Capitanul Apostolescu si Dubla enigma
Aa
PARTEA ÎNTÂI
Având în vedere faptul că această carte a fost concepută ca o ficțiune românească, precizez că orice asemănare cu situații, persoane sau nume reale trebuie să fie considerată ca întâmplătoare.
Capitolul I
PRIMUL COLET
— Alo! Vă rog, cu căpitanul Apostolescu…
— Să trăiți, eu sunt.
— Lasă totul baltă și vino imediat la mine… – spuse șeful Direcției judiciare, colonelul Alexandrescu, lăsând receptorul să cadă în furcă.
Două-trei minute mai târziu, Apostolescu bătu la ușa șefului său și intră. Acesta începu să vorbească cu laconismul și precizia care-l caracterizau:
— Acum câteva minute am primit un telefon de la șeful Gării de Nord, care mă anunța că, într-o sală de așteptare, a fost descoperit un colet în care se află un corp omenesc depesat. Coletul este depus la biroul de colete găsite sau așa ceva… Ia-ți oamenii de care ai nevoie și du-te la gară… Să mă ții la curent… adăugă el, în timp ce Apostolescu închidea ușa în spatele său.
¤¤¤
— Îmbracă-te! spuse Apostolescu unui bărbat tânăr care stătea la biroul opus celui spre care se îndreptă el pentru a ridica receptorul telefonului.
— Alo…! Alo! Spuneți-i lui Vartanian să vină cu mașina în față… Nu, imediat! Cobor acum…
— Ce-i, șefu’ arde? zise Simionescu ridicându-se de la birou și apucându-și haina de tercot care era așezată pe spătarul scaunului.
Apostolescu, fără să-i mai răspundă, se îndreptă spre ușă și ieși lăsând-o deschisă.
Locotenentul Simionescu mai ezită un moment, apoi dând cu nemulțumire din umerii săi lați cât un dulap, mormăi supărat: „Hm, ce chestie! Vin la birou cu un sfert de oră mai devreme, special, pentru a putea bea o cafea în liniște, și… gata, arde!” Apoi, aducându-și aminte că Apostolescu a ieșit, se decide să-și pună în mișcare picioarele, și din câțiva pași își ajunse șeful, care începuse să coboare treptele scării de beton.
Văzând că până la etajul întâi nu i se acordă nicio atenție, zise supărat:
— Și cu cafeaua, pe care am cerut-o de la bufet, ce se întâmplă?
— În cazul cel mai bun o s-o bem rece, deși mă îndoiesc că vom mai avea timp de ea… – se hotărî să-i răspundă Apostolescu, când ajunseră la parter.
Apoi, în timp ce pășeau spre Dacia de serviciu, adăugă, lovindu-l ușor cu degetul arătător peste tocul pistolului care-i atârna la subsuoara stângă.
— Vezi, poate te hotărăști să-ți îmbraci haina… Sau, dacă ai de gând s-o faci pe cowboy-ul, fă-ți barem rost și de un cal…
— E cald, șefu’ – mormăi îmbufnat Simionescu, în timp ce-și îmbrăca haina printr-o mișcare scurtă a umerilor.
— Dă-i drumul cu toată viteza la Gara de Nord – ceru Apostolescu șoferului, în timp ce se așeza pe bancheta din spate a mașinii, alături de Simionescu.
— Ei bravo, șefu’! Ni s-a aprobat – în sfârșit – plecarea în concediu și o faci pe misteriosul…
— Ascultă, Dane – îl întrerupse Apostolescu ai văzut vreodată un om căsăpit?
— Nu. Numai pe unul căruia îi scurtase picioarele un tren. În rest, împușcați, înjunghiați…
— Atunci, mai stăpânește-ți curiozitatea câteva minute…
— Pentru ce peron opresc, domnule căpitan? interveni Vartunian, șoferul, un băiat subțirel, brunețel nevoie mare și cu ochii vioi.
— Oprește la clasa întâi.
Vartunian mai acționă o dată sirena, pentru a zori un șofer care pilota cu mașina prin fața treptelor gării, și opri scurt la locul indicat.
— Stai aici până la noi ordine! mai spuse Apostolescu, trântind portiera mașinii și începând să urce scările, câte trei trepte odată.
— Știi unde-i biroul obiectelor găsite, Dane?
— Da, lângă bagajele de mână… De altfel, „marca e depusă” – zise acesta arătând un subofițer de poliție feroviară postat în fața unei uși.
După ce-și flutură legitimația pe sub nasul cerberului, pătrunseră intr-o încăpere cu pereții acoperiți cu rafturi, în care erau expuse cele mai diferite obiecte, de la serviete și umbrele la putini de brânză și landouri pentru copii.
Când se auzi deschizându-se ușa, patru bărbați, care stăteau în picioare în jurul unei mese, neobișnuit de mari, se întoarseră către noii veniți. În încăpere erau un ofițer și un plutonier de poliție, șeful de gară, după chipiul său roșu, și un impiegat.
— Suntem de la brigada omucideri – a zis Apostolescu prezentându-se atât pe el cât și pe însoțitorul său. Ce s-a întâmplat?
— Domnule căpitan, vă raportez că am fost sesizat de șeful de gară despre găsirea acestui monstruos pachet… – zise locotenentul major, arătând un colet care stătea în fața lor, pe masă.
Apostolescu își aruncă privirea spre masă și văzu un pachet, de fapt mai mult o boccea, cu un diametru de aproximativ 50 de centimetri, învelit într-o pătură gălbuie, în jurul căreia era înfășurat un ziar. Pătura, care fusese cusută îngrijit, cu o sfoară de cânepă, era desfăcută, la cusătură, pe o lungime de vreo 20 de centimetri. Când se apropie de masă, zări prin deschizătura practicată în pătură, câteva coaste, dintr-un torace omenesc. Nu mai exista niciun dubiu asupra originii oaselor din colet. Dacă Apostolescu mai sperase să vadă un schelet vechi, pentru studii anatomice, abandonat de studenții la medicină pentru a se distra pe socoteala poliției, trebuia să-și mărturisească că s-a înșelat de departe. Rămășițele din colet aparțineau unui om care cu cel mult 24 de ore mai înainte era încă în viață.
Tocmai se pregătea să întrebe în ce împrejurări a ajuns coletul pe masă, când ușa se deschise și intră un bărbat cu o servietă mare în mână. Era de statură mijlocie, rotofei și în vârstă de aproximativ 55 de ani. Se grăbi să dea bună-ziua celor prezenți. Apoi, văzându-l pe Apostolescu, se duse spre el și-i strânse mâna.
— Da’ ce s-a întâmplat, căpitane? întrebă noul venit, medicul legist Gheorghe Capolide.
Fără să-i răspundă, Apostolescu îi indică pachetul care se afla pe masă.
Medicul Capolide se apropie ușor de colet, parcă măsurându-și pașii și, după ce privi câteva secunde, ca hipnotizat, oasele ce se vedeau, se decise să pună pe masă servieta pe care o ținea în mână. Apoi o deschise și începu să caute ceva înăuntru.
Obiectul scos din trusă fu un bisturiu. Când i-l arătă detectivului, și acesta își înclină aprobator capul, lăsă servieta pe podea și, revenind la colet, începu să taie sfoara de cânepă.
Curând pătura căzu, ca o cortină, în jurul conținutului pe care-l ascundea. Sub pătură, urma o învelitoare de hârtie albă.
După ce și acest ultim accesoriu al ambalajului fu înlăturat, apăru un trunchi omenesc, ciopârțit, cu oasele aproape complet dezgolite de carne. În coșul pieptului se aflau introduse oasele femur, iar capul, mâinile și partea inferioară a picioarelor lipseau.
După ce termină cu examinarea resturilor omenești din colet, Capolide își ridică privirea spre Apostolescu și-i zise:
— De aproape trei decenii numai cu de-astea mă ocup, dar atâta monstruozitate, mărturisesc, n-am văzut niciodată! Nu mi-aș fi putut imagina că este posibilă atâta bestialitate.
— Ce poți să-mi spui?… întrebă Apostolescu cu un glas nefiresc. Fața lui colțuroasă și de obicei bronzată, era albă ca hârtia.
— Deocamdată, nimic! răspunse Capolide, ridicând neputincios din umeri.
— Barem vârsta sau sexul – insistă Apostolescu.
— Până nu-l examinez la institut mi-e imposibil să-ți dau vreo precizare.
— Bine. Acum e ora nouă. Când am primele indicii?
— Sper ca în două ore să-ți pot spune ceva, deși, dacă nu găsim celelalte părți ale corpului, și mai ales organele interne, nu trebuie să-ți pui prea multe speranțe în precizările mele!…
Capitolul II
ÎNCEPEREA INVESTIGAȚIILOR
— În ce împrejurări s-a descoperit coletul? întrebă Apostolescu după ce ajunse în biroul șefului de gară.
— Un hamal a remarcat că pachetul n-are stăpân și a cerut unui portar să-l ducă la biroul obiectelor găsite. Aici, au început să-l desfacă pentru a afla cine-i păgubașul. Când au văzut conținutul, portarul a dat fuga la mine și m-a anunțat. Am făcut și eu același lucru, anunțându-vă pe dumneavoastră… Apoi m-am dus și eu să văd despre ce-i vorba. Asta-i tot ce pot să vă spun.
— Bine, vă rog să-i chemați pe cei care au găsit coletul.
— Dă-mi o țigară, Dane – ceru Apostolescu, după ce șeful gării părăsi încăperea.
— Scârboasă treabă, șefule – comentă Simionescu, întinzându-i pachetul de Snagov.
Apostolescu luă țigara, o aprinse și trase câteva fumuri din ea, apoi, privindu-și colaboratorul, zise dezgustat:
— Am văzut multe porcării în meseria mea, dar ceva atât de odios, încă n-am întâlnit…
— O fi vreun dement, șefu’…
— Indiferent de faptul că și-a comis fapta în mod conștient sau nu, reprezintă un pericol pentru societate și nu-mi voi găsi liniștea până ce nu voi pune mâna pe el…
Ușa se deschise și intră șeful de gară însoțit de doi bărbați.
Apostolescu îi măsură cu privirea pe însoțitorii omului cu chipiu roșu și se decise:
— Dumneata ești hamalul care a găsit coletul? întrebă el pe cel care avea pe piept o cocardă metalică indicând cifra 305.
După ce primi confirmarea hamalului, se adresă celuilalt:
— Te rog să aștepți afară până ce termin de discutat cu colegul dumitale.
— Dacă credeți că vă puteți dispensa de serviciile mele, am să plec și eu. De altfel, nu mai am nimic de adăugat la ce v-am spus – zise șeful de gară.
— De acord. Vedeți-vă de treburi. Dacă vom avea nevoie de dumneavoastră, o să vă căutăm.
— Ia loc și spune-mi cum te numești? îl invită Apostolescu pe martor. Apoi, văzând cum își învârtește emoționat cascheta în mână, îl întrebă dacă fumează. Primind un răspuns afirmativ, îi făcu semn lui Simionescu să-l servească cu o țigară și i-o aprinse el.
În timp ce trăgea cu aviditate primul fum din țigară, Apostolescu îl privi sub gene. Era un bărbat voinic, în vârstă de aproximativ 40 de ani, cu ochii limpezi și inteligenți.
— Ei, ia spune-mi, lucrezi de mult aici, la gară? îl întrebă el, când consideră că s-a mai liniștit puțin.
— De cinșpe’ ani, domnule ofițer.
— Cum te numești?
— Vasile Stratulat.
— Bravo. Ia povestește-mi acum cum ai găsit coletul acela învelit în pătură? Dar vezi, încearcă să-ți amintești toate amănuntele.
— Da’ e simplu! Trecând prin sala de clasa a doua, am văzut rezemat de o bară, sub balustrada de la casa de abonamente, coletul acela învelit într-un ziar și am întrebat pe călătorii care erau acolo, cui aparține. Dacă am văzut că nu-mi răspunde nimeni, l-am chemat pe portarul Ioniță Gheorghe și i-am spus să-l ducă la obiecte găsite. Asta-i tot!
— Nu prea-i tot. Te rog să-mi spui cum ți-a atras atenția coletul acela și nu altul, doar gara e plină cu pachete?
— Păi, să vedeți, eu l-am mai zărit o dată pe la șapte și jumătate, când duceam geamantanul unui călător… Știți, la ora șapte jumătate e lume multă la casa de bilete, pentru că pleacă o cursă spre Ploiești și, zărindu-l lângă balustradă, m-am întrebat cine o fi deșteptu’ care l-a pus acolo, în mijlocu’ drumului. Când am trecut înapoi, la ora opt, și l-am zărit din nou tot acolo, mi-am zis că l-o fi uitat cineva și i-am spus lui Ioniță să-l ducă la obiecte pierdute.
— Ai mai trecut prin sala clasei a doua și înainte de ora șapte și jumătate?
— Nu.
— Deci la șapte și jumătate era acolo. Ești sigur?
— Sunt foarte sigur, domnule ofițer.
— Ce au răspuns călătorii când i-ai întrebat al cui e pachetul?
— S-au uitat unul la altul și au ridicat din umeri. Toți spuneau că pachetul era acolo când au venit ei.
— Bine, îți mulțumesc, poți pleca. Roagă-l pe colegul dumitale să intre – ceru Apostolescu, când martorul puse mâna pe clanța ușii.
Urmă o scurtă bătaie în ușă și portarul își făcu apariția în birou.
Era un bărbat de aproximativ 55 de ani, cu o figură comună.
— Ia loc, te rog, și spune-mi ce știi despre pachetul pe care l-ai dus la biroul de obiecte găsite.
— Mă aflam la intrarea din Calea Griviței, unde controlam biletele de peron, când a venit la mine hamalul Stratulat și mi-a spus că, în sala de la a doua, a uitat cineva un pachet. L-am însoțit până în sală și, după ce mi l-a arătat, l-am luat și am plecat cu el la biroul de obiecte găsite. Acolo, impiegatul a început să-l desfacă pentru a-și da seama, după conținut, cine poate fi păgubașul. Eram numai noi doi în birou și când am văzut ce-i înăuntru, mai întâi am crezut că e carne tăiată clandestin. Apoi, când am văzut coastele, am înlemnit de frică și am alergat la domnu’ șef și i-am spus ce-am găsit…
— Spui că ai fost de serviciu la intrarea din Calea Griviței, nu-ți amintești, ai văzut pe cineva intrând cu pachetul găsit?
— Nu. De altfel, trece atâta lume pe acolo și toți cu pachete…
— Știi cumva cine face curățenie în sala unde s-a găsit pachetul?
— Stan Ion, un coleg de-al meu, dar e învoit astăzi.
— Și cine i-a ținut locul?
— Eu.
— La ce oră ai făcut curățenie, acolo, în sala de clasa a doua?
— Conform programului, la ora șapte dimineața.
— Pachetul era acolo când ai făcut curățenie?
— Nu, dacă ar fi fost acolo, nu se putea să nu-l văd.
— Bine, îți mulțumesc, poți pleca. Sau, nu, mai bine caută-l pe șeful de gară și spune-i că-l rog să vină aici.
— Ce dracu’ o fi fost în capul asasinului de-a lăsat pachetul într-un loc atât de aglomerat? Nu pare prea isteț dacă a riscat să se lase văzut de cineva – zise Simionescu, când rămaseră singuri.
— Din contră, nu-i deloc prost! A ales locul cel mai potrivit pentru a scăpa de un pachet. Acolo unde toată lumea circulă cu colete, putea fi sigur că nu-l va remarca nimeni.
— Crezi că va mai abandona și restul corpului?
— Sunt sigur! Gestul lui a urmărit o logică elementară. Acum, la sfârșit de mai, temperatura se ridică până la 35 de grade, și, în aceste condițiuni, nu putea păstra cadavrul în casă mai mult de 24 de ore, fără să atragă atenția vecinilor prin mirosul cărnii intrate în descompunere… Apropo, așteaptă un moment – se întrerupse Apostolescu și ridică receptorul care se afla pe biroul șefului de gară.
— Alo, dispeceratul? Brigada omucideri. Un apel general pentru descoperirea unui pachet abandonat, care conține resturile unui cadavru mutilat. Orice descoperire de acest gen să fie comunicată de urgență la brigadă.
— Dar cine-l obligă să aibă vecini? Poate locuiește undeva la marginea Bucureștiului, singur în curte! reluă Simionescu, după ce Apostolescu închise telefonul.
— Ipoteza e greșită! Dacă presupunerea ta ar fi corectă, n-am fi văzut resturile omenești găsite. Era mai simplu și mai puțin riscant să-și îngroape victima în curte. Sau, – continuă gânditor Apostolescu – să-l ducă cu o mașină, la o oarecare distanță de casa lui, și să-l arunce aiurea. Transportul l-ar fi făcut noaptea și riscul era aproape nul.
— Nu-i așa! După cum a hăcuit cadavrul, apare evident faptul că asasinul e un psihopat! În aceste condiții, de ce n-am admite că, în megalomania lui, s-a hotărât să-și dovedească „geniala-i superioritate”?
— Dă-mi o țigară, Dane. Trase câteva fumuri, și, după ce și-o aprinse zise: Nu-i exclus să avem de-a face, așa cum spui tu, cu un schizofrenic. Totuși, eu rămân la părerea mea. Asasinul nu-i un sadic! Oare pentru un dement nu ți se pare curios faptul că n-a cruțat nicio parte a resturilor cadavrului, care ar fi putut duce la identificarea victimei? A „lucrat“ atât de bine încât chiar Capolide, care prin specificul muncii sale a văzut mii de cadavre mutilate, n-a fost în stare să ne indice nici măcar sexul victimei…
Se întrerupse când se deschise ușa pe jumătate, pentru a lăsa să se strecoare înăuntru umerii și capul negricios ale lui Vartunian.
— Domnule căpitan, veniți repede la mașină. Vă caută centrala.
Când trecură pragul ușii, le ieși în față șeful gării.
— M-ați căutat, domnule căpitan?
— Da, am o rugăminte la dumneavoastră. Vă rog să-i adunați pe toți subalternii dumneavoastră și să încercați să aflați dacă există cineva care ne poate da unele amănunte cu privire la persoana care a adus coletul găsit. Același apel vă rog să-l faceți și către călători, prin difuzoarele gării. Ținând seama de faptul că la ora abandonării pachetului, circulă o mulțime de curse cu navetiștii – care, cunoscându-se între ei, ar fi putut remarca un străin –, cred că ar fi bine să faceți apelul amintit, între orele șapte și opt dimineața, mai multe zile la rând. Dacă aflați ceva, vă rog să-mi dați un telefon la aceste numere – zise Apostolescu, lăsându-i cartea sa de vizită.
Capitolul III
AL DOILEA COLET
Apostolescu se îndreptă spre mașină, deschizând portiera din față, opusă șoferului, și, stând cu picioarele pe treptele scării de beton, își băgă capul înăuntru. După ce manevră un buton, aduse lângă gură microfonul radiotelefonului.
— Alo… Alo, stația?… sunt căpitanul Apostolescu… Aveți vreun mesaj pentru mine?
— Da, domnu’ colonel Alexandrescu a ordonat să vă duceți imediat la podul Șerban Vodă, unde s-a găsit ceva care v-ar putea interesa.
— Primit mesajul, plecăm spre locul indicat – zise Apostolescu, punând microfonul la locul lui. Apoi, urcându-se lângă șofer îi făcu semn lui Simionescu să ia loc pe bancheta din spate.
— Ai auzit destinația, Varturian? Dă-i drumul cât poți de repede.
După o cursă de câteva minute, în acompaniamentul sirenei, Dacia opri pe podul Șerban Vodă, unde un grup de curioși, sprijiniți de balustrada podului, priveau cu insistență spre apa murdară a Dâmboviței, care se scurgea alene spre aval.
Când coborâră din mașină și se apropiară de balustradele laterale ale râului, văzură jos, lângă picioarele podului, un subofițer de poliție care se uita spre un pachet agățat în perdeaua de zăbrele lăsată peste arcada podului.
După ce mai întâi privi cu atenție pachetul, care fiind împins de curentul Dâmboviței, se blocase, pe mijlocul râului, în grila metalică care închidea accesul sub pod, îi recunoscu ambalajul. Era învelit într-o pătură similară cu cea în care fusese împachetat și coletul găsit în Gara de Nord. Apostolescu avu certitudinea că au apărut și celelalte resturi ale victimei și începu să coboare spre picioarele podului.
— Cum l-ai descoperit? întrebă Apostolescu, după ce ajunse lângă subofițer și-și declină calitatea.
— M-a anunțat un cetățean despre existența acestei boccele și cum mi s-a ordonat să fiu atent la pachetele care n-au stăpân, am anunțat secția mea. Mai mult nu știu – spuse el ridicând din umeri.
— Trebuie să-l scoatem de acolo.
Câteva minute mai târziu, subofițerul reuși să pescuiască pachetul și să-l ducă pe mal.
— Acum ce facem cu el? întrebă subofițerul care-l pescuise.
— Îl ducem la morgă – zise Apostolescu, arătând spre clădirea Institutului Medico-legal, care se zărea la vreo sută de metri de ei.
Traversară podul – printre curioșii care-i priveau ducând un pachet, cu un diametru de aproximativ 30 centimetri, din care șiroia apa murdară și urât mirositoare a Dâmboviței. Puțin mai târziu, Apostolescu și Simionescu îl priveau pe doctorul Capolide desfăcând pachetul, pus pe o masă de ciment.
După ce fu tăiată pătura, pe masa de disecție apărură, înfășurate într-o hârtie albă, la fel cu cea care se afla și în primul colet, țesuturile cărnoase ce fuseseră îndepărtate de pe toracele descoperit cu câteva ore mai înainte în sala de așteptare a gării.
— Odios! exclamă enervat Capolide, trântind pe masă bisturiul cu care desfăcuse pachetul, și întorcându-se spre cei doi detectivi care, livizi, făceau eforturi pentru a-și înlătura repulsia și senzația de vomă.
— Să mergem! mai spuse Capolide, părăsind grăbit sala de disecție.
Cei doi detectivi îl urmară tăcuți. Când trecuseră prin curticica ce ducea la biroul medicului, deși afară era o căldură toridă, Apostolescu avu impresia că respiră cel mai curat și proaspăt aer de munte. Își umplu de câteva ori plămânii, cu aviditate, și încercă să schițeze un zâmbet de încurajare pentru colaboratorul său, dar acesta, scârbit și îngrozit de ce văzuse mai înainte, nu păru să-l remarce.
Fața lui Simionescu, de obicei zâmbitoare, era palidă și încruntată, iar ochii săi albaștri, de obicei șireți și ironici, ilustrau, prin felul nesigur în care priveau în jurul lui, cât era de răvășit.
— Luați loc, îi invită Capolide, după ce, intrând în biroul său, scoase o sticlă și trei păhărele pe care le umplu repede.
— Beți câte un coniac, băieți! O să vă simțiți mai bine – zise el, grăbindu-se să și-l golească pe al lui dintr-o dată.
Ceilalți doi îi urmară exemplul. Apostolescu simți cum arsura alcoolului îi liniștește stomacul, și un val de căldură binefăcătoare i se ridică până în obraji.
— Cum te simți, Dane? întrebă îngrijorat Apostolescu.
— Cred că dacă mai stăteam un minut acolo… leșinam.
— N-ai de ce te scuza, băiete – interveni Capolide. Eu numai cu treburi din astea mă ocup, dar ce-am văzut astăzi, depășește orice imaginație… Cred că cel puțin trei ore a chinuit cadavrul până l-a adus în starea în care l-ați văzut.
— E o fiară dementă, dezlănțuită! exclamă indignat Simionescu.
— Desigur, e o fiară, dar nu dementă, ci conștientă… Dementul distruge la întâmplare, asasinul „nostru” a făcut-o metodic… Atât de metodic, încât cred că e un specialist, poate chiar un medic. Nu te văd bine, căpitane – se adresă Capolide lui Apostolescu. Ai tot atâtea șanse să identifici victima, câte ai să deosebești un pumn de nisip de altul luat de pe aceeași plajă.
— Sunt de acord, doctore. Asasinul și-a hăcuit victima, în primul rând, pentru a împiedica identificarea ei. Ceea ce mă intrigă însă, sunt spusele dumitale cu privire la faptul că „ucigașul ar fi un specialist, poate chiar un medic”. Pe ce-ți bazezi afirmația? Pe faptul că a știut să distrugă acele părți ale corpului care permit individualizarea, respectiv, identificarea victimei?
— Nu numai asta, căpitane. Felul în care au fost extrase inima, ficatul și pulmonii indică o mână de medic. Nimic smuls, totul secționat, exact acolo unde aș fi tăiat și eu.
— Doctore, poți să ne spui ceva în legătură cu cauzele decesului?
— Întrucât lipsesc organele interne, aproape nimic.
— Sexul?
— Feminin.
— Vârsta?
— Aproximativ 35 de ani.
— Ora decesului?
— Cred că azi noapte, în jurul orei zece.
— Doctore, mai există ceva care ți-a atras atenția?
— Exceptând niște fire de păr alb și negru, nimic!
— Când primesc un raport complet?
— Când îmi vei da capul și celelalte organe esențiale.
— Dacă ar depinde de mine, ți le-aș da imediat. Așa însă, suntem condiționați de furnizorul nostru, ucigașul. Fii, te rog, amabil și dă-ne corpurile delicte găsite în colete.
— Rămâneți aici câteva minute, până le adun și pe cele de la pachetul al doilea. Până atunci, mai serviți-vă cu un coniac.
— Mulțumim, dar ajunge! Acum trebuie să avem capul mai limpede ca oricând. Mai dă-mi o țigară, Dane. Astăzi am uitat să-mi cumpăr țigări.
— Nu-i nimic șefu’. Servește-te cu încredere, că începând de mâine cred că, cel puțin o chenzină, am să „uit” și eu să-mi iau țigări.
— Sunt sigur că ai fi în stare s-o faci… – încercă el să glumească.
— Șefu’, cum dracu’ ne descurcăm?
— Te referi la cadavrul ciopârțit? Dar e foarte simplu! Nu trebuie decât să răspundem la patru întrebări și cazul e rezolvat: 1. Cine e victima? 2. Care-i mobilul? 3. Unde s-a comis omuciderea? 4. Cine-i criminalul? Crezi că am scăpat ceva? întrebă malițios Apostolescu.
— Da, să-mi dai mandatul de arestare completat cu numele și adresa asasinului – replică pe același ton Simionescu.
— Hm, ai prins glas?
— De ce, l-am pierdut vreodată?
— Acum vreo jumătate de oră, când am fost de față la desfacerea celui de-al doilea colet, păreai cam indispus.
— Aoleu! Șefu’, nu-mi mai aminti de ce-am văzut că-mi iau concediu medical! zise Simionescu, punându-și în mod semnificativ mâna pe abdomen.
— Uite, astea sunt toate piesele pe care le-am putut aduna – zise Capolide, după ce intră în birou și-i întinse un pachet mărișor băgat într-un sac din masă plastică.
— Doctore, dacă mai scoți ceva interesant, anunță-mă imediat. La revedere!
PRIMELE MĂSURI DE IDENTIFICARE
— Dane zise Apostolescu, după ce intrară în biroul lor – mai întâi, dă-i un telefon căpitanului Maier și poftește-l aici.
— S-a făcut, vine imediat – zise Simionescu, închizând telefonul.
— Bine! Acum, dă-mi și mie aparatul.
Formă un număr cu trei cifre:
— Alo, Dispeceratul?… Căpitanul Apostolescu la telefon, am de dat două circulare… Notați, vă rog… Către toate posturile de poliție: O femeie a fost ucisă și secționată în mai multe părți. Până în prezent s-au găsit două colete conținând părți din cadavru, în diferite puncte ale capitalei. Se presupune că asasinul va mai abandona cel puțin încă unul. Vă rugăm cercetați pachetele care sunt fără stăpân, precum și toate persoanele suspectate că ar avea asupra lor un pachet ce ar putea conține capul unui om“. Terminat, trec la mesajul al doilea: „Către toate posturile de poliție: S-a descoperit un cadavru dezmembrat. Întrucât după resturile găsite nu se poate face identificarea victimei, vă rugăm s cercetați și să ne informați asupra tuturor femeilor care v-au fost semnalate ca dispărute de la domiciliu în ultimele două săptămâni”.
— De ce în ultimele două săptămâni, când victima a fost ucisă azi noapte? întrebă mirat Simionescu, după ce Apostolescu termină convorbirea telefonică. O să ne trezim cu sute de cazuri și, până-l depistăm pe cel ce ne interesează, vom pierde un timp prețios…
— Mai bine așa, decât să ne asumăm un risc și mai mare. Nu rezultă de nicăieri că victima trebuie să fi fost ucisă, neapărat, chiar în ziua când a dispărut de acasă sau că este obligatoriu ca dispariția ei să fie sesizată imediat de familie sau cunoscuți. Nu uita că suntem în perioada concediilor de vară, în aceste condiții nu este exclus ca victima, plecată spre vreo stațiune de odihnă, să fi ajuns pe mâna criminalului. Deci, știindu-se că e plecată în vilegiatură, nimeni nu-i va semnala lipsa. În schimb, două săptămâni ar putea reprezenta o perioadă suficient de lungă pentru ca victima, nescriind acasă, să-și îngrijoreze familia sau cunoștințele…
Se deschise ușa și un respectabil abdomen își făcu apariția odată cu stăpânul lui: căpitanul Maier.
— Ia loc, Gelule – îl invită Apostolescu, ridicând receptorul telefonului. După ce formă încă o dată trei numere pe disc, acoperi pâlnia cu mâna și zise: Am uitat ceva… Alo, oficiul de presă? Căpitanul Apostolescu la telefon… Exact, de la „omucideri”… Am o rugăminte la dumneavoastră. Vi s-a adus la cunoștință cazul victimei ciopârțite, nu?… Perfect, vă rog să luați legătura cu redacțiile ziarelor și să le furnizați toate amănuntele cu privire la conținutul coletelor, precum, și împrejurările în care au fost descoperite… Întocmai, să se ceară concursul tuturor cetățenilor pentru identificarea victimei și, eventual, a asasinului. Mulțumesc.
— Ce dracu mai e și chestia asta? Tot Inspectoratul e în alertă… Ce s-a-ntâmplat? întrebă Maier.
Apostolescu îl puse la curent cu toate particularitățile cazului în anchetă.
descarcati cartea de aici... 