Halucinogene - scurt istoric

I. DESCRIEREA SUBSTANȚEI și PROCESUL DE OBȚINERE 1.1. INTRODUCERE.

Substanțele halucinogene produc schimbări asupra percepțiilor, mai ales cele vizuale, de la distorsiuni și iluzii până la adevărate halucinații. Persoanele care prezintă halucinații induse de consumul acut de halucinogene sunt conștiente de faptul că acestea sunt provocate de substanța respectivă, cu testarea realității intactă, ceea ce nu se întâmplă în cazul halucinațiilor din schizofrenie.

Halucinația este definită ca percepție senzorială fără obiect extern.

Iluzia este percepția falsă a unei imagini senzoriale reale, o deformare a obiectului perceput.

Nu există unanimitate în ceea ce privește cuvântul cel mai adecvat pentru a denumi aceste substanțe. În general este utilizat cuvântul halucinogene, dar pot fi întâlnite și denumiri ca psihodelice, psihedelice, psihotomimetice, psihodisleptice sau psihotogene. Din punct de vedere psihofarmacologic, Lewin le-a clasificat în categoria fantastică.

Aceste substanțe se află în plante, ciuperci, animale sau sunt un produs al sintezei chimice. Se cunosc aproape 100 de plante sau ciuperci care conțin substanțe halucinogene și care sunt utilizate sau au fost utilizate la oameni.

Există substanțe halucinogene care se cunosc încă din antichitate și care prezintă o mare importanță: sociologică, istorică și culturală.

În prezent, halucinogenele încă constituie centrul ritualurilor religioase și magice în numeroase culturi, de la cele mai înapoiate la cele mai avansate.

Popoarele indigene ale multor regiuni ale lumii au descoperit substanțe naturale din mediul lor care aveau proprietatea de a modifica simțul timpului, producând distorsiuni ale simțurilor și modificând organizarea rațională a gândirii, aceste substanțe fiind denumite halucinogene naturale.

În multe culturi halucinogenele naturale au jucat un rol important din perspectiva utilizării liturgico-magice, deoarece se utiliza consumul ritual al acestor substanțe ca modalitate de apropiere de divinitate.

Consumul de halucinogene necesita o învățare rituală direcționată/orientată de șaman sau vrăjitor ca fiind cel mai inițiat și interpretator al senzațiilor, viziunilor sau stărilor provocate de substanță.

Deși unele dintre aceste substanțe continuă să fie consumate, în majoritatea cazurilor s-a schimbat total mediul și finalitatea consumului. Substanțele sunt aceleași, însă contextul cultural este complet diferit. Aceste circumstanțe explică, în bună parte, faptul că există descrieri foarte diferite ale efectelor aceleiași substanțe halucinogene.

Studiul adecvat al farmacologiei unora dintre halucinogene nu este ușor, deoarece, în general, este vorba despre poțiuni sau extracte obținute din plante, care pot conține unul sau mai multe principii active. În multe cazuri a fost izolat principalul responsabil al efectelor și a fost posibilă studierea în urma administrării ca substanță unică (de exemplu, ciupercile psylocibe din care a fost izolată psilocibina sau cactusul peyote din care s-a izolat mescalina).

În prezent, halucinogenele sunt clasificate în Lista I a Convenției cu privire la Substanțele Psihotrope (Viena, 21.02.1971), un loc rezervat pentru acele substanțe pe care Organizația Națiunilor Unite le consideră ca fiind foarte periculoase pentru sănătatea publică și cărora le lipsește o utilitate terapeutică recunoscută.

Apogeul consumului de halucinogene în societățile avansate a apărut în anii ‘60 și ‘70. Totuși, de la jumătatea anilor ‘90 s-a observat o creștere a consumului și un nou interes pentru aceste substanțe. De câțiva ani s-a observat o întoarcere a consumului de astfel de substanțe cu proveniență vegetală. Multe persoane culeg sau cultivă aceste substanțe pentru consum propriu.

1.2. CLASIFICAREA HALUCINOGENELOR.

Clasificarea cel mai des utilizată ia în considerare asemănarea cu neurotransmițătorii cerebrali și unele dintre caracteristicile chimico-structurale. Prezentăm în continuare această clasificare:

Structură chimică relaționată cu serotonina: indolalchimanine.

Derivați ai acidului lisergic:

Amide ale acidului lisergic (ergina) și isolisergic (isoergina).

Dietilamida acidului lisergic (lisergida, LSD-25).

Triptamide substituite:

Psilocibina, psilocina.

Bufotenina, DMT și DET (origine sintetică)

Beta-carbolina: alcaloizi ai harmalei (harmina, harmalina, harmalol).

Ibogaina.

Acidul ibotenic și muscimol.

Structură chimică asemănătoare cu cea a catecolaminelor: fenieltilamine.

Mescalina, elemicina și miristicina.

Fenilizopropilamine:

Metoxiamfetamine: 2-CB, PMA, TMA, DOM/STP.

Metilendioxiamfetamine: MDMA, MDA, MDE.

Altele.

Aricicloalchilamine:

Fenciclidina (PCP)

— Ketamina.

• Derivați tropanici: atropină, hiosciamina și escopolamina.

• Salvinorina A.

• Tuiona.

• Canabinoide.

Clasificarea conține unele substanțe care produc singure schimbări relevante în percepții sau halucinații în cazul ingestiei în doze crescute sau la subiecți susceptibili. De aceea, nu pot fi considerate halucinogene. Chiar și așa, mulți autori le includ în această categorie. Ne referim la canabinoide și unii derivați ai fenietilaminei (MDMA, mDa, MDE).

În continuare ne vom referi doar la LSD, utilizat ca substanță prototip. 1.3. ORIGINEA ȘI SINTEZA LSD-ului.

Lisergida (LSD sau LSD-25 sau dietilamida acidului lisergic) a fost sintetizată în 1938 de către Albert Hofmann în laboratoarele farmaceutice Sandoz în Basilea. Căutau un derivat ergotic cu proprietăți situmulente asupra respirației și contracției uterine. Până la acea dată fuseseră izolate și sintetizate diferite substante ergotice utilizate pentru oprirea hemoragiilor după naștere. Rezultatele la animalele de laborator nu au fost cele sperate iar cercetarea a fost abandonată pentru moment. În 1943 Hofmann a reînceput sinteza LSD și au apărut rezultatele care vor fi detaliate în acest material.

Astfel, LSD-ul este un derivat sintetic al acidului lisergic, care se află în pintenul (cornul) secarei. Pintenul secarei sau ergot este o ciupercă parazit (Claviceps purpurea) care conține unii alcaloizi, numiți ergotici, cum ar fi ergina sau ergonovina.

Încă din Evul Mediu se cunoșteau epidemii de ergotism provocate prin contaminarea făinii pentru pâine cu această ciupercă. Intoxicația se manifesta prin convulsii sau cangrenă a extremităților, care se făceau negre și se numea popular focul sacru sau focul din San Antonio.

Există unele plante care conțin amide (R-CON-R) ale acidului lisergic (ergina și isoergina) cu proprietăți halucinogene. Astfel, acestea se găsesc în semințele de volbură, Ololiuqui pentru azteci (Turbina corymbosa de asemenea cunoscută ca Rivea corymbosa sau Ipomoea violacea) sau Argyeia nervosa, răspândită în Hawai (hawaiian baby wood rose). Unele dintre acestea sunt utilizate încă de către indienii din sudul Mexicului.

Descoperirea LSD-ului a fost însoțită de mari așteptări în ceea ce privește posibilitatea de a gestiona în mod adecvat anumite tulburări mintale, mai ales psihozele. La început s-a crezut că era o substanță capabilă să remedieze exact însăși boala mintală, astfel încât, cu ajutorul LSD-ului se va putea ajunge rapid și în mod adecvat la accesul la conștiința ascunsă a individului. Astfel a existat un entuziasm inițial când LSD a fost comercializat (DelysdR) și introdus în domeniul psihoterapiei, cu două aproximări: psiholitică (administrat în doze mici) și psihodelică (administrat în doze crescute). A fost utilizat în multe tulburări psihiatrice, în special în cazul psihozelor.

Totuși, după entuziasmul inițial a urmat o decepție rapidă după primele încercări. În realitate, LSD nu reproducea exact tipul de tulburări de care sufereau în mod normal bolnavii. LSD-ul era dificil de utilizat și, în unele cazuri, chiar exacerba simptomatologia psihotică. În mod lamentabil, în ciuda faptului că LSD a fost încercat de multiple grupuri, toate încercările realizate au fost foarte limitate din punct de vedere metodologic.

Rezultatele fără succes ale aplicației sale în terapie au fost însoțite de retragerea de pe piață și interzicerea internațională, atunci când au existat dovezi cu privire la consumul în scopuri recreative.

LSD se prezintă în diverse forme, cele mai frecvente sunt hârtia sugativă și pastile mici numite micropuncte. De asemenea, sub formă de capsule, tablete, fâșii de gelatină și soluție. Soluția se așează pe fâșii de hârtie sugativă unde rămâne impregnată. Aceste hârtii sunt decorate cu motive atractive. De asemenea, soluția poate fi pusă pe bucăți de zahăr. Denumirea populară a LSD-ului este acid sau tripi.

În prezent, LSD-ul este sintetizat în mod clandestin. Provine din transformarea acidului lisergic care, la rândul său, poate proveni din alcaloizi ergotici, cum ar fi ergotamina.