Fenomenul Pitesti

Fenomenul Pitesti de Virgil Ierunca

Ne aflăm mereu sub semnul lui George Orwell, care – o știm cu toții – în cartea sa, „1984”, punea printre instrumentele-cheie ale statului comunist, Ministerul Adevărului, menit sărescrie, în fiecare zi, Istoria. În crematoriile acestui Minister dispăreau, clipădupăclipă, nu numai documentele adevărate asupra trecutului, dar și versiunile succesive ale puterii.

Dispăreau și dispar. Ceea ce se numește în Răsărit disidența se definește, în primul rând, prin apelul la memorie, prin smulgerea documentelor din crematoriul acestui Minister, prin metamorfozarea cenușii în faptă. Soljenițân nu și-a reconstituit altfel Gulagul; a cules mărturie dupămărturie, cu riscurile pe care le știm, la umbra unui Minister al Adevărului ce continuăsăcearnătrecutul și istoria după înrădăcinate metehne.

Toată lumea cunoaște azi Arhipelagul Gulag. Toată lumea mai știe că, sub denumirea posibilăde Arhipelag M.A.I., el s-a întins și asupra României. Ceea ce n-a ajuns însă – și încă –la cunoștința tuturor este că în Arhipelagul românesc a existat o insulăa ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Pitești[1]. Acolo a început la 6 decembrie 1949 o experiențăde o sumbrăoriginalitate denumităreeducare și tinzând la distrugerea psihicăa individului. Experiența aceasta, care a ținut până în august 1952, întinzându-se și asupra altor închisori din România, a fost și mai acoperităde tăcere și mai înfundată în uitare decât celelalte crime săvârșite în închisorile din România, mai ales din douămotive. Mai întâi, cenzura oficială a funcționat cu atât mai drastic cu cât procesul cu țapi ispășitori înscenat de comuniști n-a putut săfie destul de bine pus la punct spre a se desfășura”la lumina zilei și a acredita versiunea dorităde partid. Apoi și aici stă, fără îndoialăcheia tăcerii, victimele reeducării au fost nevoite să devină, la rândul lor, călăi. Or, călăul – chiar împotriva voinței și firii lui –nu se grăbește niciodatăsă-și mărturiseascăcrimele. De-a lungul experienței de la Pitești, categoria martorului inocent a fost pur și simplu suprimată.

Totuși, un fel de murmur subteran a circulat în închisorile din România asupra reeducării de la Pitești. Cartea lui Dumitru Bacu, primul document despre Pitești și care rămâne o referință, este alcătuitădin aceste mărturisiri individuale, fărâmițate, transmise de la gurăla gură, de la ureche la ureche, prin închisori, fără o vedere de ansamblu, imposibil de avut atunci, dar care are imensa calitate a autenticității (Dumitru Bacu a fost el însuși deținut politic, izvoarele sale fiind de primă mână) și a bunei credințe. Numai căea a apărut în 1963 în ediție românească(și mai recent, în limba engleză, în Statele Unite), când foarte puțini martori direct implicați se hotărâserăsăvorbească. Așa încât ne propunem s-o completăm –continuând de altfel să ne referim la ea – printr-un dosar asupra reeducării de la Pitești care ne-a sosit, mai recent, din țară. S-ar putea ca asupra unor detalii sămai existe incertitudini sau aproximații în acest dosar – și cum ar putea săfie altfel, date fiind condițiile în care a fost dusă, în țară, o astfel de anchetă? —, dar el ni se pare a cuprinde totuși esențialul[2].

Înainte de a intra în substanța vie și intolerabilăa experienței de la Pitești, săstabilim schema ei prealabilă.

În frunte cu Nikolski, general, comandant suprem al Securității românești timp de 16 ani (fiind la pensie se plângea căregimul nu-i recunoaște meritele), Securitatea a pus la punct un plan pentru lichidarea rezistenței morale a tinerilor deținuți politici, slujindu-se de un nucleu de deținuți, conduși de Eugen Țurcanu, ce urma săpună în aplicare, în domeniul dreptului comun, cunoscutele teorii ale lui Makarenko. Infractorul, conștient căe un element declasat care nu mai are altăsalvare decât sprijinul partidului, își ia sarcina de a-i reeduca pe alții, care au fost în situația lui, pe drumul cel bun. În fapt, Poemul pedagogic al lui Makarenko se traduce prin aplicarea torturii neîntrerupte. De torturat, la acea epocă, se tortura în toate închisorile din România. Dar, revenit de la anchetă, deținutul fie se regăsea singur în celulă –având răgazul să-și revină în fire –fie era îngrijit, îmbărbătat de ceilalți deținuți. Reeducarea constă, foarte simplu, în a pune pe torționar în aceeași celulăcu cel torturat și a nu îngădui nici o pauză. Malraux spunea undeva că nimeni nu poate rezista torturii neîncetate, dar nu știa atunci că în România avea săfie găsit secretul reușitei depline: era suficient ca deținuții săfie puși săse tortureze unii pe alții.

* * *

Când „fenomenul Pitești”a fost oprit, în 1952, a trebuit săfie găsită, cât de cât, o explicație, săfie stabilităo răspundere. A fost înscenat clasicul proces cu țapi ispășitori. De-abia în 1954. Și atât de prost pus la punct, încât, în ultima clipă, s-a renunțat la publicitatea prevăzută inițial. În proces au fost implicați dintre deținuții-torționari numai cei ce fuseserălegionari –eliminându-se doi sioniști, un țărănist etc, etc… —, pentru a se acredita următoarea versiune: spre a lovi în regimul comunist, Horia Sima ar fi transmis unor legionari din închisori ordinul de a introduce o acțiune de teroare. Profitând de lipsa de vigilență, desigur regretabilă, a unor organe ale administrației închisorii Pitești, acești legionari au instituit în închisoare o serie de acțiuni de tortură, iar partidul și guvernul, conștiente de gravitatea faptelor, în momentul în care au demascat uneltirile mârșave ale acestui grup fascist, le-au adus în fața justiției și Procuraturii Generale a Republicii.

Versiunea era atât de aberantă – cum să convingi pe cineva că șeful unei mișcări dăordin săfie lichidați membrii ei? —, încât se renunțăla publicitatea prevăzutăinițial în ziare. Versiunea n-a mai fost prelucratădecât în închisori, fărăprea multăinsistență, fiind greu săexplici unui deținut care cunoaște pe propria lui piele supravegherea constantăa gardienilor că în celulele de la Pitești se putea tortura neîntrerupt, fărăca administrația închisorii săfie avertizată. În „Pitești”, Dumitru Bacu relateazăo convorbire avută în iarna lui 1956, înainte să fie eliberat, cu un director general al Ministerului de Interne care-i spune următoarele:

„Este o chestiune destul de simplă în definitiv. Un grup de studenți arestați, agenți ai imperialismului american, mistici, habotnici și retrograzi s-au apucat să schingiuiască pe ceilalți colegi ai lor, pentru ca săcompromităconducerea închisorilor și, prin ea, partidul. (…) Primiserădispoziții din exterior, de la cei care sunt în străinătate și conduc echipele de spioni și sabotori, vroiau ca la un moment potrivit să acuze partidul ca fiind inițiatorul și deci vinovatul”.

Dat fiindcă nu era vorba de o anchetă propriu-zisă, ci mai mult de o discuție, Dumitru Bacu își poate îngădui săreplice:

„Pare totuși de necrezut. Închisorile au un sistem de pază interioară foarte strict. Cum a fost posibil să se petreacă ororile de care pomeniți fărăca Ministerul săintervinăimediat?”Răspunsul vine, ca știut pe dinafară:

„Noi nu am știut nimic din cele ce se petreceau acolo. Când am aflat, am luat măsurile necesare… Cei vinovați au fost pedepsiți exemplar…”

Dumitru Bacu nu se stăpânește și intervine din nou:

„Eu sunt deținut de aproape 7 ani. Am trecut prin mai toate penitenciarele din țară. Fie izolat, fie în celule comune. Niciodatănu am putut face cel mai mic gest fără să fim văzuți de paznicii de pe coridor. Supravegherea riguroasăla care eram supuși făcea imposibilăutilizarea unui ac fărăconsimțământul gardianului. Cum s-au putut petrece toate acestea fărăca ofițerii politici săfie sesizați imediat de gardieni? Oare în toate închisorile în care s-au petrecut acte de genul celor care spuneați nu ați avut nici o persoană de încredere, care să vă pună la curent cu cele petrecute acolo?”

Iarăși un răspuns dinainte învățat.

„Conducerea închisorilor era pe mâna unor oportuniști, dușmani ai poporului, care s-au strecurat în rândurile lui tocmai cu intenția de a face rău. Aceștia au conlucrat cu bandiții. Dar au fost pedepsiți și ei cum se cuvine”.

De data aceasta, Dumitru Bacu tace și comentează doar în gând: „Nu i-am mai spus toate cele ce aflasem despre experiență. Nici de faptul căcei din conducerea închisorilor, considerați de dânsul ca oportuniști, nu numai cănu fuseserăsancționați, dar primiserăavansări în grad și funcții. Nici că, înainte de a trece la Gherla, Țurcanu înaintase faimosul memoriu tocmai ministerului din care făcea parte. Nici de faptul căpe baza declarațiilor smulse în demascări se judecaserăzeci și zeci de procese și căaceste declarații trecuseră înainte pe la minister… și atâtea alte detalii de care toți avuseserăcunoștințăpentru căli se raportaseră în timp util dar nu luaserănici un fel de măsură”.

Regăsim această versiune în romanul, „Caloianul”al lui Ion Lăncrănjan, în care un legionar spune următoarele personajului principal, scriitorul Ghețea:

„Îi spusese după aceea cum se marinaseră ai lui, foștii săi camarazi, îndeosebi într-o anumităperioadă, prin 1949-1953, cea mai grea, dupăcum zicea el. «Nu-ți dau numele închisorii, nici amănunte prea multe nu-ți dau, dar acolo, domnule Ghețea și iubite prieten, s-au întâmplat și tragedii!» …Directorul unei anumite închisori inițiase și înființase, cu aprobări sau fără, încănu se știa –cazul e-n anchetă, din câte-am aflat –un fel de comandou, îl pusese pe unul de-ai lor șef peste ei, îi băgase la autogospodărire, cum zicea el. La început, lucrurile erau interesante, se crease o anumitălibertate interioară, dar dupăaceea, dupădouăsau trei luni, s-au vădit a fi strâmbe toate, fiindcă începuserăautojudecările pentru fel de fel de pricini, mărunte mai întâi, mai mari după aceea… Intrase dihonia între noi, dihonia trădării și a suspiciunii. Și-am început săne sfărâmăm, cum se sfărâma pământul care a înghețat cu prea multăapă în el. Așa a fost cu noi. Și ei, stăpânii și șefii închisorii, nu ziceau nimic. Nu se amestecau direct. Indirect se amestecau, foarte mult chiar. Lansau zvonuri false, în ce-l privea pe câte unul de-al nostru, ne strecurau câte un șarpe în sân, săstârneascădiscordie și neîncredere și mai multă între noi. Și stăteau și se uitau pe urmă! Și așteptau rezultatele, care erau grave, din ce în ce mai grave. Fiindcănoi ajunseserăm de la autogospodărire la autoexterminare”.

Ion Lăncrănjan renunțădeci la o parte din versiunea oficialăcu ordinul venit din străinătate, de la Horia Sima și inocența autorităților de resort care n-ar fi știut nimic. În schimb, sub inspirația constantăa partidului comunist, menține teza fenomenului tipic legionar de la Pitești. Un alt personaj din „Caloianul” îi spune lui Ghețea:

„Ei, gardiștii, erau în marea lor majoritate o adunăturăde troglodiți-aventurieri, oameni fărăcăpătâi, scursuri și căzături sociale. De aceea s-au și dedat în timpul rebeliunii la atrocități. Pentru cănu aveau nimic sfânt, n-aveau nici un crez, nici un suport moral! Și-n închisoare, pe urmă, s-au ros și s-au măcinat din aceleași motive. (…) Exterminările de care vorbea Vicențiu, autoexterminările, de fapt, au existat, s-au practicat. Dar n-a fost numai asta. Au mai fost și alte lucruri, mai crunte și poate mai caracteristice pentru un anumit tip de organizație-extremistă, paramilitarăca disciplină. Unul dintre ele se referă la delațiune, la pâră, nu ca incident însă, ci ca sistem de lucru și de existență, ca posibilitate de a te salva”.

Or, „fenomenul Pitești”n-a fost un fenomen tipic legionar. Nu legionarii au fost aceia care s-au gospodărit și autoexterminat între ei. „Piteștiul”, în 1949, era o închisoare rezervatătineretului, mai precis studenților care nu-și trecuseră încădiplomăsau licența. Dintre ei, o bunăparte erau legionari, restul aparținând tuturor formațiunilor politice. Nikolski este acela care a inițiat acolo o operație de distrugere psihicăa deținuților, slujindu-se de ambiția nemăsurată și de spiritul demonic al unui deținut, care făcuse o vreme parte din „frățiile de cruce”, dar care trecuse repede la comuniști și începuse o carierăstrălucită în partid: Țurcanu. Acesta își pune la punct o echipăde deținuți, dintre care unii făcuserăparte cândva dintr-o organizație de tineret legionar, alții nu. Printre legionarii din grupul lui Țurcanu se aflau: Popa Alexandru, zis Popa Țanu, Livinski, Mărtinuș, Nuți Pătrășcanu. Dar tot atât de importanți și nelegionari, erau Titus Leonida (dintr-o organizație național-țărănistă), Fuchs și Steier (sau Steiner), evrei arestați pentru activitate sionistă. Nici ei și nici alți torționari ai lui Țurcanu de mai târziu n-au fost implicați în proces spre a nu se știrbi omogenitatea legendei. Astfel, n-au fost judecați în procesul reeducatorilor Bogdănescu, (torționarul de la Canal), Enăchescu care și-a torturat propriul său unchi pânăce acesta a scuipat sânge, Titus Leonida, Dan Diaca, care practicăo celebrăloviturăla ficat ce te făcea să-ți pierzi imediat cunoștința (i se spunea în închisori „lovitura Diaca”), Cori Gherman, socialist (venit prin 1945-1946 din străinătate) și unul dintre cei mai cruzi reeducatori. Alături de Fuchs și Steier, toți aceștia au fost eliminați din proces pentru a nu sta în calea versiunii oficiale.

Scopul Securității, inițiind reeducarea de la Pitești, nu era numai de a doborîforțele vii ale unei mișcări politice –oricare ar fi fost ea –, ci și de a anihila metodic și fărăposibilitate de recuperare, forța de opoziție a totalității tineretului deținut.

Avantajele imediate sau mai îndepărtate erau următoarele: mai întâi, a completa ancheta prin denunțurile obținute sub tortura neîntreruptă și îngăduirea arestării altor opozanți rămași în libertate.

Apoi, legarea deținuților-torționari între ei, prin complicitatea crimei. Principiul este simplu, îl aflăm în „Posedații” lui Dostoievski și, pe bunădreptate, unii dintre cei care l-au cunoscut pe Țurcanu, l-au putut compara cu Verkovenski. Stavroghin, ghicindu-i gândul, îi spune lui Verkovenski, care pregătește asasinarea lui Șatov de către mica sa organizație de revoluționari: „… ajunge să-i împingi pe patru membri din grupul tău să-l ucidă pe al cincilea, sub pretextul că e un denunțător, pentru ca o datăce împreunăau vărsat sânge, împreunăsăfie legați. Ei îți vor deveni sclavi, nu vor mai îndrăzni să se revolte și săcearăsocoteală”.

În sfârșit –repetăm –, din clipa în care cel torturat torturează la rândul lui, calitatea lui de victimă dispare. Nimeni nu va mai mărturisi pentru că toți au fost legați între ei prin tortură. Nu există vreun deținut din timpul „Fenomenului Pitești” (în afară de cei care au murit sub tortură) care să nu fi săvârșit ceea ce i se cerea, altfel nu putea scăpa. Or, în faza ultimăa reeducării i se cerea să-și tortureze cel mai bun prieten. E drept că au existat cazuri, extrem de rare, în care, din necesități de anchetă, un deținut sau altul a fost smuls din reeducare, dus la București și ținut acolo, în anchetă, până când procesul de reeducare s-a încheiat. Dar dintre cei care au rămas la Pitești nimeni n-a putut ieși cu mâinile curate. De aceea e bine, înainte chiar de a trece la descrierea celor petrecute la Pitești, săse înțeleagăcăde aceastăexperiență –una din cele mai neomenești din câte au fost vreodată înregistrate într-o posibilăantologie a sadismului – nu pot fi acuzați decât cei care au inițiat-o: autoritățile comuniste, pe de o parte, în frunte cu Nikolski, primii executanți, pe de alta, grupul de vreo douăzeci de deținuți, în frunte cu Eugen Țurcanu, care au început sătortureze, fără a fi fost ei înșiși torturați mai înainte[3]. Pe toți ceilalți, deveniți chiar călăi dupăce au fost victime, cine poate avea dreptul să-i judece? Astfel, un student din Timișoara care era, dupăspusele profesorilor și colegilor săi, nu numai un foarte bun violonist, nu numai un fin literat (putea să recite pe dinafară din Saint-John Perse), dar și o naturăsensibilă, aproape feminină, de o extremăcurățenie sufletească, dupăreeducarea de la Pitești a ajuns printre cei mai aprigi torționari și a fost condamnat la moarte în procesul Țurcanu. Mama lui auzise căbăiatul s-a purtat admirabil în închisoare – și c-ar fi fost omorât tocmai din cauza dârzeniei și demnității lui. În toatăsuferința ei, atâta mângâiere avea. Pânăce, într-o zi, cineva i-a spus adevărul, sau o parte din el. De atunci femeia nu mai făcea decât să umble din casă-n casă, căutând foști pușcăriași, sperând nebunește că într-o zi un om îi va spune cănu e adevărat.

Și ar fi trebuit săse găseascăcineva, nu s-o mintă, ci să-i arate că, o dată depășite anumite limite ale suferinței, omul nu mai poate continua a fi un om. Orice ar deveni atunci, tot victimărămâne. Judecata se oprește pe pragul acesta al inumanului care a fost Piteștiul reeducării chiar și pentru victimele devenite călăi. În schimb, cei care au inițiat experiența, autoritățile comuniste și primii executanți, poartărăspunderea pentru toți ceilalți.

Pe toți aceștia trebuie să-i numim înainte de a începe descrierea reeducării de la Pitești.

De partea autorităților comuniste.

Mai întâi Nikolski, comandant suprem al Securității pânăprin 1960-1962 și, dupătoate mărturiile, cel mai cumplit torționar al acelor vremi. Cu cei doi adjuncți ai săi: colonelul Dulgheru și colonelul Sepeanu. Acesta din urmăa fost pe front în Rusia și ar fi fost demascat c-ar fi împușcat acolo comuniști. Condamnat și reabilitat, el a fost responsabil de încercarea extinderii experienței de la Pitești la închisoarea-spital de la Târgu-Ocna.

Aceștia la București. La Pitești, în primul rând directorul, căpitanul Dumitrescu. Printre „civilii” din orașavea reputația unui om foarte fin și lumea se chiar mira căun om atât de delicat, bun dansator, elegant, chipeș, jucând bine bridge, avea o funcție atât de incompatibilăcu firea lui…sensibilă. Dupăce reeducarea a luat capăt la Pitești, Dumitrescu a fost transferat la închisoarea Mărgineni. Asupra a ceea ce s-a întâmplat ulterior, circulau în închisori zvonuri nesigure. Astfel, dupăun an sau doi de la procesul lui Țurcanu, prezența lui Dumitrescu ar fi fost semnalată în închisoarea de la Văcărești. Unii spun căl-ar fi auzit țipând în celulă: „Să știți cătoate se plătesc pe lumea asta!” Apoi nu i s-a mai aflat urma și nici nu s-a auzit de vreo sentințăde condamnare privindu-l. Să fi fost suprimat ca unul ce știa prea multe?

Mai era, tot la închisoarea Pitești, locotenentul politic Marina. Pentru el, ședințele de torturăconstituiau o adevăratăhranăsufletească. Stătea cu orele la vizetă și se desfăta mai ales la ședințele de blasfemie anticreștină. Nici de el nu se mai știe nimic, dupătransferul lui la închisoarea din Brașov.

Trimis direct de la Ministerul de Interne la Pitești spre a recruta deținuți reeducați pentru Canal, colonelul Zeller, din direcția generalăa penitenciarelor, era îmbrăcat în uniformă de miliție deși aparținea Securității. Dupădizgrația Anei Pauker, s-ar fi sinucis, alegând un cimitir spre a-și trage un glonte în cap.

De partea deținuților: Eugen Țurcanu. Cei care l-au cunoscut îl caracterizează mai ales prin spiritul demonic, o inteligențăieșitădin comun și dorința de afirmare prin toate mijloacele. Încă din liceu, Țurcanu cautăsă-și satisfacăvoința de putere și grupările de tineret legionar i se par cele mai apte pentru scopul pe care, conștient sau nu, îl urmărește. Face deci parte, prin 1940-1941. Din „Frățiile de Cruce”. Foarte puțin timp, deoarece, imediat ce legionarii intră în ilegalitate, rupe orice legătură cu ei: n-are nici o vocație de a înfrunta persecuțiile. Dimpotrivă, imediat după23 august, Țurcanu este printre primii care se înscriu în partidul comunist. Foarte bun student la Drept, el este unul dintre agitatorii de mase ai partidului, foarte bine văzut de organele locale, iar în 1948 devine membru în biroul județean de partid din Iași. Trimis la București la o școalăde diplomați, se face remarcat nu numai prin studiile excelente, dar și prin rolul de informator pe care și-l asumăcu entuziasm. Se pare cădoi studenți de la Drept au fost obligați săpărăseascăUniversitatea din pricina denunțurilor sale: filosoful de mai târziu, Titus Mocanu și scriitorul Aurel Pintilie. Dar cariera lui Țurcanu ce se anunța strălucitoare –era programat săfie trimis la Berna –, este curmată brusc printr-o întâmplare care nu numai lui îi va schimba soarta. În „Frățiile de Cruce”, Țurcanu cunoscuse pe Bogdanovici, legionar ce-și continuase activitatea politică și în ilegalitate, din care pricinănici nu-și terminase studiile (nu e sigur nici măcar că-și trecuse bacalaureatul, cu toate căera mai în vârstă). În 1945, Bogdanovici, care conducea Centrul studențesc din Iași, își amintește de un fost frate de cruce pe care-l cunoștea din liceu: Țurcanu. Convocat, acesta îi spune categoric c-a intrat în partidul comunist și nu mai vrea să știe de trecut. Și adaugăcănu-i dăpe mâna poliției eu condiția ca legionarii sănu pomeneascăde el niciodată. Convenția este respectată și de Bogdanovici și de aceia din jurul lui care știau de existența lui Țurcanu. Dupăce legionarii din centrele studențești București, Cluj, Iași, Timișoara sunt arestați la 15 mai 1948, într-una din acele mari nopți polițienești când dubele circulau de-a lungul României până în zori, unul dintre tinerii de la Centrul Studențesc Iași mărturisește însăla Securitate, sub tortură, căla o întâlnire cu Bogdanovici, prin 1945-1946, ar fi luat parte și Țurcanu. Și e de-ajuns ca acesta săfie arestat și închis la Suceava, pentru a fi implicat în procesul lotului Bogdanovici. Țurcanu nu va uita și nu va ierta: Bogdanovici va muri, chinuit de el, în timpul reeducării de la Pitești.

La Suceava, unde este cunoscut și de partid și de Securitate, se manifestăfațăde Țurcanu o deosebităbunăvoință. Nu este pus cu ceilalți deținuți, are celulăseparată, este utilizat ca planton, i se promite căla proces i se vor da circumstanțe atenuante și o condamnare ușoară, cu suspendarea pedepsei, în așa fel încât să-și poatărelua cât mai repede, desigur nu chiar la același nivel, activitatea de membru de partid, în libertate. În acest timp, în închisoarea de la Suceava se desfășoarăun fel de acțiune de reeducare, însăpe cale cu totul pașnică. Bogdanovici, care-și face tot felul de procese de conștiințăpentru căa implicat sumedenie de oameni, acceptăpropunerea de a citi colegilor săi de detenție cărți marxiste, de a face un fel de îndoctrinare ideologică în celulă. Unii studenți îl urmează, alții îl declarătrădător. Țurcanu nu ia parte la acțiune. E planton pe culoar și urmărește de acolo ce se petrece în celulă, informând probabil autoritățile asupra felului în care se desfășoarăexperiența. Procesul lotului Bogdanovici nu este însăjudecat de comuniști, ci de vechi magistrați militari, aceiași poate care-i judecaserămai înainte pe comuniști și care acum se străduiau sădobândeascăstate de serviciu cât mai bune pentru a fi menținuți de noul regim. Așa încât, dau sistematic maximum de pedeapsăla articolul prevăzut. Astfel, Bogdanovici este condamnat la 25 de ani muncăsilnică, iar Țurcanu la 7 ani închisoare corecțională. Toate speranțele lui de a se reabilita rapid se năruie. Introdus în celulă cu ceilalți, Țurcanu se integreazăgrupului lui Bogdanovici, devenind chiar un fel de adjunct al său în reeducare marxistă, pe care acesta o continuă, ca sănu se spunăcăfusese oportunist și începuse aceastăacțiune doar pentru a primi o pedeapsămai ușoară. Țurcanu nu se poate însămulțumi cu un rol de adjunct. În discuții se distinge printr-o intransigențăinterpretativă, devenind cel mai leninist din grup și atacându-l nu o datăpe Bogdanovici pentru interpretările sale oportuniste, kauțkiste. Merge mai departe și pune sub semnul îndoielii sinceritatea reeducării lui Bogdanovici, începând să-și alcătuiascăpropriul său grup. La Suceava era penitenciar în așteptarea judecății, sau închisoare disciplinarăcu celule individuale pentru cei care, în alte închisori, se dovediseră irecuperabili. (Aici a murit cel mai eroic „turnător” din România, Luca Damaschin. Doi ani simulase a fi informatorul colonelului Koller, pentru a salva de la moarte – dându-le suplimente de mâncare în calitatea lui de planton –, cât mai mulți deținuți de la Aiud. Descoperit, el a fost transferat, disciplinar, la Suceava).

De la Suceava, tot grupul Bogdanovici este deci îmbarcat într-o zi pentru a fi dus într-o închisoare de execuție și, în tranzit, se oprește la Jilava. Aici, Țurcanu dispare pe mai multe zile. La întoarcere, pretinde c-a fost la o anchetăsuplimentară. De fapt, fusese dus la Ministerul de Interne pentru întrevederi directe cu Nikolski, spre a pune la punct un alt stil de reeducare. Țurcanu avea, încăde la Suceava, vreo zece studenți cu totul devotați lui și gata sătreacăla acțiune. Împreunăcu alții, recrutați la Jilava, Țurcanu alcătuiește organizația O.D.C.C. (Organizația deținuților cu convingeri comuniste), despre care nici un deținut, în afarăde cei care o alcătuiau, nu știa nimic. Din O.D.C.C. făceau parte vreo douăzeci de tineri. Iată numele celor mai cunoscuți dintre ei: Popa Alexandru, zis Popa Țanu, adjunctul lui Țurcanu, student la agronomie, la Iași, a fost una din cele mai fioroase figuri ale reeducării și a condus câtva timp reeducarea la Gherla. Printr-un concurs de circumstanțe asupra cărora vom reveni, a scăpat de condamnarea la moarte și trăiește în pace în România. Alții: Livinski, Mărtinuș, Titus Leonida, Nuți Pătrășcanu, Fuchs, Steier, erau legionari, dar și național-țărăniști și sioniști.

De la Jilava, acest grup, împreună cu alți studenți veniți din Timișoara și din Cluj, este îndreptat spre Pitești, unde sunt reuniți studenții –printre ei se mai rătăciserăcâțiva elevi sau muncitori –care nu-și trecuseră încădiploma. Cei cu diplomăsau licențăerau trimiși la Aiud, scăpând astfel de reeducare. În clipa aceea însă, nimeni printre deținuți, din afara grupului lui Țurcanu, nu știa ce se pregătește la Pitești și nici ce înseamnăreeducarea. Cel mult dacă cei sosiți de la Suceava pot săcreadăc-ar fi o reeditare a tentativei lui Bogdanovici. De fapt, până în ziua de 6 decembrie 1949, nici un deținut de ia Pitești nu știa ce-l așteaptă.