vechiul Canal de Suez, pe lângă Wadi Tumilât, către răsărit, intrând în lacul Amer și apoi în Marea Roșie. După zile grele de navigație, s-a debarcat” pe cele două țărmuri foarte înverzite”, identificate azi cu cele două maluri ale Mării Roșii, cel african și cel arabic, din ținutul aromatelor, adică în dreptul Somaliei. Locuitorii întâlniți în acea regiune erau de neam hamit, cu piele brună, și stăpâneau triburi de negri ce munceau pentru ei. Acolo, la umbra palmierilor și a sicomorilor, ale căror frunze dau picături de rășini aromate, negustorii veniți din Egipt au construit locuințe lacustre, pe piloni, în fața cărora și-au expus mostrele de mărfuri, pentru schimbul în natură cu băștinașii. Între exponate figura și o statuie de aur a regentei, turnată, cu chipul zeiței-vacă Hathor, stând în mijlocul zeilor din valea Nilului. Printre clienți figurează șeicul din Punt, numit Parihu, venit cu soția sa, Ati, un fel de Venus de neam hotentot, având șira spinării unsă cu uleiuri mirositoare și grase. Stăpânul Puntului a permis lui Senmut să dezrădăcineze și să transplanteze în curtea sanctuarului de la Deir-el-Bahari mai mulți puieți de sicomori aromați. Cronica gravată în piatră a acestui sanctuar-mauzoleu arată cum oamenii lui Senmut au cumpărat abanos, aur și ivoriu, diferite lemne aromate, blănuri, pene de struț, animale exotice ca maimuțele, ogari sălbatici, leoparzi, girafe, precum și sclavi din cele două neamuri ale populației locale (hamiți și negri) etc. Flotila s-a întors cu bine la Theba. Prețioasa încărcătură de mărfuri și sclavi a fost consacrată în întregime sanctuarului bunului zeu Amon. Natural, preoțimea beneficia și ea de aceste mărfuri străine. Inscripția dedicatorie spune ca expediția lui Senmut și Nehesi s-a întors cu foarte mari minunății din ținutul Punt: „tot felul de lemn parfumat din țara divină, un morman de rășină, lemn verde de smirnă, lemn negru de abanos, fildeș, aur, argint, lemn de kinamon, tămâie, alifii pentru ochi, paviani, maimuțe cu coada lungă, câini de vânătoare, piei de panteră din sud, sclavi indigeni cu copiii lor. Niciodată nu se adusese ceva asemănător pentru regii ce au domnit în Egipt”.
În al șaptelea an al domniei sale, ca un fel de recunoștință față de protectorul său divin, Amon, și ca răsplată pentru sprijinul ce-i dădea preoțimea, Hatșepsut zidi mărețul templu-mausoleu de la Deir-el-Bahari, monument urmai de noi construcții religioase și de obeliscuri înălțate la Karnak (vechea Thebă egipteană) și în alte mari centre religioase ale regatului. Arhitectura epocii regentei se remarcă prin grandioasele porticuri cu colonade „protodorice”, iar sculptura basoreliefului arată o lucrare rafinată, manierată, echilibrată și sobră. Acest stil reprezintă de fapt o inspirație de caracter dogmatic cerută de clerul lui Amon și transpusă în piatră de marele arhitect Senmut.
Remarcabila construcție-mausoleu a regentei, zidită la Deir-el-Bahari, fusese rezemată de peretele stâncos al Nilului. Planul său avea ca model un mic templu construit pe terase de faraonul Mentuhotep al III-lea, din vremea Regatului Mijlociu La Deir-el-Bahari, întregul plan se desfășoară pe trei terase suprapuse, înconjurate de colonade și unite la mijloc prin rampe de acces. Complexul se extindea de la malul fluviului până sub stâncă. Ansamblul lui conținea ca elemente principale propileele, aleea sfincșilor lungă de un kilometru, prima curte închisă de o rampă cu două porticuri pe flancuri, a doua curte similară cu prima, o a treia curte, mai mică, închisă în colonade și, ca punct final, un sanctuar-peșteră, scobit în stâncă. Aceste elemente se amplasaseră pe aceeași axă, oferind o simetrie solemnă, care devine din ce în ce mai aspectuoasă, pe măsura ridicării ei pe terase. Ceea ce impresionează pe vizitator sunt, în primul rând, colonadele simple, cu puternice jocuri de umbră și lumină, apoi bogăția decorației sculpturale, realizată într-o perfectă armonie geometrică, al cărei fundal îl constituie stâncile sălbatice și golașe. Terasa centrală arată vizitatorului nașterea supranaturală a zeiței și albumul sculptat al expediției din Punt. Într-un atare tablou apare și corpolenta regină din Punt, hotentota Ati, tipul frumuseței africane. Ca să reamintească și altfel această călătorie, Senmut a plantat și închinat lui Amon o grădină cu arborii aduși din legendara țară a Răsăritului. Într-o inscripție așezată alături, Hatșepsut declară că „este mândră de a fi reconstituit peisajul natural din Punt, destinat aici zeului său, așa cum acesta îi poruncise, de a fi realizat o grădină după măreția sa, prin care zeul să se poată plimba”.
Orașul sfânt al Thebei s-a împodobit și el cu noi monumente dăruite de regentă. Se remarcă acolo un templu dedicat aceluiași Amon, cu piloni uriași în complexul unor colonade, apoi două obeliscuri înalte de 30 de metri, fiind astfel printre cele mai mari din Egipt (dintre care unul s-a prăbușit). Pe unul dintre obeliscuri, mândra faraoană a pus să se scrie: „Toate țările din afară îmi sunt supuse. Granițele mele sudice ating țara Puntului, cele de la răsărit se întind până în mlaștinile Asiei. Locuitorii din Sinai se află sub stăpânirea mea. La Apus, regatul meu se întinde până în Manu. Eu domin Lybia. Spre nord, frontiera este formată de insulele mării… Domnesc peste beduini, locuitorii deșertului. Mi se aduce mirtul din Punt etc.” Se pare că Hatșepsut are „meritul” de a fi deschis în istorie, prima încercare de „politică colonială”, de caracter egiptean și religios.
Din lipsă de documente sfârșitul domniei ca și cel al vieții acestei dârze faraoane ne rămân necunoscute. Nu posedăm nicio dovadă că ea ar fi fost înlăturată de la conducere și că ar fi murit dizgrațiată. A dispărut, probabil, de moarte naturală și în plină glorie. Dar după dispariția sa, umilitul Tutmes al III-lea, scăpat de o tutelă ce-i era odioasă, a căutat să se răzbune cu o ură sălbatică. Au fost organizate distrugeri barbare asupra monumentelor ce aminteau numele și chipul regentei care îngenunchiase trei faraoni bastarzi purtând același nume. Noul faraon nu i-a respectat nici sarcofagul ce-i dă într-un text hieroglific titlul de „regină” și „soție de faraon”. Această damnatio memoriae s-a aplicat și arhitectului Senmut, cel care-și imortalizase stăpâna prin mărețe construcții și prin succesul expediției din țara Puntului. Tânărul Tutmes al III-lea, acum în vârstă de 30 ani, autoritar și vijelios, ordonă ca nu mele fostei regente să fie șters de pe pietre și înlocuit cu al celor trei faraoni bastarzi, umiliți de ea. Portretul reginei, răspândit pe mii de basoreliefuri și cioplit în sute de statui, a fost izbit și șters cu lovituri de ciocan. După credința egiptenilor, ștergerea numelor faraonului din textele hieroglife și sfărâmarea chipului său îl împiedicau de a beneficia de o viață fericită în lumea zeilor. Furia succesorului s-a abătut și asupra unor construcții ale regentei, care au fost demolate sau ascunse după ziduri. A respectat numai mărețul templu-mausoleu de la Deir-el-Bahari. Nu a cruțat însă mormintele colaboratorilor regentei, pe care le-a distrus și jefuit. Natural, cei care se mai găseau în viață, din camarila regentei, au avut o soartă și mai tristă. O atare persecuție post mortem explică și dispariția numelui suveranei din „listele oficiale de faraoni”, unde Hatșepsut trebuia să apară printre cei mai glorioși conducători din Valea Nilului. Toate acestea arată pasiunile și grupările politice ce frământau curtea regală, atmosferă de care va ști să beneficieze în viitor tagma preoțească. Dar persecuțiile lui Tutmes al III-lea, pornite împotriva unei femei ce se ridicase la rangul de faraon, peste capetele a trei regi, n-au reușit să șteargă definitiv amintirea și gloria reginei Hatșepsut, pe care arheologii o reconstituie treptat din sfărâmăturile monumentelor sale.
Hatșepsut a condus regatul cu o mână energică, de care se temeau supușii din Valea Nilului și vasalii din Siria până în Etiopia. Împotriva celor ce îi contestau autoritatea, ea se „ridica ca o panteră furioasă”, pornea în fruntea armatei și, la simpla ei apariție, rebelii își plecau capetele. Domnia sa a fost prosperă în economie, artă, administrație, politică internă, diplomație și pe câmpul de luptă, fiindcă a știut să-și aleagă cei mai buni colaboratori. Arhitectul său, Senmut, a reușit să imortalizeze această domnie în construcțiile ordonate de faraoană la Deir-el-Bahari, Karnak și în Theba.
O dată rămas singur stăpân al țării Nilului, Tutmes al III-lea, părăsi politica de pace a înaintașei sale. Timp de 40 de ani (până în 1435), prin războaie, dădu Egiptului o faimă militară fără precedent. În acel moment, Siria și alte posesiuni asiatice ale faraonilor figurau numai cu numele ca fiind supuse Egiptului. Energicul faraon întreprinse 17 campanii în Asia Mică, duse hotarele dincolo de Eufrat și se înrudi cu puternica curte regală din țara mitannilor. Dacă predecesoarea regentă și-a înscris gloria în filele istoriei printr-o politică de pace și prosperitate economico-culturală internă, noul șef militar, denumit de unii și „Napoleon al Orientului”, și-a impus-o prin sabie. Monumentele nepieritoare de la Theba și Deir-el-Bahari păstrează însă, în continuare, memoria primei femei egiptene ce s-a urcat pe tron ca reprezentantă a zeilor și ca regentă a trei faraoni bastarzi, dintre cei mai cruzi și ambițioși.
ȘAMMURAMAT – SEMIRAMIS
Săpăturile arheologice conduse de învățații germani în ruinele orașului asirian Assur au descoperit, între alte vestigii monumentale, și o alee mărginită cu două rânduri de blocuri din piatră, frumos cioplite și acoperite cu inscripții cuneiforme. Pe unul dintre rânduri, blocurile conțin texte cuneiforme ce cataloghează numele și titlurile a o serie de regi care au domnit în Asiria, iar cele din fața lor indică nume de înalți demnitari ai curții lor. Atenția arheologilor a fost reținută de însemnarea de pe un bloc, cu următorul conținut: „Piatră pentru cinstirea (reginei) Șammuramat, soția (lui) Șamași Adad, rege al Lumii, rege al Asiriei, mama lui Adadnirari, rege al Lumii, rege al Asiriei; nora lui Salmanasar, regele celor patru părți ale Lumii”.
Întâlnim în această însemnare, genealogia unei regine și regente din statul asirian, cunoscută până aici și din alte izvoare istorice sau epigrafice: Șammuramat, denumită și Semiramis – Semiramida. Ea fusese soția regelui Șamași Adad al IV-lea care a domnit între anii 826–809 și a murit destul de tânăr, pe tron. O dată cu dispariția soțului rămânea un fiu minor, viitorul rege Adadnirari al III-lea (809–782), care avea în anul decesului tatălui său numai 12 ani, deci era incapabil de a domni. Conducerea a fost luată atunci, în calitate de regentă, de mama sa, Șammuramat, până în anul 806, când fiul se putea considera matur pentru domnie. Cu toate acestea, regenta a păstrat în continuare frânele regatului în mâinile sale. Prezența ei la cârma statului se considera justificată și prin faptul că Asiria ducea, în acel timp, lupte grele cu statul Urartu.
Este singurul caz din istoria statului asirian, când o femeie apare în fruntea treburilor interne și externe. Inscripțiile de pe celelalte blocuri aflate la Assur, și în alte capitale menționează și alte femei de palat numai ca soții de regi. Nu mai întâlnim deci un alt caz de „conducere feminina” directă. Șammuramat s-a menținut ca regentă (sau ca asociată la domnie a fiului său) până după anul 787, când documentele încetează a-i mai menționa numele.
Istoria ținuturilor asiro-babilonene este tot atât de veche ca și a Egiptului. Mesopotamia și Asiria au cunoscut însă mai multe frământări și transformări politice decât liniștita Vale a Nilului. În decursul a două milenii s-au produs furtunoase migrațiuni de triburi și popoare, atât de-a curmezișul pământurilor fertile și irigate ale câmpiei mesopotamiene, cât și în regiunile pastoral-agricole de pe luncile, dealurile și din munții Asiriei. Primii care și-au făcut apariția, venind dinspre India, ca să se așeze la gurile Eufratului și Tigrului, au fost sumerienii. Aceștia sunt considerați drept creatori ai celor dintâi așezări de caracter urban, apoi ca inventatori ai scrierii pictografice, înlocuită treptat de cea cuneiformă. Le-au urmat triburi de origine semită, ce s-au așezat către sudul Mesopotamiei; apoi, dinspre nord și nord-est, au invadat șesul mănos al regiuni elamiții, guttii, casiții, huriții, urartienii, catii și alții. Mulți dintre acești „barbari” au fost domoliți de cultura sumeriană, care domina din punct de vedere religios și spiritual întreaga Mesopotamie încă din mileniul al III-lea. Ca o reacțiune împotriva dominației politico-culturale a Sumerului, s-a ridicat Akkadul, cel ce a impus o hegemonie babiloneană a cărei culme o întâlnim sub dinastia creată de Hammurabi (circa 1800). Dar dacă politicește sumerienii au cunoscut un recul în centrul Mesopotamiei, cultura lor nu a putut fi înlăturată din acele locuri. Scrierea și limba diplomatică din străvechiul Orient se bazau tot pe milenarele cuneiforme sumeriene, folosite chiar și în relațiile diplomatice dintre Babilon și faraoni.
La începutul mileniului II î.e.n. Au apărut în Orient și state formate din populații indo-europene, cum a fost cel hittit, cu capitala la Bogazkioi în Asia Mică. Hittiții vor avea de dus lupte seculare cu statul Mitanni, apoi cu Egiptul, pentru ținuturile siriene, fereastra Orientului la Marea Mediterană. Șesul Mesopotamiei și arida Vale a Nilului, lipsite de metale, piatră și lemn, puteau găsi aceste” materii prime” numai în ținuturile siriene și ale Asiei Mici, ceea ce explică lupta statelor din jur pentru stăpânirea acestor regiuni.
Pe când Șammuramat conducea destinele Asiriei, acest stat avea deja o istorie îndelungată. El se constituise cu încetul, încă din prima jumătate a mileniului II î.e.n., dar în perioada sa cea mai îndepărtată (Imperiul Vechi) nu a înscris fapte de seamă în istorie. Înflorirea politică a Asiriei crește treptat în secolele XIV-XII î.e.n., pe măsură ce statele puternice din jurul ei, ca cel al mitannilor, al hittiților și al casiților se prăbușesc. Acum se deschide epoca Imperiului Mijlociu asirian, când evenimentele din Assur se împletesc politicește cu cele din Babilon. Regele Tiglatpalassar I (1115–1070) a purtat războaie victorioase cu Urartu și în Siria, folosindu-se de o admirabilă armată de soldați-țărani.
Populația asiriană s-a format dintr-un complicat amestec de neamuri locale, semite, ariene etc. În regiuni aspre ca relief, climă și resurse de trai, populația țărănească asiriană se obișnuise cu lipsurile și supunerea față de șefi. Exploatând mine de fier, regii asirieni au putut ridica o oștire bine înarmată, compusă din infanterie, cavalerie și înzestrată cu care de luptă, o armată ce se deplasa cu o mare repeziciune, la ordinul regelui. Rivalii seculari ai Asiriei se găseau în Urartu și Siria de nord, către care s-au îndreptat expedițiile regilor din Assur, mai ales în epoca regentei Șammuramat.
Documentele cuneiforme privitoare la activitatea regentei Șammuramat se numără pe degete. Unul dintre acestea, inscripția onorifică a guvernatorului Nergaleris din provincia Rasype, pusă la Sabaa, în anul 805, pentru adularea tânărului rege proaspăt însărcinat, Adadnirari ai III-lea, în chip surprinzător nu mai menționează și pe regina-mamă. Unii asirologi au tras concluzia că acest document ar indica un fel de împărțire teritorială a statului, între mamă și fiu, ceea ce pare puțin probabil.
Dar 22 de ani mai târziu, o întâlnim iarăși pe Șammuramat-Semiramis, în calitate de regentă, alături de fiul său. Inscripții repetate pe patru statuete ale zeului babilonian Nebu, gravate din ordinul lui Beltarsiiluma, guvernator al cetății Kalakh (Nimrud), arată clar că din inițiativa ei s-au transportat de la Borsippa la Kalakh statuile acestei divinități babiloniene. Textele cinstesc, deopotrivă, pe regele Adadnirari al III-lea și pe Semiramis-Șammuramat, denumită „stăpână a palatului său”.
Originară din Babilon, regenta a activat intens pentru o apropiere și o contopire asiro-akkadiană, sub conducerea regilor de la Assur.
Dușmănia dintre Asiria și Akkad devenise acută încă din timpul scurtei domnii a soțului său, Șamași Adad al V-lea. În urma mai multor campanii, el detronase pe regele din Babilon și-l târâse în captivitate, la curtea din Assur, împreună cu mulți ostateci. Tot timpul regenta a sfătuit pe fiul său să ducă o politică de împăcare a marelui oraș mesopotamian, dar mai ales să fie atent cu zeii de pe malurile Eufratului. Datorită acestei politici de clemență, inițiată de regentă, au fost deschise larg porțile dinspre Asiria pentru transferul culturii din Babilon, cum ar fi adoptarea cultului zeului Nebu. Totodată, la îndemnul ei, ostatecii și captivii din Babilon, aduși cândva de Șamași Adad al V-lea, căpătau învoirea de a reveni la casele lor.
Nu numai sângele ei de babiloniană o îndemna să-și sprijine țara de baștină, dar și dorința înțeleaptă de a realiza o comunitate economică, religioasă și culturală între cele două state. S-a perfecționat, din îndemnul ei, rețeaua canalelor de irigație, fără de care Mesopotamia, „cornul de aur fertil”, ar fi devenit o țară a deșertului sălbatic. Din gura localnicilor, patru secole mai târziu, sfătosul istoric Herodot afla că această importantă operă de hidroameliorații fusese realizată prin grija Semiramidei din Assur, pe care el o deosebea de o altă Semiramidă, Nitocris, soția regelui babilonian Nabucodonosor al II-lea (604–562). După ce descrie amănunțit orașul Babilon, el ne spune că acesta a avut mulți regi care: „… au înfrumusețat zidurile și sanctuarele orașului, iar în șirul lor se numără și două femei. Cea care a domnit cu cinci generații înaintea celei de-a doua se numea Semiramida. Ea a ridicat în câmpie niște diguri de pământ vrednice de văzut; mai înainte vreme, Eufratul ieșea din albie adesea, înecând câmpia toată” (Herodot, I, 184). Mai apoi, istoricul grec ne comunică că cea de-a doua regină se numea Nitocris, care a fost de fapt faimoasa Semiramidă a grădinilor suspendate și soția lui Nabucodonosor. Toate construcțiile puse de el pe seama acesteia din urmă rămân însă în domeniul fanteziei marelui istoric.
Pe tot timpul minorității fiului său, când Șammuramat deținea singură conducerea statului asirian, luptele nu au mai contenit cu vecinii. Presiunea asupra Mesopotamiei superioare venea din două părți: dinspre podișul Armeniei, unde se stabiliseră mezii, și dinspre lacul Urmia, unde stăpâneau cei din Urartu. Campaniile împotriva celor doi dușmani au fost purtate de către generalii săi sau chiar de regentă. Dar cum acestea se repetau an de an, ele par a nu fi obținut succese importante. Încă de pe timpul domniei lui Salmanasar al III-lea (859–826), socrul regentei Șammuramat, urartienii deveniseră principalii dușmani ai Asiriei și puneau adesea în pericol marile orașe-capitale ca Ninive (lângă Mosul), Kalakh și Dur-Șarukin (Khorsabad). Când Adadnirari al III-lea a devenit major, i-a revenit sarcina de a continua luptele cu mezii (opt campanii) și cu urartienii, fără să aducă o rezolvare a vechiului conflict. În pregătirea și ducerea acestor războaie, regenta a deținut un rol important. Adesea a însoțit călare în campanii pe soțul și fiul său, până în regiunile aspre ale podișului Armeniei.
Energica și dinamica Șammuramat a intrat în legendele create de Orient, ca soție a eroului Ninus, cel care ar fi întemeiat statul asirian și ar fi fundat orașul Ninive. În același timp, alte versiuni au confundat-o cu omonima sa, Semiramis din Babilonul lui Nabucodonosor. Asemenea tradiții legendare au fost înregistrate de Herodot și de medicul grec Ctesias din Cnidos, care își desfășura activitatea în Persia în jurul anului 400 î.e.n. Figura legendarei regente s-a răspândit în literatura populară iraniană, de unde a trecut apoi la alte popoare. Este, desigur, eronat a pune bază istorică pe asemenea povestiri populare, mai toate de caracter mitic, pentru a reconstitui biografia ei. Dar dacă s-au brodat atâtea fapte pe seama vieții acestei femei-regente, însemnează că ea a deținut un loc de seamă în istoria asiriană.
În versiunea lui Ctesias din Cnidos, Șammuramat-Samiramis apărea ca prima „femeie fatală”. Legenda ei ca „femeie fatală” a fost împletită cu mitul zeiței Iștar sau Astarteea, divinitate caldeo-asiriană, cu atribuții complexe, între care și aceea de a fi protectoarea dragostei. Îndemnată de această zeiță, frumoasa hetairă Semiramis ar fi cucerit inimi de regi, ar fi terorizat amanții și, întocmai ca divina sa patroană, îi gâtuia câteodată – ne spune Ctesias.
Povestirile populare asiriene dăduseră o frumoasă aureolă acestei legendare femei. Folosind legende culese de Herodot și de Ctesias, istoricul Diodor din Sicilia (secolul I î.e.n.) răspândea în lumea grecească și romană numeroase amănunte despre biografia reginei Semiramis-Șammuramat, între care și acela că, împreună cu soțul ei Ninus, ar fi întemeiat imperiul asirian. Printre grecii ionieni din Asia Mică circulau de asemenea fel de fel de povestiri fantastice legate de domnia ei.
După o altă frumoasă legendă ce avea curs printre mezi, această femeie ar fi născocit un costum straniu care, o dată îmbrăcat, făcea imposibilă deosebirea femeii de bărbat. El era folosit mai ales în campanii de către soldații medo-perși. Esențialul îl constituiau pantalonii, pe care însăși prima lor croitoreasă, Semiramis, îi îmbrăca pe timp de război. În realitate, aceasta piesă de costum se cunoștea cu mult înainte de epoca regentei. Invenția ei i s-a atribuit regentei, pentru că a fost prima femeie care s-a îmbrăcat în pantaloni pe câmpul de luptă.
Fiind născută la Babilon, Șammuramat-Semiramis n-a fost uitată nici de numeroasele legende ce circulau în întreaga Caldee. Imaginația localnicilor i-a atribuit întemeierea Babilonului, socotind-o străbună a primei dinastii care a domnit în marele oraș. Era apoi de așteptat ca, tot ei, să i se atribuie ideea construcției celebrelor „grădini suspendate” de pe malurile Eufratului, după cum se știe, o lucrare considerată ca una dintre cele șapte minuni ale lumii vechi. Autorii antici, între care Ctesias și Berosus – acesta din urmă, preot și istoric babilonian (circa 280 î.e.n.) – au combătut această tradiție, dovedind că celebrele grădini în terase fuseseră ridicate mult mai târziu, de către Nabucodonosor, pentru soția sa Nitocris, cea de-a doua Semiramis, adusă din ținuturile muntoase ale Mediei, pe care frumoasa regină dorea să le aibă la Babilon, cel puțin în miniatură.
Multe legende despre Semiramis-Șammuramat s-au vehiculat și în țara Urartu, neîmpăcata dușmană a Asiriei din acea vreme. Armenii din epoca romană (succesorii uranienilor) denumeau orașul-capitală Van, situat pe malul lacului cu același nume, și „Cetatea Semiramidei”. Conducta de apă ce alimenta orașul se considera ca o lucrare a aceleiași regine, de aceea purta denumirea de „Apa Semiramidei”. Acest apeduct, în funcțiune și azi, fusese construit de regele din Urartu, Menua, contemporan cu legendara regină asiriană. Există de asemenea numeroase toponime în podișul Armeniei, mai ales construcții ridicate pe stânci, care amintesc și azi numele Semiramidei asiriene.
Prin faptul că numele reginei Șammuramat-Semiramis a intrat în poezia și legendele atâtor popoare din Orient (mezi, perși, babilonieni, urartieni, egipteni, ionieni etc.) putem deduce importanța domniei sale în calitate de regentă, ilustrată prin războaie, construcții administrative, acțiuni diplomatice ș.a. Ele învăluie fapte reale, pe care istoricește nu le putem reconstitui cu totul în lumina adevărului. Semiramis din Babilon, ajunsă a fi Șammuramat la Assur, a fost o mare personalitate istorică care a urmărit să realizeze, în numele soțului și fiului său, o unitate nu numai politică, dar și culturală a Orientului. Hatșepsut a consolidat țara Egiptului, lăsând succesorului său, Tutmes al III-lea, o situație ce i-a permis să dea statului un mare avânt intern și extern. Același lucru l-a pregătit în Mesopotamia și Șammuramat-Semiramis. După moartea ei, Tiglatpalassar al III-lea (745–727) a creat „Noul Imperiu Babilonian”, cu centrul la Babilon și a supus toate statele dușmane, realizând ceea ce dorise înaintașa sa.
Cu energie și înțelepciune Șammuramat-Semiramis a condus un stat puternic. De aceea, poetul latin Iuvenal (secolul I e. N.) descoperea în această femeie o Cleopatra asiro-babiloniană.
