Groaznica moarte a lui Old Cursing Dry

CUPRINS:

Groaznica moarte a lui Old Cursing-Dry 2

Luminile Sfântului Elm 46

GROAZNICA MOARTE A LUI OLD CURSING-DRY.

I.

Încercând să vă istorisesc cele ce urmează, nu pot să nu reamintesc și următoarea întâmplare din copilăria mea. Și astăzi aceasta îmi stăruie atât de limpede în minte, de parcă s-ar fi petrecut abia ieri.

Stăteam, cinci sau șase băieți, în piață și p-iveam un căruțaș. Caii lui nu erau în stare să urnească din loc căruța grea. Îi bătea furios, dar în zadar. În cele din urmă, omul începu să înjure, biciuind totodată atât de tare animalele, încât, în cele din urmă, caii reușiră într-adevăr să treacă povara peste obstacol.

— Da, dacă nimic nu mai ajută, atunci singura noastră speranță rămâne într-o înjurătură cu „dumnezei”, râse căruțașul și plecă mai departe.

Cei aflați prin apropiere râdeau și ei, iar noi, băieții, eram atât de impresionați de înjurătură, încât imediat o preluarăm și începurăm să o folosim cât mai des în jocurile noastre. Un timp se, „dumnezeia” cu o adevărată încântare, până când tatăl meu auzi această și îmi făcu un semn binecunoscut mie prin fereastra deschisă. Acest semn avea darul de a mă transpune cât se poate de repede într-o stare accentuată de mâhnire. Așa se întâmpla și de această dată, nu fără motiv, deoarece trebui să ispășesc folosirea acelui cuvânt tare prin lipsa mesei de prânz și, mai mult, trebui să privesc neputincios, cu sentimente foarte tulburi cum frații mei savurau cu poftă orezul cu lapte. Această renunțare involuntară m-a durut atât de tare, încât am luat hotărârea de neclintit de a nu mai folosi niciodată cuvântul respectiv. Această hotărâre demnă a fost consolidată și mai mult de faptul că, în urma mesei, iubita mea bunică, care pe atunci împlinise optzeci de ani, m-a luat deoparte și m-a spălat pe gură cu o cârpă, frecându-mă atât de tare, încât mi-au dat lacrimile.

— Ptiu, ptiu! Spunea în acest timp. Cine înjură, își murdărește gura și asta atrage după sine o spălătură bună! Să ții minte și să n-o mai faci niciodată, dacă vrei ca să-mi fii drag și în continuare!

Ca să fiu sincer, trebuie să recunosc, această „spălătură” m-a impresionat și mai mult decât renunțarea la desert, întrucât ceea ce-mi spunea bunica era pentru mine mult mai sfânt decât orice alt cuvânt. M-am retras, deci, într-un colț neobservat pentru a continua curățirea buzelor cu mâna proprie. Totodată mi-am adus aminte că nu fusesem singurul care înjurase. Deci, m-am înarmat pe furiș cu cârpa de spălat și m-am furișat din casă cu gând să-i adun pe toți complicii. După ce am izbutit acest lucru, le-am explicat ce soartă aveau de înfruntat și i-am îndemnat spre marea adăpătoare cu apă, din partea de sus a pieței. Acolo a început „spălarea”, cu atâta silință, încât apa ne curgea până pe picioare și am fost nevoiți în cele din urmă să stăm la soare pentru a ne usca.

Cât de multă plăcere ne făcuse această spălătură! Trebuie să spun că din acea zi am o repulsie împotriva oricărei înjurături sau sudălmi. Un om poate să-mi fie cât de simpatic, dar în momentul în care am auzit o singură înjurătură din partea sa, mă simt respins, iar dacă se dovedește în cele din urmă că ar fi chiar un om care înjură cu plăcere, atunci el nu mai există pentru mine.

Cât de departe poate ajunge un om care se lasă pradă acestui viciu, am putut constata la bărbatul de care am să vă povestesc astăzi. Pilda lui constituie o dovadă clară că nu-i de glumit cu răbdarea și bunăvoința lui Dumnezeu.

În perioada când s-au întâmplat cele ce urmează, mă găseam cu Winnetou, căpetenia apașilor, la indienii navajos, care îl recunoșteau ca supremă căpetenie, făcând, în cele din urmă, și ei parte din poporul apașilor. Pe atunci, ei făcuseră tabără în ținutul numit Agua Grande și aveau de gând să coboare de aici în Colorado. Dar, mai întâi, așteptau ca un număr de vânători albi, pe care îi chemasem să ni se alăture, să sosească în tabăra lor.

În timp ce așteptam sosirea acestor oameni, paznicii indieni aduseră în tabără doi indieni străini, pe care îi prinseseră în condiții foarte ciudate, îi interogară, dar refuzau să răspundă la întrebări. Nu putea fi scos nici un cuvânt de la ei. Fețele lor nu erau vopsite și, deoarece nu purtau nici un semn distinctiv, nu se putea stabili cărui trib îi aparțineau. Știam că pieile roșii utah erau, în ultimul timp, dușmănoase tribului navajos. Din acest motiv m-am adresat lui Winnetou:

— După părerea mea, sunt indieni utah, deoarece ei au coborât tot mai mult spre sud și se pare că plănuiesc un atac împotriva indienilor navajos. Poate că aceștia doi au fost trimiși de ei pentru a iscodi tabăra.

Credeam că spusesem un adevăr, dar Winnetou cunoștea mai bine indienii care trăiau aici sus, în nord, și îmi răspunse:

— Sunt indieni pa-utes, dar fratele meu alb are dreptate când spune că sunt iscoade.

— Oare indienii pa-utes s-au aliat cu indienii utah?

— Winnetou este convins de acest fapt. Dacă ar fi altfel, acești doi războinici nu s-ar opune să răspundă la întrebări.

— Atunci trebuie să fim foarte atenți! Într-un ținut ca acesta, trebuie să presupui că iscoadele se îndepărtează de oamenii lor la cel mult cale de trei zile. Putem, deci, bănui cam cât de aproape de noi sunt dușmanii.

— Uff! Trebuie să-i căutăm.

— Cine?

— Tu și cu mine.

— Altcineva, nu?

— Patru ochi buni văd mai mult decât o sută de ochi slabi și cu cât vom lua mai mulți cu noi, cu atât mai repede putem fi descoperiți.