Fructul Amar

Era inevitabil, într-o zi Silas avea să dea peste cineva din trecut, cineva care fusese într-o poziție de putere și care profitase de asta. Cineva care îi influențase viața nu într-un mod vag, așa cum fusese influențată viața tuturor, cum se spunea, pentru că puterea îi corupe chiar și pe cei mai buni, ci direct și brutal. Oameni cumsecade făcuseră tot felul de lucruri pe care nu avuseseră cum să nu le facă, pentru că fuseseră corupți de toată puterea pe care ceva sau cineva le-o dăduse.

„Rahat, gândi SilaS. Întotdeauna altcineva sau altceva e responsabil pentru „un context mai larg” care îi scutește pe oameni de responsabilitatea pentru lucrurile pe care le fac.”

Silas îl privi. Omul avea părul rar, în șuvițe pieptănate pe spate pentru a-i ascunde chelia, gulerul hainei îi era plin de mătreață, avea un început de burtă, pantofi Pick’n Pay și ciorapi asortați. Se întinse ca să împingă ceva pe tejghea și se întoarse spre locul unde stătea Silas, cu o conservă de tomate în mână, nemișcat. Da, era Du Boise. Fran9ois du Boise. Aceeași vivacitate în ochii albaștri. Totuși, un pic mai lent, gândi Silas, când Du Boise întoarse capul dintr-o parte în alta, urmărind-o pe casieriță cum introducea prețurile mărfurilor pe care le cumpărase în casa de marcat.

Silas se apropie, dând din greșeală peste o femeie care stătea la coadă în spatele lui Du Boise, îl privi cum împingea marfa, deși casierița ar fi putut s-o facă punând banda în mișcare. Cumpărături tipice de pensionar. Conserve de fasole, ton, lapte cu termen lung de valabilitate, pâine albă feliată, cafea instant, ceai de rooibos1, cremă adezivă pentru proteza dentară. Toate fără nume de firmă.

Deci nenorocitul nu mai avea dinți.

Silas își imagină fața furioasă a Lydiei dacă s-ar fi întors acasă fără cumpărături. Azi e duminică și magazinele sunt deschise doar până la unu. Ar presupune cu voce tare că ar trebui să le facă ea a doua zi, pentru că slujba lui era prea importantă ca să-și permită să-și ia liber. Totuși, își lăsă căruciorul și îl urmă pe Du Boise afară din magazin. La jumătatea mall-ului, pe lângă vitrinele la care Du Boise se oprea să se uite din când în când cu un gest familiar, Silas începu să se întrebe de ce naiba urmărea un polițist pensionar în supermarket. Du Bois făcuse acele lucruri cu mult timp înainte. Nouăsprezece ani. Iar Silas se obișnuise să trăiască cu ceea ce făcuse Du Boise, absorbise oroarea acelui moment în șuvoiul vieții sale, o amintire ștearsă care doar rareori apărea la suprafața conștiinței. De ce era important, acum când situația se inversase, iar Silas ar putea să folosească puterea poziției sale actuale pentru a-i face viața nenorocitului un iad?

Avea în nări mirosul omului, un iz de metabolism în dezintegrare, ca și cum ar fi fost un vânător care dădea deodată peste vânatul rănit. Du Boise se opri la o cafenea și-și trase un scaun, pregătindu-se să se așeze. Silas îl ajunse, se așeză în fața lui, dar avu un moment de îndoială. Drace, omul părea mult mai în vârstă decât Du Boise pe care și-1 amintea. Apoi se uită în ochii la fel de uimiți ai omului.

— Du Boise? Locotenent Du Boise?

— Da, spuse el și-1 măsură pe Silas din cap până-n picioare, uimirea schimbându-i-se în enervare. Se așeză, oftând

1 Plantă aromată pentru ceai care crește în Africa de Sud. 10 obosit, încercând să atragă atenția celor din jur. Iată un tânăr care necăjea un bătrânel, un pensionar.

— Îți aduci aminte de mine? întrebă Silas.

Du Bois se lăsă pe spătarul scaunului, iar aerul său de vulnerabilitate, expresia lui care spunea cineva-se-leagă-de-mine îl făcu pe un agent de pază să se apropie.

— Ar trebui să-mi amintesc? întrebă el încet. Prinse privirea agentului de pază, se ridică de pe scaun și-și împinse căruciorul către ieșire.

Silas se uită cum dispărea în lumina soarelui, se uită la agentul care îl observa și apoi se întoarse. Furia pe care o simțea se localizase în stomac, o aciditate care îl făcu să tragă un vânt cu putere, fără să-i pese de oamenii care se adunaseră ca martori la o posibilă scenă. Agentul vorbi la stație, proprietarul cafenelei trase ostentativ scaunul la locul lui, sub masă. Silas simți furia în inimă de astă dată.

Conduse până acasă și, fără să-i spună nimic Lydiei, luă un pachet de șase beri din frigider și o luă pe Tudhope Avenue în sus, spre parc. Găsi o insuliță de verdeață în iarba țepoasă. Un grup de vagabonzi, care zâmbeau generos, se strânseră să-i facă loc. Zâmbi și el, dar ignoră subînțelesul. Puse între picioare pachetul mare cu șase beri, încă nedesfăcut, și se întinse sprijinit în coate. Silas își aduse aminte cum se uitase Lydia la el, cum pusese foile deoparte pentru a-1 privi cum lua berile din frigider și cum pleca. Ochii ei îl urmăriseră cum trecea prin fața ferestrei la care stătea, iar când s-a întors să închidă poarta, îi văzuse oboseala de pe față. Probabil se întreba ce traumă care nu putea fi povestită adusese acasă. Se simți vinovat pentru un moment, apoi deschise o cutie și bău cu înghițituri mari, lungi. Se opri, râgâi, îl auzi pe unul dintre vagabonzi spunând că „anumiți oameni o duc bine în Africa de Sud”. Silas se întoarse și se uită la ei sfidător, apoi continuă să bea, încet, potolindu-și setea, până când ochii începură să-i lăcrimeze, fața i se înroși și simți o căldura în obraji. Vagabonzii se ridicară și plecară, dezgustați.

Mai liniștit acum, își întinse picioarele și le zâmbi trecătorilor. Parcul, chiar dacă avea peluzele cam ponosite și gardul prăbușit, oferea adăpost de zgomotul și agitația străzii. Așezat la o intersecție aglomerată, îi aducea aminte de acele oaze de verdeață care îți apăreau pe neașteptate în cale și unde puteai intra fără prea multă pregătire. Nu avea nimic din acea ceremonie „hai să mergem în parc” pe care o adoptaseră cei care se mutaseră în suburbii. Era o oază mică, unde începeai prin a intra singur, mânat de un imbold de a căuta singurătatea, iar liniștea în care stăteai și savurai o bere atrăgea un întreg grup care ți se alătura, fiecare cu muniția proprie. Curând, se forma un grup care stătea în cerc și vorbea despre femei, un șir curgător de observații și contra-observații dure, niciunul din subiecte nefiind destul de serios sau de bine gândit ca să îndepărteze plăcerea petrecerii unei după-amieze plăcute, departe de realitate.

Nimeni nu-ți cerea răspunsuri imediate sau confidențe, curând uitai care fusese problema care te adusese acolo, pe tine și pe sticla ta de bere, erai doar unul dintre cei care-și merită dreptul la intimitate. Până când o soție sau o mamă, sau un duet teribil format din ambele, venea să-ți spună că nu așa se rezolvau problemele, bând pe stradă ca un puști, sau mai rău, ca un tsotsi1 care se apucase de găinării pentru că îl copleșise viața. Iar băutul pe stradă era un delict, fie el mare sau mic.

Era mai rău când veneau polițiștii, cu ochi reci și amenințători, când își ambalau motoarele dubei până când prietenii se împrăștiau încet, ca o turmă de animale tâmpite, nemulțumite, mânate contra voinței lor departe de sursa de apă preferată.

1 Film dramatic a cărui acțiune se petrece în Africa de Sud, lângă Johannesburg, câștigător al Premiului Oscar pentru cel mai bun film străin în 2005, al cărui personaj principal, Tsotsi, este un mic mafiot.

Silas deschise cea de-a treia bere și se întinse pe iarbă sprijinindu-și capul pe celelalte trei. Soarele îl obliga să închidă ochii, și în curând simți cum îl cuprinde o moleșeală fierbinte. Probabil așa se bucurau de soare orbii: ridicân-du-și fețele către soare, către Ra, zeul orbilor. Toți avem nevoie de lumină adevărată, nu numai de lumina artificială, gândită, a imaginației.

— Doamne, cât de insensibil ești! ar fi spus Lydia, dacă i-ar fi împărtășit gândul.

Un gând inofensiv, ușor, născut într-un moment de reală relaxare. L-ar fi pedepsit pentru el. Lydia avea o minte care nu ierta. Ce era oare în sufletul ei acum? Ei bine, o să afle cât de curând. O să-i spună despre Du Boise. Nu se pricepea la secrete…, mda, aproape deloc, îl șoca faptul că vorbeau puțin în ultima vreme, mai ales despre lucruri practice: mașina trebuie dusă la reparat, robinetele curg, iarba e prea mare în spatele casei. Și despre Mikey. Când vorbea despre Mikey, Lydia ieșea oarecum din carapace.

Nu spunea tot ce avea pe suflet, doar frânturi, îngrijorarea reușind să producă fisuri în calmul exterior pe care-1 afișa, îl ruga mereu pe Silas să „intervină”, să arate interes pentru fiul său. Nu-și dădea seama ce mult se schimbase Mikey, cum nu mai era copilul vesel de altădată?

— Toți creștem, Lyd, și deodată totul nu mai e atât de simplu.

I-ar fi plăcut să poată să spună asta, dar nu îndrăznea.

— Încearcă să vorbești cu el, Silas, încearcă să vezi ce probleme are, știi tu, fete, droguri, tinerii au tot soiul de probleme din astea.

— Adică vrei să spui că nu vorbește cu tine?

Cineva se așeza în fața lui Silas și-i luă soarele. Așa-i trebuia dacă adormise într-un parc public în centrul cartierului Berea. Oamenii spuneau că te puteai trezi fără pantofi.

— Tată!

Deschise ochii și se ridică. Mikey îi zâmbea în acel mod condescendent pe care-1 păstra pentru momentele în care Silas era beat.

— Tată, trebuie să mergem la Jackson și la Mam Agnes la trei.

Era mâna Lydiei. Ea îl trimisese pe Mikey să-1 găsească, să-1 umilească în public, să-1 ducă acasă ținându-1 de umăr. Asta nu se mai întâmplase de multă vreme. Silas și-o imagina pe Lydia spunându-i lui Mikey că bunica era îngrijorată. Mam Agnes se baza pe faptul că Mikey o s-o ducă la nuntă în Lenasia, pentru că Jackson nu voia să meargă. Bunicul lui Mikey era un tip ciudat, așa cum sunt bărbații. Nu-i plăceau prietenii lui Mam Agnes nu pentru că erau indieni, ci pentru că bârfeau. Și cu siguranță pentru că nu beau. Iar Jackson avea peste nouăzeci de ani.

Toate astea i le spunea pe un ton matern, plin de o intimitate cicălitoare. Probabil Mikey citea, sau asculta muzică, sau pur și simplu stătea și se uita în gol. Se uita la mama lui, nu rugător, ci doar încercând să-i transmită faptul că-1 plictisea, apoi se ridica și pleca să-1 caute pe Silas.

Se uită la mine într-un fel anume, spunea Lydia. Ca și cum el ar fi adultul și eu copilul.

Mikey întinse o mână și-1 ajută pe Silas să se ridice. Era un gest camaraderesc – Silas știa – un avertisment că trebuia să se aștepte la dispreț atunci când va ajunge acasă. Trase un vânt puternic în timp ce se ridica.

— Doamne, tată! spuse Mikey și se îndepărtă.

Pe Silas nu-1 interesa mânia lui. Ii aducea înțelegerea de care avea nevoie și pe care știa că Lydia nu i-o va oferi, o recunoaștere a micimii sale, a capacității sale de a fi slab, îl elibera de furie și îl umplea de un sentiment de împlinire care era oarecum ușor, deși era însoțit de o râgâială groaznică și de o emisie de vânturi mirositoare. 14

Lucruri simple care-i ajută pe oameni să meargă înainte. Lydia 1-a rugat pe Mikey să conducă, ca și cum ar fi demonstrat nevoia de a avea „un bărbat în casă”. De obicei, ea ținea să șofeze chiar și atunci când Silas era treaz. Femeile se pricep mai bine la lucruri de-astea, noi n-avem asemenea orgolii. Mikey, care-și luase carnetul de curând, era cel care conducea acum, repede și sigur pe autostradă, încet și cu grijă când o luau pe drumul spre Soweto. Soarele de după-amiază era acoperit de pâclă. Când ajunseră în fața casei lui Jackson și a lui Mam Agnes, Silas spuse că așteaptă în mașină. Nu era bine să lase vehiculul nesupravegheat, și, în orice caz, „Ești în tura de noapte și nu putem sta mult” îi spuse el Lydiei, pe când aceasta se îndepărta. Jackson, cu fața stacojie din cauză că băuse în soare toată după-amiaza și cu pantalonii scurți fluturându-i pe picioarele slabe, se clătină ieșind pe poartă.

— Sielas, Sielas, o să te fure cu tot cu nenorocita de mașină, spuse Jackson, delectându-se cu tonul muzical pe care-1 folosea pentru a-i accentua numele. De ce nu vii înăuntru să bem ceva?

Silas intră să bea o bere cu tata socru. Mam Agnes le aruncă priviri de reproș, în timp ce fața Lydiei deveni dură ca piatra. Mam Agnes, îmbrăcată ca „regina albinelor deghizată”, după părerea lui Silas, făcu o remarcă la adresa bărbaților care nu făceau decât să bea bere toată ziua, apoi îi dădu lui Mikey cheile de la mașina lui Jackson (un Rover vechi, dar rezistent, care trebuia să fie condus încet, după spusele proprietarului). Singurul lucru pe care-1 dorea pentru nepotul ei era să nu devină niciodată un nătâng băutor de bere.

Mikey și Mam Agnes plecară sub privirile atente ale lui Jackson, în timp ce Lydia se îndrepta spre mașina lor. Silas dădu berea pe gât și se duse după ea. Merseră înapoi în oraș. Lydia nu avu nici o reacție la râgâielile lui continue. Se concentra asupra volanului, uitându-se la ceas din când în când.

— L-am văzut pe Du Boise azi.

— Pe cine?

— Pe Du Boise, locotenentul Du Boise.

Lydia nu făcu nici un comentariu. Mâinile i se încleștară pe volan.

— Unde?

— La mall.

— Din cauza asta n-ai făcut cumpărăturile?

Se uită pe fereastră. Ieșiseră din pâclă. Cerul era acoperit de nori negri. Deschise fereastra și un val de aer proaspăt, umed, pătrunse în mașină.

— L-am recunoscut imediat. Bătrân și decrepit, dar era el. Erau ochii lui. Și vocea lui arogantă.

Lydia îl privi, apoi își întoarse atenția asupra traficului. El încercă să-i prindă privirea din nou, dar ea se uita drept înainte.

— Ai vorbit cu el? întrebă ea după un timp, ca din întâmplare.

— Da.

Se uită din nou la eA. Întorcea mașina și ieșea de pe autostradă spre Doorfontein, aplecându-se la curbă.

— N-am vrut. L-am urmărit afară din magazin și, deodată, am dat peste el. Era așezat, ca și cum m-ar fi așteptat.

Lydia se întinse și se uită în oglinda laterală pe când încetinea ca să intre în traficul din oraș.

— Dumnezeule, Lydia, s-a întâmplat dintr-o dată, am dat pur și simplu peste el. Un accident idiot.

Opri mașina la jumătatea aleii, scoase cheia din contact și ieși. Silas rămase nemișcat câteva momente, apoi o urmă. Când ajunse în casă’ ea era deja în dormitor și-și schimba hainele.

— Lydia…

— O să întârzii, Silas, sunt de serviciu în seara asta. 16

Se așeză pe pat și începu să se uite la ea cum se îmbrăca. Halatul alb de asistentă îi dădea un aer nou de prospețime, își înjură neîndemânarea când ciorapii i se prinseră în fermoarul fustei, își ridică fusta, reuși să scoată marginea ciorapilor dintre dinții fermoarului și îi trase pe pulpe și pe fese. Picioarele îi deveniră deodată mai senzuale, își trase fusta în jos, își puse ecusonul auriu gravat cu numele ei, ecuson de care mama ei fusese foarte mândră odinioară, înșfacă poșeta și cheile mașinii. Spuse un „Pa” grăbit și-1 lăsă pe Silas stând pe pat. Auzi ușa închizându-se cu obișnuitul clic abia perceptibil al yalei. Era întotdeauna foarte puțin zgomotoasă, precisă în tot ce făcea. Auzi mașina pornind, mai întâi motorul turat și apoi torcând liniștit.

Se duse la bucătărie și deschise o bere, o turnă într-un pahar înalt pe care îl înclină spre sticlă până când aproape se umplu. Ținu paharul drept, continuând să toarne, încet, până se formă un strat de spumă delicată, fără să dea pe dinafară. Dar în curând îi dispăru plăcerea pe care o simțise în timp ce turna berea.

Balonat deodată, lăsă paharul de bere și sticla goală pe masa lungă și austeră din bucătărie și se așeză pe scaunul vechi și confortabil pe care-1 recuperase din casa mamei lui din Doornfontein, când locul fusese declarat „alb” și familia fusese evacuată. Aceea fusese ultima oprire nomadă a mamei lui în drumul ei de la o suburbie la alta, urmărită, credea ea, de oamenii în costume gri care făcuseră legile apartheidului, în ochii lui, a lua scaunul din ruinele casei și a vieții maniei sale era singurul lucru sentimental pe care-1 făcuse în viață. Acum, acesta scârțâia sub greutatea lui, făcând liniștea din casă și mai profundă.

Căldura zilei și toată berea pe care o băuse îl făcură să se simtă moleșit, își ridică privirea către soarele care cobora în spatele clădirilor înalte de la marginea cartierului Berea, își aduse aminte de soarele care intra prin fereastra mare, pătrată, din prima casă a lui și a Lydiei din Noordgesig, un oraș lângă Soweto, își aminti liniștea zilei care murea în căsuța aceea, și zgomotele străzii. Erau multe astfel de duminici liniștite când Lydia refuza să facă dragoste cu el, iar el adormea și se trezea când soarele din fereastra pătrată făcea loc razelor reci de lună, iar ea îi spunea că e vremea cinei. Și apoi, mai târziu, luna se vedea în cadrul unei ferestre care părea cunoscută și totuși era atât de diferită, mai îndepărtată chiar decât acea fereastră din Noordgesig pe care arhitecții o puseseră acolo ca și cum s-ar fi răzgândit, după ce terminaseră planul casei. Auzi vocea Lydiei, și ea diferită, răgușită și plină, vibrând ca vocea unei cântărețe, prea joasă ca să fie amplificată prin megafoane stricate. „Naai her, naai her good!” spuse o altă voce, în timp ce altcineva râdea pe fundalul zgomotului unui motor, și apoi vocea Lydiei deveni ascuțită și urcă într-un țipăt înainte de a cădea într-un geamăt atât de îndepărtat încât părea să vină din visele sale.

Silas se trezi din somnul provocat de bere și, se afundă în scaunul confortabil. Gura îi era uscată. Afară se lăsase întunericul. Auzi motorul mașinii mergând, se uită pe fereastră și văzu scaunul gol și ușa deschisă. Se duse afară împiedicându-se, simți cum îi bătea ploaia în față, opri motorul, se uită în jur și o văzu pe Lydia stând pe scaunul de răchită în colțul întunecat al verandei. Probabil trecuse pe lângă eA. Închise ușa mașinii și o încuie.

— Lyd, te simți bine?

— Nu, Silas, nu mă simt bine.

Se apropie de ea cu un sentiment care nu prevestea nimic bun. Era în starea aceea când nimic n-o putea consola. Ca în ziua când fusese ucis Steve Biko și când îl jelise cu amărăciune, deși avea doar șaptesprezece ani și nu știa ce însemna Biko.

— Silas, mă gândesc că ar putea să omoare oameni… uite-așa, spusese ea, pocnind din degete la fel cum făceau 18 băieții isteți, și apoi devenise atât de tăcută încât el știa că o supărase.

Apoi veni ziua când fusese descoperită infidelitatea lui Silas – singura pe care o făptuise, insista el. Se culcase cu o femeie, o tovarășă din „mișcare”. Lydia se enervase nu numai din cauză că el trădase încrederea pe care o aveau unul în celălalt, care era singurul lucru adevărat în mariajul lor atunci, ci și pentru că așa aflase că era implicat în mișcarea clandestină. Trebuise să-i spună asta pentru ca ea să înțeleagă „contextul”, pentru ca furia ei să nu fie „direcțională greșit”. Mai târziu, aflase că femeia era măritată și că soțul ei era în închisoare la data aventurii.

Îl întrebase pe Silas cum putuse să facă asta și se enervase și mai tare când el încercase să se justifice. Cei implicați în mișcare erau în pericol permanent, spunea el, și asta crea un anumit sentiment de intimitate, era foarte greu să eviți asemenea lucruri. Ea îi spusese să nu mai folosească lupta ca pe o scuză pentru faptul că o înșelase, mai erau și alți oameni decenți care erau „implicați” dar nu profitau de asta pentru a se călări precum câinii în călduri. Apoi enervarea se transformase într-o crustă invizibilă, impenetrabilă, care o făcea inabordabilă, insensibilă la orice rugăminte din partea lui.

Își puse mâna în jurul ei acum și simți aceeași răceală implacabilă.

— Dumnezeule, Lydia, ți-e frig, hai înăuntru.

Își ridică picioarele pe scaun și-și aduse genunchii la piept.

— Silas, uitasem…

— Îmi pare rău, am dat peste el din întâmplare.

— Ai ales să-ți aduci aminte, ai ales să vii acasă și să-mi spui.

— Știi că nu-ți pot ascunde nimic.

Își retrase brațul și se duse să se așeze pe zidul verandei.

— Nu e un lucru pe care să-1 uiți așa ușor, pe care să-1 uiți vreodată.

— Toți acești ani nu am vorbit nimic despre asta.

— Nu era nevoie.

Se uită la el cu ochi disprețuitori.

— Nu era nevoie? Ce vrei să spui?

— Era o vreme când trebuia să ne obișnuim să trăim cu acele lucruri.

— Cu ce să ne obișnuim, Silas? Pe mine m-a violat, nu pe tine.

— M-a rănit și pe mine.

— Asta e. Suferința ta. Ți-ai adus aminte suferința ta.

— Drace, Lydia, nu am vrut să spun asta. Eram acolo, neajutorat, legat într-o mașină a poliției, urlând ca un nebun.

— Deci nu m-ai auzit strigând?

— Bineînțeles că am auzit, altfel de unde era să știu?

— Știai că nu era un strigăt de plăcere.

— La naiba, Lydia, știu care e diferența, știu să deosebesc durerea de plăcere.

Lydia se ridică, reacția ei de furie fiind încetinită de răceala pe care o simțea.

— Nu știi nimic despre durere. E o amintire pentru tine, o rană a egoului tău, o teorie.

Își apropie fața de a lui.

— Nu poți nici măcar să începi să-ți imaginezi durerea. Statură unul în fața celuilalt pentru un moment, apoi el se lăsă în scaunul de răchită.

— Da, cred să mi-am imaginat că durerea nu e un lucru real. Dar am trăit cu ea atât de mult că a devenit reală. Aproape douăzeci de ani. Durerea țipetelor tale, râsul lui, ochii lui reci când te-a adus înapoi la mașină.

— Ce altceva îți aduci aminte?

— Fața acelui sergent Seun, fratele nostru negru, rușinea neagră, brutală.

— Nu-ți aduci aminte fața mea, lacrimile mele…

El închise ochii aproape în același timp cu ea. Când îi deschise din nou, ea era în casă și forma un număr de telefon. O urmă.

— Unde suni?

— La spital, să le spun că nu pot veni în seara asta. E târziu oricum, dar cred să așa e politicos.

Îi luă telefonul și întrebă de asistenta de serviciu, îi spuse că Lydia e bolnavă, că va suna a doua zi ca să le spună cum se simțea.

— Nu știu, are febră, spuse el și puse telefonul în furcă încet.

Lydia stătea în fața chiuvetei de la bucătărie și bea un pahar de apă. Intră și se sprijini de frigider.

— Lydia, trebuie să facem față.

— Să facem față la ce?

— La lucrurile prin care am trecut amândoi, îi văzu zâmbetul sarcastic.

— Dar, la dracu’, știi că și eu am trecut prin aceleași momente.

— Nu țipa la mine, știi că nu-mi place.

— Îmi pare rău.

Se duse în camera din față. El voi să o urmeze, dar își aduse aminte că nu-i plăcea să vină după ea când se certau, deși trecerea din cameră în cameră era un semn de disperare, o disperare peste care trebuia să fie ajutată să treacă. Dar el nu făcea decât să înrăutățească lucrurile dacă o urmărea și încerca să o consoleze cu un gest sau o vorbă. Se sprijini de frigider, simțindu-1 cum vibrează, și alunecă în jos până se așeză pe vinE. Își aduse aminte cum îi pusese poliția să facă „tauza”, pe vine, cu picioarele larg desfăcute și sărind ca broasca, în așa fel încât să le cadă orice ar fi ascuns în anus sau să-i doară atât încât să-i facă să țipE. Închise ochii și zâmbi.

— Te amuzi.

Lydia se întorsese în bucătărie. Se ridică.

— Mi-am aminte cum ne puseseră să facem chestia aia.

— Care?

— Tauza, când eram în închisoare. Ei strigau „Tauza!” iar tu trebuia să sari ca o broască astfel ca ei să poată să vadă dacă ai ascuns ceva în anus.

— Și aveai?

— Rahat, ce puteai să ascunzi în anus?

— Un penis.

— Drace, Lydia.

— Ei bine, trebuie să ascundem mereu penisuri între buci, amintirea lor fiind mereu acolo. Chiar și pe cele pe care nu le-am invitat înăuntru.

— Cristoase, Lydia.

— Cristoase, ce?

— Trebuie să luăm măsuri.

— Ce anume, să vorbim cu cei din Comisia Adevărului?

— De ce nu?

— Crezi că arhiepiscopul Tutu a fost vreodată regulat în fund împotriva voinței sale?

— Care-i diferența?

— Diferența e că nu va înțelege niciodată cum e să fii violat, cum e să-și bată cineva joc de tine în timp ce te violează, să simți înăuntru cuțitul fierbinte – acea bucată de carne inutilă numită penis – transformându-se într-un instrument de tortură.

— Nu toți bărbații sunt insensibili, Lydia. Se așeză aproape de el.

— Vrei să știi ce e sensibilitatea?

Își ridică fusta, își trase ciorapii în jos și-i lăsă să cadă.

— Uite aici, pune mâna.

Îi luă mâna și i-o puse în vagin.

— Nu, nu. 22

— Hai, pune mâna înăuntru, tot pumnul, pipăie membrana delicată, acele buze ca de copil pe care le are vaginul unei femei, asta e sensibilitate!

Îi luă degetul și i-1 introduse în vagin și tresări atunci când degetele lui atinseră ceva moale, își trase mâna, ieși pe verandă, se lăsă pe spate și își ținu fața în ploaie până când simți apa în gură. Când reveni, ea era lângă el, desculță, sorbind din berea pe care el o lăsase.

— La naiba, Lyd, berea aia s-a trezit.

— Vreau să fie ca un bărbat. Acră.

— Dacă vrei să bei bere, îți torn una proaspătă.

— Vreau să fie trezită. Ca respirația unui bărbat. Bău și se strâmbă, dezgustată.

— L-ai omorî pentru mine?

— Pe cine?

— Pe Du Boise.

— Lydia…

— Dacă ai fi bărbat adevărat, 1-ai fi omorât pe loc, chiar acolo, la mall, i-ai fi împrăștiat creierii, ai fi făcut să-i țâșnească sângele.

— Glumești.

— Glumesc? Ți-a luat femeia, ți-a regulat nevasta, te-a pus să asculți cum o făcea. Am devenit proprietatea lui, până și țipetele mele erau instrumentul lui. Ești bărbat, crezi în onoare și în toate rahaturile astea…

— Lydia, oprește-te.

— Știi cum mi-a spus în timp ce mă regula?

— Pentru numele lui Dumnezeu, Lydia.

— Mi-a spus lucruri obscene.

Silas o apucă pe Lydia și începu s-o scuture. Paharul de bere îi scăpă din mânĂ. Îl sărută pe gură, îl strânse în brațe și îi supse limba așa cum făcea doar când era într-ade-văr pasionată. Avea gust de hamei, de fructe amare. Trase aer în piept, apoi se sprijini de el, cu capul pe pieptul lui, plângând, făcând mișcări de dans cu picioarele. El o legănă, mirat cât de înalt părea pe lângă ea. Se uită în jos la ea, la spatele ei suplu și văzu băltoaca de sânge întinzându-se încet pe podea, își văzu pantofii cufundați în lichidul întunecat și strălucitor, îi văzu picioarele dansând cu pași mici și delicați pe marginile ascuțite ale cioburilor paharului de bere.

La sfârșitul zilei, care i se păruse a fi cea mai lungă din viața lui, o duse pe Lydia la spital.

Pe verandă, se agățase de el, plângând încet, ignorându-i rugămințile de a nu mai dansa; se rănea atât de tare încât avea să piardă prea mult sânge și era în pericol să moară, în cele din urmă, trebui să o ia în brațe, ca și cum ar fi fost încă fata subțirică, ușoară pe care o dusese în pat odinioară, pe când nu erau căsătoriți încă, un gest romantic care o făcuse să chicotească, stricându-le prima scenă de dragoste, în camera din casa mamei lui (din toate celelalte lucruri, își amintea cum făcuse repede întuneric în cameră, trăgând draperiile, ca și cum ar fi încolțit un animal). Se împletici până la canapea, unde o întinse pe Lydia, extenuat de greutatea de mort a trupului ei care șchiopăta. O ascultă cum plângea încet și văzu cum sângele picura pe cuvertura albă, aleasă de el, și pe care ea o considerase foarte nepractică.