Frau Mit Herz și mătușile mele

Suntem cu toții oameni ai sentimentelor pe care le ignorăm. Nu are importanță când se nasc cele mai multe dintre ele: în privința lor ignoranța noastră este absolută, iar prejudecățile se depun în noi fără răgaz, cu nepăsare. Totuși, în ce privește emoțiile erotice, există o excepție. Copilăria este rezervorul de predilecție, un adevărat corn al abundenței tuturor sentimentelor pe care la început le ignorăm și din care mai apoi trăim, cu recunoștință, toată viața.

Când eram mic, eram intrigat de faptul că, spre deosebire de noi, care nu primeam niciodată nimic, bunica Drăgan – cea care o înlocuia în viața mea pe adevărata mea bunică, bunica Rosalia, rămasă, biata de ea, prea mult în Bucovina luată de sovietici și moartă acolo puțin după ce și bunicul fusese omorât, o bunică secretă, căreia nu i-am cunoscut nici chipul, nici prezența, nici iubirea, reprezentată acum printre vii de bunica Drăgan, care vorbea la fel de prost românește ca și, mi s-a spus, Rosalia – eram deci intrigat de revista pe care bunica o primea în fiecare lună de la nepoata ei din Germania Federală: o revistă colorată, scrisă cu litere negre pe o misterioasă hârtie subțire și foșnitoare, într-o limbă pe care nu o puteam pronunța, dar pe care bunica Drăgan o vorbea cu tata atunci când nu voiau să fie înțeleși de copii. Revista se numea Frau mit Herz, iar germana, pentru mine, a rămas limba în care adulții se ceartă. Multe chipuri zâmbitoare erau în paginile revistei Frau mit Herz. Din motive pe care tare aș fi vrut să le aflu, toate acele femei erau fericite. Multe erau și frumoase. Dar numai unele dintre ele își arătau picioarele așa cum o făceau cele aflate în paginile de la mijloc, unde se adunaseră, zâmbitoare și cu dinți foarte albi, numai cele care purtau doar chiloți și sutien. După plecarea bunicii de acasă, când rămâneam singur, scoteam din dulapul ei colecția revistei Frau mit Herz (pe care biata de ea, bătrână, îndepărtată din viață și tipicară, o păstra stivuită frumos) și, stricând ordinea colecției, inspectam fiecare exemplar în parte, la femeile aflate în dreptul cotorului. Cred că stăteam ore în șir contemplând secretul acelor apariții. Deși frumoase, cele mai multe din acele femei fericite mi se păreau ca apa de la robinet, dacă mă gândeam la cea de la fântână. În mod ciudat, toate erau blonde, deși majoritatea femeilor din familia mea erau brunete. Nu înțelegeam de ce, în Germania, se vopseau chiar toate. Mi se părea că blondul părului lor avea legătură cu faptul că nu prea îmi lăsau nici un gust pe limbă, când le priveam. Aveau dinții prea albi, fețele prea întinse, hainele prea spilcuite. Niciuna nu avea deasupra genunchiului gropițele cu umbre pe care, în momentele de abandon și relaxare, le văzusem, de la înălțimea canapelei, sub fusta unora din mătușile mele. Acum mi-e limpede că acele femei de la cotorul revistei, deși frumoase în perfecțiunea lor ilustrată, nu mă emoționau așa cum mă emoționa intimitatea surprinsă din întâmplare a mătușilor mele, când, fără grijă față de copii, câte una se lepăda în grabă de haine, rămânând într-un négligé aproximativ. Acestea mi se păreau mult mai atrăgătoare, deși, recunoșteam, nu era niciuna dintre ele nici la fel de frumoasă, nici la fel de fericită ca femeile din Frau mit Herz. Dar, acum o pot înțelege, coapsele frumoaselor femei din cotorul revistei îmi apăreau, nu știu cum, mai puțin goale decât senzația de enormă intensitate a goliciunii pe care reușeam uneori să o capăt, surprinzând într-un clipit de ochi, sub fusta mătușilor mele, jocul ascuns al coapselor lor. Doamne! Oricare din blondele frumuseți fericite văzute în Frau mit Herz, deși mult mai goală decât mi-o puteam vreodată închipui pe oricare din mătușile mele, părea mult mai îmbrăcată, mult mai puțin goală, decât ceea ce reușeam eu să văd pe furate.

Mă jucam cu vărul meu pe covor. Aveam o barcă de plastic cu fund plat, roșie, cu căpăcele galbene și maro, cu două pânze din plastic răscroit la margini, care costase treizeci de lei. Ne certam pe ea. Pe lângă noi trecea, între baie și bucătărie, una din mătușe. Venise de la serviciu, gătea și voia să facă baie. Dăduse drumul la apa fierbinte. Vuietul de cataractă în cada de fontă emailată se scurgea pe sub ușă și pe gaura cheii, înfundat și zdrențuit, până la noi. Ceva, ceva îmi stârnea atenția. Observasem că pe măsură ce se umplea cada de la baie și gătitul se apropia, după miros, de sfârșit, mătușa noastră devenea din ce în ce mai neglijentă – și mai despuiată. La început purta taiorul cu care venise de la serviciu. Ciorapul de nailon, la fiecare deschidere a piciorului, scotea un stins sâsâit de mătase boțită, ca un șarpe încolăcit sub fustă, în sus, spre întunericul cel ascuns al coapsei, care se freca electric de interiorul căptușelii, la fiecare pas. Apoi, cândva, până să ne dăm din joacă seama, a rămas în furou. Și abia după ce și-a pătat cu ulei maroniu bluza de satin cafea cu lapte – strigând furioasă la noi, care îi stăteam în picioare – am început să ne dăm seama, dându-ne coate, că răscroiala furoului abia îi putea încăpea sânii largi și moi. Nu mi-l amintesc pe vărul meu, atunci – poate că împreună continuam să învârtim chicotind de plăcere bărcuța roșie cu fund plat – dar eu țin minte că am rămas complet descumpănit atunci când, deodată, am simțit undeva în adâncul pieptului meu ce piele frumoasă și caldă și catifelată și îmbietoare și înmiresmată au sânii mătușii mele. Aproape mi-am pierdut echilibrul, întins pe jos cum eram. Ceva a început atunci să se învârtească în mine, ceva care mă făcea înalt și, în același timp, mă arunca în gol. Pentru mine, revelația frumuseții sânilor aceia a fost o suferință de care m-am îndrăgostit pe loc. Era un fel de freamăt în ei, așteptând apa caldă a băii, pe care eu, nepotul lor, îl simțeam. Oare ea își dădea seama? Căci ei, am sentimentul, amintindu-mi, își dădeau. Apoi, deodată, privindu-ne unul pe altul în ochi, eu și vărul meu ne-am dat brusc seama că, atunci când trecea pe lângă noi, mătușa noastră lăsa un miros. Greu de spus ce fel de miros era. Odată, când mă încinsesem de soare și culegeam, tomna târziu, struguri negri și dulce-acrișori de novă, așa mirosea pământul încins și iarba uscată care se ofilea pe el.