I se spunea Temerarul

I se spunea Temerarul de William Stevenson

Punct de plecare

Cuvânt înainte al Temerarului

Timp de doi ani de zile, de-a lungul cărora Statele Unite au fost, din punct de vedere formal, în stare de pace, președintele Franklin Delano Roosevelt a sprijinit un război secret împotriva tiraniei. Pe urmă, atacate fără avertisment prealabil, Statele Unite au schimbat costumul cuviincios al diplomatului cu uniforma soldățească de război. Inamicul – Germania nazistă, Japonia imperialistă, Italia fascistă și marionetele lor – ieșise în cele din urmă la luptă deschisă. Dar războiul secret a continuat în taină.

Din motive bine întemeiate, faptele de bază ale acestei activități ascunse nu au fost niciodată date la iveală pe deplin. În totalitatea lor, evenimentele au fost cunoscute doar de către puțini oameni; unele dintre ele nu au fost așternute nicicând pe hârtie; documentele scrise au fost complet inaccesibile și, vreme de treizeci și cinci de ani, s-au aflat sub riguroasa reglementare a legii actelor secrete oficiale din Marea Britanie. Până și astăzi, anumite aspecte trebuie să rămână nedestăinuite din rațiuni care, bineînțeles, nu vor fi evidente pentru oricine. Dar. Pe tărâmul istoriei – ce s-a întâmplat cu adevărat și de ce s-a întâmplat așa – nimic semnificativ nu mai trebuie ascuns acum.

În 1940, dispunând aproape zi de zi de noi dovezi că planul lui Hitler de dominație mondială, prin teroare, înșelăciune și cotropiri, era incontestabil în curs de aplicare, Roosevelt și-a dat seama cu înfrângerea Angliei asaltate va fi prologul unui atac final împotriva Statelor Unite. Informațiile i-au fost transmise președintelui de către mine sau prin intermediul meu, în calitate de trimis secret al lui Winston Churchill și de șef al organizației British Security Coordination (Biroul britanic de coordonare a securității). Sub un nume nevinovat, această organizație, care își avea cartierul general la New York, reprezenta de fapt o placă turnantă pentru toate serviciile de informații ale Marii Britanii. Roosevelt era perfect conștient că America – izolată pe plan psihologic de la primul război mondial încoace și punându-și speranțele în caracterul său de insularitate geografică – se afla într-o jalnică stare de lipsă de pregătire, ceea ce o făcea incapabilă să reziste sau să riposteze noilor tehnici în domeniul militar, propagandistic și al spionajului. Președintele avea nevoie disperată de un răgaz în care să-și pună în alarmă poporul și să se înarmeze, fără a intra în vârtejul războiului. Churchill resimțea o mult mai disperată nevoie de arme și provizii pentru a oferi Angliei asediate cu brutalitate fie măcar și o modestă speranță de rezistență și o mică șansă de supraviețuire. Numai un conducător care putea să-și lărgească viziunea despre interesul național până la convingerea că o alianță între țările libere este singura protecție reală împotriva agresorilor fasciști ar fi putut miza pe tabloul Marii Britanii, într-un moment atât de defavorabil ei. Roosevelt era un astfel de jucător.

Odată cu atacul japonez asupra bazei de la Pearl Harbor și, câteva zile mai târziu, cu declarația de război a lui Hitler împotriva Statelor Unite, toate simulacrele diplomatice au încetat în mod brusc. Oricât de tăinuite ar fi fost planificarea și declanșarea lor, operațiile militare terestre și navale deveneau dramatic de publice de îndată ce erau executate și corespondenți de război temerari le relatau adesea. În calitate de martori oculari. Războiul secret însă, căpătând proporții imense și având nenumărate obiective, a rămas, prin însăși natura sa, obscur și necunoscut. Cu rare excepții, evenimentele cruciale s-au păstrat în întuneric până în ziua de astăzi.

După atâția ani, de ce să le readucem acum în discuție? După părerea mea, există argumente puternice pentru a le dezvălui.

Într-un sens extrem de personal, consider relatarea de față un omagiu adus vitejiei femeilor și bărbaților din multe țări, care s-au oferit, în mod voluntar, să lupte într-un mod neconvențional. Ei și-au asumat riscuri înspăimântătoare, nu s-au bucurat de protecția sau privilegiile uniformei, au avut responsabilitatea a nenumărate vieți în cadrul misiunilor solitare pe care le-au acceptat fără să crâcnească și adesea s-au văzut siliți să ia, de unul singur, hotărâri care puteau aduce o moarte necruțătoare familiilor și compatrioților lor. Mulți dintre acești agenți secreți și luptători în Rezistență zac în morminte necunoscute de nimeni. Relativ puțini dintre ei au dobândit o recunoaștere care să treacă dincolo de menționarea lor în arhive confidențiale. În marea lor majoritate, supraviețuitorii s-au înapoiat la îndeletniciri pașnice, fără a fi în măsură să primească onoruri sau răsplăți. Cei ale căror nume se regăsesc în povestirea de față nu sunt decât o părticică dintr-o uriașă armată tainică, căreia lumea liberă îi datorează mai mult decât îi va putea plăti vreodată.

Dar există motive mai puțin personale, cu un caracter mai acut, pentru dezvăluirile cuprinse în această carte.

După capitularea în 1945 a puterilor Axei, nimicite de Aliați, British Security Coordination (B.S.C.) și-a dizolvat aparatul său extrem de complex și, pe tăcute, a încetat să mai existe. În cursul vieții sale zbuciumate, organizația a asistat la cotitura care a marcat trecerea de la o înfrângere aproape fatală la o zdrobitoare victorie. În crâncena înfruntare, Marea Alianță a ieșit învingătoare. Holocaustul a făcut ca unsprezece milioane de voci să se ridice cu hotărâre, dincolo de mormânt, împotriva sceleratei barbarii moderne. Prăpădul abătut asupra Londrei, Berlinului, Hiroshimei și altor pietre de hotar ale civilizației umane servește drept un memento de proporții uriașe, denunțând monstruozitatea noii concepții despre război, care nu a cruțat nici pe necombatanți sau pe prunci, nici pe infirmi sau pe cei lipsiți de apărare. Totuși, crearea Organizației Națiunilor Unite făgăduia o angajare internațională pe calea bunei înțelegeri și a rațiunii. Iar anunțarea procesului de la Nürnberg părea să semnifice trezirea într-un târziu a conștiinței mondiale și recunoașterea răspunderii pentru crime împotriva umanității. În 1945, ne uitam cu încredere la o planetă aflată în primăvara coexistenței pașnice.

Armele cumplit de eficiente ale războiului secret, făurite din necesitate în toiul luptei, nu aveau ce să caute pe ogoarele păcii. Spre marea mea ușurare, Intrepid („Temerarul”) a încetat să mai fie un nume de cod pentru șeful unei rețele de informații. Am închis dosarele B.S.C.-ului, cu speranța că nu va mai trebui să le redeschid niciodată.

Era poate o nesăbuință să-mi închipui că, în realitate, eram în stare să desfacem ceea ce făcusem, să uităm ceea ce aflasem despre forțele răului, să dezinventăm armele pe care le făurisem și să le îngrămădim pe cele rămase într-o magazie bine zăvorâtă. Deși ravagiile celui de-al doilea război mondial se mai vedeau încă, deși duhoarea cadavrelor abia se risipise din văzduh, comunitatea de popoare a început să se dezintegreze, iar membrii ei s-au divizat în facțiuni care au recurs la amenințări și, până la urmă, la violențe și războaie. Certitudinea păcii s-a dovedit a nu fi altceva decât un vis trecător. Winston Churchill avea să scrie mai târziu: „Și astfel, marile democrații au ieșit biruitoare. Și astfel, ele au putut să ia de la capăt nechibzuințele pe care fuseseră cât pe-aci să le plătească cu viața”.

Oricât de profetic ar fi fost, Churchill nu putea să anticipeze înfricoșătoarele extreme până la care aveau să ajungă aceste nechibzuință: negocieri diplomatice în cadrul unui echilibru al terorii nucleare; tactici ale mișcării de rezistență pervertite în metode de agresiune ale unor fanatici și teroriști; agenții de spionaj ajungând la un nivel tehnologic de unde ar putea reprezenta o amenințare pentru înseși principiile de bază ale popoarelor pe care au menirea de a le apăra. Într-un fel sau altul, asemenea dinți de balaur i-au semănat acțiunile secrete din cursul celui de-al doilea război mondial. S-au născut întrebări de o gravitate maximă: oare grupuri de putere ale unor elite manipulează cumva din umbră evenimente de o însemnătate crucială? Oare carieriști ambițioși sunt pe cale să înlăture, cu cinism, orice principialitate în rândurile celor cărora li s-a încredințat munca de culegere a informațiilor? Ce s-o fi petrecut, de-a lungul a trei decenii, cu acea forță altruistă care jucase un rol atât de hotărâtor în salvarea lumii libere de la anihilare sau înrobire? În numele rațiunii, trecutul trebuia acum privit cu luciditate. Sosise momentul ca dosarele să fie redeschise.

În calea unei sarcini atât de simple în aparență se ridicau însă piedici. În deceniile ce s-au scurs de la război încoace, s-a adunat o imensă cantitate de informații eronate, care au căpătat o largă difuzare. Multe din ele provin de la profitori interesați, care și-au căutat o popularitate ieftină, în detrimentul oricărei urme de adevăr. Pe de altă parte, multe strădanii serioase, sprijinite pe o cercetare exhaustivă (deși nu tocmai istovitoare) au dat la iveală relatări incomplete, care astfel, fără rea intenție, sunt inexacte. Firește, taine păstrate cu strășnicie au pus bețe în roate și celor mai sârguincioși istorici. Și – culmea ironiei – unele dintre falsurile pe care le pusesem la cale noi înșine, cu premeditare, pentru a-l înșela pe inamic, treceau în continuare drept autentice (lucru de pe urma căruia nu avea de câștigat adevărul, în schimb măgulea amorul nostru propriu!). Adeseori, se inoculau aventurism și senzaționalism în narațiuni care ar fi fost infinit mai dramatice, dacă s-ar fi cunoscut faptele reale. O tăcere obligatorie ne împiedică să rectificăm sau măcar să comentăm, oricât de blând, asemenea denaturări. S-ar putea oare să lichidăm acum toate aceste interpretări greșite dar general acceptate, toate aceste speculații rămase necombătute?

Arhivele B.S.C.-ului acoperă un enorm și complex registru de evenimente. Solicitat să reflecteze la redactarea unei cronici a războiului secret, ziaristul și istoricul Cornelius Ryan a consultat dosarele Oficiului de servicii strategice ale S.U.A. (O.S.S.). Echivalentul american al B.S.C.-ului. Ryan scria la 17 septembrie 1972. În „New York Times”: „Făcând doar câțiva pași în această misterioasă lume, m-am convins de copleșitoarea misiune care-i revine istoricului… Din cauza multiplelor fațete pe care le are spionajul, pentru a ajunge la adevăr, pentru a deosebi faptele de ficțiuni, s-ar putea ca istoricul să aibă nevoie de concursul a tot atâția cercetători câți agenți lucrau în O.S.S.”

Din fericire, istoricii B.S.C.-ului și-au sistematizat arhiva, alcătuindu-i sumarul „care să fie consultat”, după cum scriam eu pe atunci, „dacă se va ivi nevoia, în viitor, pentru astfel de activități secrete”. Arhiva consta din nenumărate volume groase și piese auxiliare, reprezentând cinci ani de activitate intensă și mii de operații efectuate de-a lungul și de-a latul globului.

Deși a ușurat întrucâtva misiunea ce i-a revenit prietenului și fostului meu coleg. William Stevenson, acest sumar nu l-a scutit de strivitoarea povară a compulsării unor dosare atât de voluminoase și a selectării materialului. Stevenson este un neobosit cercetător și s-a inspirat din multe alte izvoare. Preocupările noastre comune au făcut inevitabilă scrierea acestei cronici. Dar Stevenson este prea independent și prea personal pentru a-mi împărtăși întru totul părerile. (în ciuda asemănării de nume. Între noi nu există nicio legătură de rudenie.) Eu nu am jucat niciun rol în modul cum și-a ales materialul. Am citit manuscrisul și garantez autenticitatea lui. Am răspuns, fără rezerve, tuturor întrebărilor puse de autor, oricât de multe și de minuțioase au fost, deoarece ele fac parte dintr-o întrebare mai amplă, căreia trebuie să i se răspundă acum și în viitor: vor consimți democrațiile să supraviețuiască?

Înainte de 1939 nu ne-am pus fățiș această întrebare. Niciuna dintre țările democratice nu a înfruntat direct amenințările manifeste la adresa supraviețuirii ei. Aceste țări nu s-au unit, și nu au luat suficient în considerare sacrificiile necesare securității lor individuale sau colective. Au existat unii care au susținut că astfel de sacrificii nu erau necesare. Astăzi, se aud argumente similare, se dau răspunsuri similare.

Pe drept cuvânt, activitățile secrete ne repugnă, căci ele sunt o primejdie esențială pentru principiile democratice și pentru guvernele libere. Totuși, ne-am amăgi singuri dacă am uita că, într-o vreme, activitatea secretă a fost practic singurul nostru mijloc de apărare. Ea a servit nu numai la dobândirea victoriei, ci și la cruțarea de vieți omenești în atingerea acestui periculos țel.

Într-o lume ideală, armele luptei secrete nu-și au locul. Dar noi trăim într-o lume de ostilități nedeclarate, în care asemenea arme sunt sistematic folosite împotriva noastră și, dacă nu le-am contracara, ne-ar putea lăsa la discreția unui asalt de proporții inimaginabile. Și – chiar dacă pare inutil să subliniem un lucru atât de evident – arsenalul luptei secrete devine ineficient atunci când eliminăm secretul. Una dintre condițiile democrației este libertatea informației. Ar fi incomparabil mai bine dacă am ști cum, de ce și unde funcționează agențiile noastre de spionaj. Dar, din momentul în care devine publică, o astfel de informație ne lasă dezarmați.

Aici este problema. Cum să mânuim armele luptei secrete, fără a ne răni noi înșine cu ele? Cum să păstrăm secretul, fără a periclita prevederile constituționale și garanțiile libertăților individuale?

Poate că istoria B.S.C.-ului poate fi de ajutor în această privință. Se știe îndeobște că cifrurile inamice au fost decodate; că au fost trimiși agenți secreți în tabăra vrăjmașă; că la dispoziția lor și a luptătorilor din Rezistență s-a pus o tehnologie nouă. La fel de valabilă, deși poate că nu la fel de evidentă, e o importantă caracteristică a B.S.C.-ului: această organizație a fost formată din voluntari civili, convinși că libertatea individuală stă la rădăcina progresului uman. Am fost niște amatori, crescuți în tradițiile omului care gândește liber. Uneori mă întreb cum de am reușit să ieșim învingători, date fiind conflictele de opinie din rândurile noastre. Și atunci conchid că succesul a fost posibil tocmai pentru că aveam minți sănătoase, independente. Am luat hotărâri grele, cu prețul unor mari frământări; Roosevelt și-a scurtat cu siguranță viața în cursul acestui proces, iar agenți acționând izolat au trebuit să cântărească ce valoare avea o inițiativă de-a lor în comparație cu represaliile ce se puteau exercita împotriva propriilor lor familii. Am câștigat bătălii, deoarece cunoșteam dinainte planurile inamicului, puteam influența aceste planuri și eram în stare să anticipăm, prin metode nedezvăluite până în prezent, cum va proceda dușmanul. Alte lupte, cu nimic mai puțin hotărâtoare, au fost câștigate de oștile Rezistenței, formate din cetățeni ai țărilor ocupate, care iubeau libertatea și, pur și simplu, erau gata să se bată pentru ea în orice condiții.

Când istoria celui de-al doilea război mondial va fi revăzută în lumina războiului secret, elementul cel mai frapant îl va constitui următorul lucru: nu marile mașinării de distrugere au determinat modul cum s-a sfârșit conflagrația, ci invincibilitatea oamenilor liberi și ingeniozitatea minților libere. Cred în aceasta, așa cum cred astăzi că spiritul de împotrivire a omului refuză să se lase strivit de tehnologie.

Poate că va veni o zi când tiranii nu vor mai putea primejdui libertatea nici unui popor, când țelul tuturor statelor, oricât de diferite ar fi ideologiile lor, va fi de a da imbold vieții, nu de a o controla. Perspectiva este prea îndepărtată pentru a ști dacă o asemenea situație va fi posibilă. Până în ziua aceea mai bună și mai sigură, democrațiile nu vor evita dezastrul, poate chiar nimicirea completă, decât păstrându-și mijloacele de apărare.

În arsenalele din ce în ce mai complexe de pe cuprinsul lumii, spionajul este o armă care poate fi considerată importantă. Dar, fiind o armă secretă, e și extrem de periculoasă. Măsuri de securitate pentru a preveni abuzul de spionaj trebuie mereu concepute, revizuite și aplicate cu strictețe. Dar, ca în orice întreprindere, decisive vor fi caracterul și înțelepciunea celor ce conduc această activitate. De integritatea paznicului depinde speranța celor liberi de a rezista și de a fi mai puternici.

S-a afirmat că progresul uman se datorează competiției; că indivizii și popoarele simt nevoia să creadă într-o cauză și să lupte pentru ea. Unii teoreticieni au extins aria de aplicare a comportării instinctive, pentru a explica periodicele măceluri pe care le numim „războaie”. Meritul unor astfel de concepții oferă obiect de studiu psihologilor și istoricilor. Ceea ce mi se pare de o pregnantă evidență este că omenirea are, și așa, vrăjmași crânceni cu care să se bată – ca, de pildă, sărăcia, bolile și ignoranța – și că lupta pentru o astfel de cauză comună oferă tuturor satisfacții și glorie.

Bermuda

Sir William Stephenson

Date semnificative

1911 - 25 octombrie. Winston Churchill e numit Prim Lord al Amiralității britanice.

1913 - 17martie. Franklin D. Roosevelt e numit secretar adjunct al Departamentului Marinei militare a S.U.A.

1914 – 4 august. William Stephenson se înrolează în Corpul regal de geniști canadieni, după izbucnirea primului război mondial.

1916 - Martie. William Donovan e trimis de Comisia americană pentru ajutoare de război, aparținând Fundației Rockefeller, să facă o anchetă în legătură cu condițiile de viață în Europa devastată de prima conflagrație mondială. Aprilie-mai. Prima întâlnire dintre Stephenson și Donovan în Europa. Septembrie. Stephenson luptă în Franța, ca pilot de vânătoare în escadrila 73, din Corpul aerian regal.

1917 – 6 aprilie. Statele Unite intră în primul război mondial.

1918 - 11 noiembrie. Germania se prăbușește. Încep „cei treizeci de ani de armistițiu”, după cum îi va defini Churchill.

1933 - 30 ianuarie. Adolf Hitler e numit cancelar al Germaniei. 20 mai. Stephenson asistă la arderea în public a cărților de către naziști. August. Churchill e luat în derâdere când avertizează asupra reînarmării Germaniei.

1934 – 1 aprilie. Hitler începe persecutarea sistematică a evreilor.

1935 – 2 octombrie. Forțele fasciste italiene ale lui Benito Mussolini invadează Etiopia.

1936 – 7 martie. Germania ocupă Renania. 25 octombrie. Se constituie axa Roma-Berlin.

1937 - Noiembrie. Stephenson obține un rezumat al instructajului secret făcut de Hitler înaltului comandament german în vederea cuceririi Europei și a preluării controlului asupra Imperiului britanic.

1938 - 11 martie. Naziștii invadează Austria. Aprilie. Stephenson obține planurile operației Verde, concepută de Hitler pentru cotropirea Cehoslovaciei. 30 septembrie. Neville Chamberlain semnează acordul de la München, declarând că a obținut „pacea pentru vremea noastră“ și anume „pacea în onoare”. 1 octombrie. Trupele germane intră în regiunea sudetă din Cehoslovacia.

1939 – 15 martie. Trupele germane intră în Praga. Aprilie. Apelul lui Roosevelt către Hitler în favoarea păcii este respins. Colin Gubbins, viitorul șef al „haiducilor de pe Baker Street”, e trimis în Polonia, într-o misiune de spionaj pentru britanici. 7 aprilie. Trupele italiene invadează Albania. 23 august. Enigma, mașina de cifrat a naziștilor, e scoasă pe ascuns din Polonia. 23 august. Germania și U.R.S.S. Semnează un pact de neagresiune. 25 august. Marea Britanie și Polonia semnează un tratat de asistență mutuală. 1 septembrie. Germania invadează Polonia. 3 septembrie. Marea Britanie și Franța declară război Germaniei. 3 septembrie. Chamberlain îl numește pe Churchill Prim Lord al Amiralității. 15 septembrie. Roosevelt (sub numele de cod Potus) îi propune lui Churchill (sub numele de cod Persoană navală) să facă un schimb confidențial de informații. Octombrie. Stephenson identifică uzina Norsk Hydro drept sursa de apă grea a naziștilor pentru experiențe atomice. Noiembrie. Stephenson pleacă în misiune, pentru a realiza operația Strike Ox. 30 noiembrie. Churchill recomandă întreruperea, pe căi care să nu fie „nici diplomatice, nici militare”, a transporturilor de minereu din Norvegia și Suedia spre Germania.

1940 - Ianuarie-februarie. Mergând pe urmele savanților hitleriști, Stephenson pleacă în Norvegia, pentru a vedea uzina de apă grea. Martie. Stephenson îl informează pe Churchill despre un raport științific ultrasecret, care arată că se poate construi o bombă atomică. Aprilie. Stephenson și Roosevelt discută un plan de cooperare între F.B.I. Și serviciile secrete britanice. 9 aprilie. Germania invadează Danemarca și Norvegia. 10–14 mai. Germania invadează Belgia, Olanda, Luxemburg și, în cele din urmă, Franța. 10mai. Churchill formează un guvern de coaliție. 13 mai. Churchill ține cea dintâi cuvântare ca prim-ministru, făgăduind poporului său doar „sânge, trudă, lacrimi și sudoare”. 15 mai. Churchill apelează la Roosevelt, cerând să împrumute distrugătoare Angliei. 15 mai. Pe baza interceptărilor obținute prin Ultra, britanicii pregătesc evacuarea de la Dunkerque. 25 mai-4 iunie. Are loc evacuarea de la Dunkerque. 10–14 iunie. Germanii intră în Paris. Italia declară război Franței și Angliei. 16 iunie. În cadrul unei călătorii, întreprinsă de mare urgență în Franța, Churchill oferă acesteia o uniune federală cu Anglia, în speranța că o va determina să continue lupta împotriva naziștilor, Iunie. Stephenson (Temerarul) pleacă la New York, pentru a înființă British Security Coordination. 3 iulie. Churchill ordonă bombardarea escadrei franceze de la Oran, în Africa de Nord. 4 iulie. Ambasadorul american la Londra, Joseph Kennedy, îl previne pe Roosevelt „să nu se bage într-un război în care Aliații vor fi probabil înfrânți”. 14 iulie. Donovan vine cu avionul la Londra, ca reprezentant personal al lui Roosevelt, pentru a investiga pregătirile britanice în vederea războiului secret. 14 iulie. Încep raidurile aeriene germane, care formează preludiul la Bătălia Angliei. Iulie. Donovan află de planurile naziste de invadare a Angliei – operația Leul de mare. 10 august. Începe Bătălia Angliei. 5 septembrie. Donovan se întoarce la Washington, după ce și-a format imaginea unei viitoare agenții de informații a Statelor Unite. 27 septembrie. Germania, Italia și Japonia semnează pactul tripartit. 12 octombrie. Hitler amână declanșarea operației Leul de mare. 5 noiembrie. Roosevelt este ales președinte al S.U.A. Pentru a treia oară. 11–12 noiembrie. Portavioanele britanice provoacă mari pierderi flotei italiene la Taranto. 14–15 noiembrie. Raid aerian terorist împotriva orașului Coventry. Decembrie. Donovan se întoarce în Anglia, oprindu-se pe drum în insulele Bermude, pentru a studia unele aspecte speciale ale operațiilor întreprinse de britanici împotriva naziștilor.

1941 - Ianuarie. Stephenson, Donovan și Churchill discută posibilitatea de a întinde o cursă lui Hitler în Europa de est, pe baza interceptărilor Ultra. Ianuarie-februarie. Statele Unite și Marea Britanie concep o strategie globală, în cadrul planului. Februarie-martie. În cadrul unui voiaj în Balcani, Donovan își dă seama că Hitler vrea să-și asigure flancurile înainte de a ataca Uniunea Sovietică. 17 martie. După plecarea lui Donovan, are loc un puci militar în Iugoslavia. 6 aprilie. Germania invadează Iugoslavia. 20–27 mai. Operații împotriva cuirasatului german Bismarck. 22 iunie. Germania atacă Uniunea Sovietică. 11 iulie. Roosevelt îl numește pe Donovan în fruntea primei agenții centralizate americane de informații, dându-i titlul de „coordonator al informațiilor”. 28 iulie. Japonezii debarcă în Indochina franceză. 10–11 august. Churchill și Roosevelt se întâlnesc la bordul cuirasatului Prince of Wales și semnează Charta Atlanticului. 7 decembrie. Japonezii atacă Pearl Harbor și Singapore. 7 decembrie. Hitler promulgă decretul Nacht und Nebel pentru țările ocupate. 11 decembrie. Germania declară război Statelor Unite. 22 decembrie. Prima vizită a lui Churchill la Washington în timp de război.

1942 - Februarie. Stephenson obține detalii despre planul lui Hitler și Heydrich cu privire la „soluția finală” a problemei evreiești. 27 mai. Uciderea lui Reinhard Heydrich. 13 iunie. Agenția lui Donovan capătă denumirea de Office of Strategic Services. 17 iunie. Churchill pleacă cu avionul la Washington, pentru a discuta cererile sovietice în vederea deschiderii unui al doilea front în Europa și proiectul anglo-american Torch, de debarcare în Africa de Nord. 25 iunie. Numirea lut Dwight Eisenhower în calitate de comandant-șef al forțelor anglo-americane în Europa. 19 august. Raidul de la Dieppe (operația Jubilee) sondează fortificațiile hitleriste de pe coasta Atlanticului („fortăreața Europa”). 8 noiembrie. Aliații debarcă în Africa de Nord (operația Torch).

1943 - Februarie. Încep acțiunile de distrugere a surselor germane de apă grea pentru cercetări atomice. 7 octombrie. Savantul atomist Niels Bohr e adus cu un avion în Marea Britanie, pentru a se încadra în programul de cercetări anglo-americane cu privire la bomba atomică.

1944 - 6 iunie. Aliații debarcă în Normandia. Iunie-septembrie. Rachete germane cad asupra Londrei.

1945 - 12 aprilie. Moartea lui Roosevelt. 30 aprilie. Sinuciderea lui Hitler. 8 mai. Germania capitulează necondiționat în fața coaliției antihitleriste. 6 august. Bomba atomică e lansată asupra Hiroshimei. 14 august. Capitularea Japoniei. August-decembrie. Temerarul și B.S.C.-ul părăsesc cartierul lor general de la New York. 20 septembrie. Președintele Harry Truman desființează O.S.S.-ul.

Partea întâi

În Vreme De Pace

1

La începutul acestui secol, un tânăr îndrăzneț, pe nume Winston Churchill, făcea un turneu de conferințe în America de Nord, povestind despre luptele de gherilă din războiul cu burii din Africa de Sud și vorbind despre propria sa evadare dintr-unul din „lagărele de concentrare“ ale acestora. Îl asculta un public dezolant de restrâns. Nimeni nu avea cum să prevadă că Churchill contura trăsături dintre cele mai sinistre ale viitoarei conflagrații: războiul neconvențional, terorismul politic și lagărele de concentrare.

În ianuarie 1901, el a trecut din Statele Unite în Canada. La 22 ale lunii, a ajuns la Winnipeg și a găsit orașul drapat în doliu. Murise regina Victoria. Imperiul britanic trecuse de o cumpănă a apelor. Scriind acasă, în Anglia, mamei sale, de obârșie americană, Churchill spunea că „această așezare, pierdută în depărtări înzăpezite… stătea cu capul plecat”.

În mulțimea care jelea moartea suveranei de peste ocean, se afla și un băiețaș de cinci ani, Billy Stephenson. Cu câteva zile înainte, exact când își sărbătorea aniversarea, aflase că tatăl lui căzuse în Africa de Sud. În ziua sosirii lui Churchill la Winnipeg, tremurând de frig pe trotuarele întroienite ale orașului, băiatul își spunea că tatăl lui trebuie să fi fost un mare erou, de vreme ce i se acordau asemenea onoruri.

Copilăria lui Stephenson a fost cât se poate de deosebită de aceea a celor doi parteneri cu care avea să conlucreze într-un alt moment critic al istoriei: Winston Churchill și Franklin Delano Roosevelt, Avea mai multe în comun cu viitorul său tovarăș de luptă pe tărâmul războiului secret, William J. Donovan, care pe atunci locuia de cealaltă parte a frontierei, în Statele Unite.

Încă de mic, Stephenson a trebuit să se bizuie pe el însuși. Avea trei ani atunci când tatăl său a plecat la război în Africa de Sud, împreună cu contingentul Manitoba Transvaal. Băiatul a crescut pe preriile din vestul Canadei, unde iernile lungi și aspre dăltuiau și finisau caracterul pionierilor. Propria sa familie avea sânge de pionier, care îi curgea în vine de câteva generații.

Străbunicul Donald venise ca imigrant în 1870, din orașul scoțian Dundee, și se însurase tot cu o scoțiană, Jean Campbell. Fiul lor, William Victor, s-a căsătorit cu Christine Breakman, ai cărei strămoși veniseră din Norvegia. Billy s-a născut la 11 ianuarie 1896, cea mai friguroasă zi din istoria acestui colț posomorât al continentului american.

Billy citea cu nesaț. Una dintre amintirile sale cele mai vechi o constituie lectura cuvintelor „Dumnezeu a făptuit“ – cuvinte transmise în 1844 de Samuel F.B. Morse, inventatorul primului telegraf eficient din Statele Unite și al celui mai răspândit cod telegrafic. De altfel, cel de-al doilea nume al lui Billy era Samuel, în cinstea marelui Morse. Acesta l-a influențat nu numai pe Billy Stephenson, ci – într-un fel pe care micuțul nu avea cum să și-l închipuie – și pe bărbatul în care avea el să se transforme.

Băiatul a crescut la Point Douglas, lângă Winnipeg, împărțindu-și timpul între liceul Argyle și fabrica de cherestea, întemeiată de tatăl său.

„Era veșnic neastâmpărat și doritor să învețe”, își amintește Jean Moffat, profesoara lui la Argyle. „Îl consideram un șoarece de bibliotecă, numai că-i plăcea boxul. Un flăcău pirpiriu, dar foarte aprig la o încăierare. Vedeți, era și firesc, doar se simțea cap de familie de pe vremea când abia se ținea pe picioare”.

Ca adolescent, Stephenson a făcut tot felul de experiențe cu electricitate, cu mașini cu abur, cu zmee și cu avioane rudimentare. Și-a înjghebat un telegraf Morse – cu emițător și receptor – și a transmis mesaje vaselor de pe Manie Lacuri. Știa indicativele tuturor stațiilor din apropiere și și-a alcătuit propriul său cod, o ediție îmbunătățită a volumului Vocabular secret, adaptat pentru telegraful electromagnetic al lui Morse. Volumul fusese publicat pe la jumătatea secolului al XIX-lea de către Francis O.J. Smith, reprezentantul legal al lui Morse, pentru cei ce foloseau telegraful în scopuri comerciale. Când îl întreba cineva mai târziu în legătură cu educația sa, Stephenson lua o figură fără expresie și răspundea: „Am învățat ca toată lumea. Din cărți”.

Din liceu, a intrat direct în primul război mondial. Ultima sa caracterizare la școală glăsuia: „Mare putere de concentrare, atunci când ceva îi stârnește interesul. Viguros simț al datoriei. Bun camarad. Ne va lipsi foarte mult”.

Hotărârea Angliei de a declara război Germaniei în 1914 a adus în rândurile armatei britanice voluntari din Canada și Statele Unite, pe care îi atrăgea adesea perspectiva unei vieți aventuroase. Stephenson a fost trimis imediat în tranșeele din Franța, în rândurile Corpului regal de geniști canadieni. Încă înainte de a împlini 19 ani, a fost ridicat la gradul de ofițer pe câmpul de luptă. Pierderile în oameni erau atât de mari, încât, în mai puțin de un an, a fost avansat căpitan. A trecut prin drama unui atac cu gaze toxice, văzând în jurul lui ostași care-și pierdeau vederea și mințile. Timp de douăzeci de luni, a îndurat toate necazurile infanteristului. Apoi, intoxicat de pe urma unui alt atac cu gaze, a fost trimis înapoi în Anglia, ca „invalid pe viață”.

S-a ivit atunci un semn premonitor al viitorului îndepărtat. În cea de-a treia vară a războiului, William Donovan întreprindea o anchetă a conflictului în numele Comisiei pentru ajutoare de război, subvenționată de Rockefeller, în speranța că va limita masacrul. În vârstă de 33 de ani, Donovan era un prosper avocat din New York și un abil anchetator. Ceea ce a constatat l-a umplut de spaimă. Oștiri uriașe se luaseră la trântă, opintindu-se din greu, fără a se mișca din loc, într-o încleștare de moarte.

„Unul dintre veteranii acestui coșmar era un canadian de 22 de ani”, avea să scrie mai târziu Donovan în notele încredințate unui biograf al său. „Mă simțeam un bătrân rușinos de bine hrănit, în comparație cu acest băiețandru numai piele și oase. Dar, când a început să vorbească, l-am ascultat cu atenție. Îi pusesem două-trei întrebări de rutină. Mi-a răspuns concis și inteligent. La prima noastră întâlnire, în 1916, am descoperit amândoi că aveam ceva în comun care arunca o punte peste prăpastia ce-i despărțea pe cei ce luptau deja în război de noi, americanii, care ne țineam încă de o parte. Fusesem membru al unor cluburi de canotaj canadiene, din apropierea orașului meu natal, Buffalo. În fiecare săptămână, la clubul de canotaj Crystal din Ontario, mă angajam în controverse cu canadienii, pe o temă istorică: Statele Unite se declaraseră republică și aboliseră monarhia, în vreme ce Canada avea un rege britanic, fără a primi însă ordine de la Londra.

Stephenson înțelegea stilul nostru american, pe care englezii, scăldați într-o baie de sânge, îl considerau vulgar, iar eu înțelegeam întrucâtva de ce englezii care supraviețuiseră luptelor din prima linie erau atât de zgârciți la vorbă. Stephenson se arăta dispus să-mi traducă, în fapte și cifre, ororile războiului.

Evaluând slăbiciunile militare și psihologice ale Germaniei, el dovedea și compasiune, și subtilitate. Mi-a spus că Germania trebuie să piardă până la urmă războiul, deoarece luptă pentru țeluri nedrepte. Părea nemaipomenit de tânăr pentru un căpitan, dar impresia mi s-a schimbat când i-am auzit argumentele. Stephenson nu vedea războiul ca pe un accident al istoriei, provocat de niște cârmuitori nebuni. Fără doar și poate, nu avea nicio simpatie pentru război și spunea că trebuie luptat împotriva acestui flagel. Dar refuza să considere drept simplă propagandă relatările despre atrocitățile comise de germani. Voia să se întoarcă pe front, dar medicii spuneau că plămânii săi nu vor mai fi în stare să reziste luptelor din tranșee.

În consecință, Stephenson s-a hotărât să devină aviator. A reușit să smulgă o detașare în Corpul aerian, unde nu i s-a pus nicio întrebare. Acolo, piloții piereau într-un ritm atât de rapid, încât noii veniți abia mai pridideau să-i înlocuiască, Stephenson a ascuns adevărul cu privire la starea sănătății sale și nimeni nu l-a controlat prea îndeaproape. După o instrucție de cinci ore, a primit brevet de pilot calificat – dovadă cât de disperată era nevoia de piloți a Aliaților”.

Stephenson s-a prezentat la datorie la escadrila 73 a Corpului aerian, unde a primit ca adjutant pe un alt canadian, Thomas Drew-Brook, care avea să colaboreze cu el și cu Donovan în cel de-al doilea război mondial. Drew-Brook s-a speriat când l-a văzut la față pe noul pilot, care avea paloarea unui om bolnav. Stephenson refuzase un post comod dar onorabil, de căpitan la un stat-major, pentru a lua temporar gradul de sublocotenent într-o unitate poreclită de toți „escadrila sinucigașilor”. El n-a vrut să țină seama de obiecțiile lui Drew-Brook, care i-a spus că era prea bolnav pentru serviciul activ. „Dacă e să intru de timpuriu în groapă, măcar să mi-o sap singur”, a replicat Stephenson. Dar el n-a murit, ci a dobândit ordinul Distinguished Flying Cross, pentru „marea vitejie și măiestrie cu care a atacat trupele inamice, de la mică înălțime”. A devenit celebru pentru „informațiile valoroase și precise aduse cu privire la mișcările de trupe ale dușmanului”. Palmaresul său în materie de avioane inamice doborâte a crescut necontenit. I s-a decernat și Military Cross, pentru bombardarea unor transporturi germane, pentru nimicirea avioanelor de observație vrăjmașe și pentru faptul că, „pe când zbura la mică înălțime, a văzut o mașină a statului major german și a atacat-o cu atâta succes încât automobilul s-a răsturnat într-un șanț”. Citarea pe ordin de zi cuprindea cel mai înalt omagiu ce i se putea aduce unui aviator în acea vreme, când războiul era purtat de infanteriști: „Este totdeauna acolo unde ostașii au nevoie de el”.

Gustul pentru lupta de unul singur și talentul de a înregistra în memorie tot ceea ce îi trecea prin fața ochilor alcătuiau o îmbinare foarte rar întâlnită. Fiind unul dintre comandanții de zbor ai escadrilei 73, nu-și putea permite să întreprindă misiuni solitare în orele când trebuia să conducă patrule. De aceea, pornea în astfel de zboruri singuratice în timpul său liber – și atunci căuta lupta cu orice preț. Unul dintre obiectivele firești ar fi fost doborârea lui Manfred von Richtofen, supranumit „Baronul roșu”. Dar Stephenson a analizat strategia inamicului și a ajuns la concluzia că Lothar Richtofen, fratele lui Manfred, era mai primejdios decât faimosul baron. Acesta din urmă umbla după victorii spectaculoase, dar adesea facile. Pe Lothar îl interesau mai curând rezultatele efective, decât propria lui glorie. Pentru fiecare două victime ale „Baronului roșu”, Lothar dobora una singură, cu mai puțin dramatism, dar în mod mai eficient – de exemplu, un periculos balon captiv de observație. Stephenson și-a așternut această părere în scris, aducând-o ca argument în favoarea concentrării eforturilor aliate asupra unor piloți de tipul lui Lothar.

Pledoaria sa a căzut sub ochii unui om de un dinamism fără seamăn, care pe atunci domina serviciile de informații britanice. Amiralul Reginal Hall, supranumit Blinker („Clipici”), făcuse să progreseze arta războiului secret în cel de-al doilea deceniu al secolului nostru. Porecla i se trăgea de la un tic, de pe urma căruia unul din ochi clipea, din când în când, de câteva ori la rând, ca un reflector de semnalizare de pe o navă. Hall nu voia să țină seama de limitele pe care i le impunea funcția sa de director al serviciului de informații și acționa mult dincolo de orizonturile marinei. Înainte de izbucnirea războiului, lucrase sub ordinele unui alt rebel împotriva ortodoxismului, Winston Churchill, pe vremea când acesta era Prim Lord al Amiralității. Încăpățânarea îl dusese pe Churchill la un conflict fățiș cu colegii săi, politicieni mai abili, și îl silise să demisioneze în 1915. La acea dată, Hall nu mai avea nevoie de un protector, amestecându-se în toate domeniile care aveau de-a face cu spionajul. Când anchetau vreun spion la Londra, inspectorii Scotland Yard-ului dădeau peste amiral, care se ocupa de același caz. Secret Intelligence Service afla cu resemnare că un agent pe care spera să-l racoleze în cine știe ce port îndepărtat era de mult omul lui Hall. Nimeni nu-l acuza pe amiral de braconaj, căci prea mulți îi erau îndatorați până peste cap. Drept paravan, el invoca pretextul că personalul său – care lucra într-o modestă încăpere din subsolurile Amiralității, cunoscută sub numele de Camera 40 – se ocupa exclusiv de urmărirea mișcărilor de nave ale inamicului.

În 1917 Hall a stârnit admirație până și în rândurile criticilor săi, interceptând și descifrând o telegramă care, după convingerea lui, avea să antreneze Statele Unite în război: așa-numita depeșă Zimmermann, trimisă din Berlin ministrului german din Mexic. Ani de-a rândul după aceea avea să se spună că nicio analiză criptografică nu provocase consecințe atât de uriașe. Decriptorii lui Hall luaseră istoria în mâinile lor, și amintirea acestei epoci avea să-l susțină pe amiral în momente de demoralizare.

Lui Hall i-a plăcut lucida evaluare pe care Stephenson o făcuse aviației inamice, într-o vreme când luptele în văzduh erau socotite drept niște turniruri între tineri neînfricați. Amiralul cu pielea tăbăcită a studiat dosarul imberbului aviator, remarcând că Stephenson se pricepea deja într-un domeniu pe care Hall îl considera drept nucleul viitoarelor acțiuni secrete – transmisiile prin radio.

Stephenson propusese de asemenea să se fișeze deficiențele aviației inamice în materie de aparate și efective, pentru a se putea trage concluzii rapide. După părerea lui, germanii prezentau slăbiciuni de caracter ce meritau să fie valorificate. De exemplu, canadianul recomanda folosirea de „momeli“ pentru a atrage piloții dușmani în interior, departe de linia frontului, și a-i face astfel să lupte cu teama că vor rămâne fără carburant. O asemenea idee nu prea corespundea regulilor cavalerești, și-a spus Hall, care nici el nu exagera cu sportivitatea, atunci când era vorba de război.

Preconizând eliminarea celor mai pricepuți piloți inamici, Stephenson a pus în practică ceea ce propovăduia. S-a ținut scai de Lothar von Richtofen, lucru care era cât pe-aci să-l aducă pe lista roșie (a celor „probabil decedați”) din fișierul amiralului Hall.

Lothar se afla într-un sector al frontului de Vest unde operau bombardiere britanice în timpul ofensivei germane, declanșată la 21 martie 1918. Stephenson comanda toate trei grupurile escadrilei 73, care făceau parte din escorta bombardierelor. Mai târziu, el avea să-și amintească:

— Când am ajuns la o înălțime de peste 5 000 m, ni s-au alăturat avioane de vânătoare Bristol, din escadrilele 62 și 22. Tommy Drew-Brook a fost atacat de un Fokker roșu-sângeriu, cu dungi negre, late de vreo 10 cm care ondulau pe ambele laturi ale fuzelajului. Tommy era dedesubtul meu, la babord. Am coborât în viraj și am deschis focul de la vreo 70 m.

Fokker-ul s-a răsucit într-un „Immelmann”, câștigând altitudine și inversându-și direcția. Stephenson a recunoscut stilul lui Lothar.

— Ne-am dat peste cap, am coborât în picaj, am făcut lupinguri și am încercat amândoi toate stratagemele pentru a ajunge în poziția din care să tragem rafala hotărâtoare. Avionul meu Camei avea două mitraliere Vickers, care trăgeau printre paletele elicei, și era mai ușor de manevrat. Așa că nu Lothar a fost de vină atunci când l-am silit să coboare razant cu solul și să nimerească într-un pâlc de copaci. Nu și-a pierdut viața, dar nu a mai zburat niciodată, decât în calitate de pasager.

Un camarad care a participat la această operație, scriitorul american Arch Whitehouse, își amintește de Stephenson ca de un as al aviației:

— Războiul aerian, care a început în văzduhul Flandrei, era ceva nou și a dat naștere unui nou tip de luptător. Niciun aviator nu a contribuit atât de mult la cauza popoarelor de limbă engleză ca Stephenson.

Whitehouse a avut un prilej rar să arunce o privire asupra eului interior al lui Stephenson – un prilej pe care l-au avut puțini alți observatori de-a lungul anilor –, atunci când Bill i-a trimis câteva versuri, care să-i mai descrețească fruntea într-o perioadă grea:

De ce, zburătorule ce spinteci straturile înalte ale văzduhului,

Cunoscândfiorul unei viteze pe care nicio pasăre n-o știe,

De ce, când tot oceanul elastic al aerului e al tău,

Să te mai pleci, pentru a te uita la pământul cel crispat?

Mai bine urmărește cu sânge rece și fără să-ți pierzi cumpătul.

Cum țâșnesc, ca niște ciuperci plesnite,

Flăcările sălbatice și norii de fum

Care spurcă podeaua carlingei tale.

Și amintește că numai tu

Poți scăpa prin ușița strâmtă

Care dă spre Cer.

Versurile se încheiau cu o remarcă făcută lui Whitehouse: „Cu alte cuvinte, nu te lăsa doborât de tristețe! Trăim cu toții de pe o zi pe alta”.

La 28 iulie 1918, pe când patrula de unul singur, Stephenson a zărit un greoi avion francez de observație, încolțit de șapte aparate inamice Fokker D-VII, care se pregăteau să-l atace. Canadianul a dispersat formația germană, dar, în confuzia ce a urmat, mitraliorul francez a tras o rafală în Camel-ul lui Bill. Acesta a fost rănit la picior și s-a prăbușit în spatele liniilor inamice. Rănit pentru a doua oară la același picior, de un tunar german, el a căzut prizonier.

Câteva tentative de evadare au dat greș: „Nu le planificasem bine”, își amintea el ulterior. „Dar voiam să mă întorc neapărat la escadrila mea. Războiul aerian mi se părea de o importanță hotărâtoare. Nemții se aflau la marginea prăpastiei, dar încă mai dispuneau de avioane bune și aveau piloți de rezervă. Era nevoie de fiecare dintre noi, cei ce-l cunoșteam pe inamic din proprie experiență”.

Germanii își dădeau și ei seama că fiecare pilot aliat cu vechi state de serviciu făcea cât o duzină de avioane noi britanice sau americane. La Holzminden, un lagăr extrem de strict, în care erau internați prizonieri importanți, Stephenson a fost pus sub o pază foarte severă. Comandantul lagărului. Hans Niemayer. Își manifesta ura împotriva anglo-saxonilor, bătând prizonierii pe ascuns și sfidându-i în public.

— Era un neamț care, înainte de război, locuise în Milwaukee, înapoindu-se în patrie, ca să lupte pentru Kaiser, își amintește Stephenson. Era mândru de americanismele cu care-și împestrița frazele. Într-o zi, ne-a adunat pe toți în careu, deoarece descoperise un plan de evadare. „Credeți că nu știu ce se întâmplă pe aici!” a zbierat el. „Aflați de la mine că nimic nu-mi scapă!”

Stephenson își îngrijea piciorul, exagerând dinadins suferințele pe care i le provocau rănile, pentru a convinge santinelele că nu era în stare să evadeze. La o săptămână după sosirea în lagăr cunoștea perfect planul acestuia. Știa care erau punctele slabe ale gardului de sârmă ghimpată, la ce distanță se afla cel mai apropiat sat, unde putea să găsească adăpost și să-și schimbe îmbrăcămintea și câți kilometri erau până la liniile aliate. Dobândise toate aceste informații ascunzându-și disprețul față de paznicii săi și smulgând cât mai multe date cu prilejul celui mai mărunt contact, chiar dacă asta implica necesitatea de a-l asculta pe Niemayer într-o tăcere aparent prietenoasă. În octombrie 1918, la mai puțin de trei luni după căderea șa în captivitate, era gata pentru încercarea finală.

Căpătând permisiunea de a lucra la bucătărie, Stephenson și-a înjghebat bucată cu bucată, din ustensilele culinare, o foarfecă pentru sârma ghimpată, un cuțit improvizat și un compas rudimentar. Cu puțin înainte de a evada, a șterpelit fotografia de familie care atârna în biroul lui Niemayer, „pentru ca acesta să nu-și facă vreo iluzie cu privire la relațiile dintre noi”. Ascunzând fotografia sub o manta soldățească germană pe care o furase, Bill s-a strecurat afară din lagăr cu o oră înainte de revărsatul zorilor.

I-au trebuit trei zile ca să ajungă la tranșeele aliate, unde – lucru caracteristic pentru el – a redactat o informare despre lagărele inamice de prizonieri.

O copie a informării a poposit în Camera 40, unde amiralul Hall se străduia să evalueze micul grup de tineri pe care voia să-i pregătească pentru lumea cea nouă a informațiilor secrete. Se punea însă problema că Stephenson era prea cunoscut. În palmaresul lui figurau 26 de avioane doborâte în intervalul relativ scurt al carierei sale de pilot, care urmase experienței de luptă în tranșee. Pe lângă celelalte distincții, i se decernaseră Legiunea de Onoare și Crucea de război franceză cu lauri. Pe ringul de box i se spunea „Căpitanul Mitralieră”: devenise campion mondial militar la categoria ușoară, într-un concurs la care Gene Tunney cucerise titlul la categoria pentru pușcașii marini ai S.U.A. Tunney a devenit ulterior profesionist și a ajuns campion mondial la toate categoriile, fără sa cunoască înfrângerea. El s-a bucurat de o mare influență, care i-a fost de ajutor lui Stephenson în cel de-al doilea război mondial, căci cei doi au stabilit legături de afaceri și s-au împrietenit la cataramă. În 1918, Hall se pregătea să se retragă în culise, de unde avea să conducă lupta pe frontul secret în următorii 25 de ani. El a considerat că cel mai nimerit lucru era să-l transfere pe Stephenson în zona mai apărată a pilotajului de încercare pentru avioanele militare de fabricație străină. „Ca pilot-șef de încercare la centrul de refacere al Corpului aerian”, i-a scris el mai târziu lui Bill, „ai zburat pe mai multe tipuri de avioane internaționale decât orice alt pilot pe care l-am cunoscut”.

Stephenson nu împărtășea atitudinea dezinvoltă a zburătorilor sportivi, care aureolau cu un nimb romantic războiul aerian. În cronica scrisă de el, special pentru Hall, despre luptele purtate în văzduh între 1914 și 1918, el sublinia că Corpul aerian intrase în foc cu mai puțin de 50 de avioane, sub comanda unui general de cavalerie, care abia se dăduse jos de pe cal și învățase pilotajul la vârsta de 49 de ani. Șeful lui de stat-major era un veteran din războiul cu burii, care a plutit literalmente în baloane ani de-a rândul. Fiecare pilot trebuia să-și transporte propriul avion cu vaporul în Franța, cărând totodată cu el o sobiță, cuburi de supă concentrată și binoclul de campanie. Hărțile erau furnizate de domnul Michelin, a cărui fabrică de cauciucuri distribuia gratuit ghiduri automobilistice. De la toate avioanele se împrumutau piese: trenul de aterizare al unui Morane Parasol era răsucit în așa fel încât să se potrivească unui B.E.8; motorul destinat unui Formari era vârât cu de-a sila în fuzelajul unui R.E.2. Oricine era apt să devină mitralior, dacă știa să încarce o carabină de cavalerie, dacă era dispus să arunce săgeți de metal în capul nemților și dacă nu avea nimic împotrivă să-și umple încăpătoarele buzunare ale scurtei cu pietre pe care să le zvârle în avioanele inamice. Sub presiunea războiului, tehnologia progresase, dar Stephenson se temea că, în lunga perioadă de pace de după încheierea ostilităților, Aliații vor rămâne din nou în urmă și se vor trezi nepregătiți atunci când vor avea de înfruntat un dușman mai avansat din punct de vedere militar.

Așa cum bănuise Hall că se va întâmpla, încă pe când mai făcea zboruri de încercare Stephenson a fost fascinat de imensul registru al noilor posibilități pe care le deschidea aviația. Mintea lui matematică se reflecta în felul cum pilota. Aplicarea lucidă a principiilor de bază putea scoate din încurcătură pe orice aviator. Un adevăr pe care-l recunoștea până și aparent aiuritul Corp aerian, după cum dovedește requiemul cântat la petrecerile de la popotă.

A murit într-o oră și un sfert.

Știm cu toții de ce a pățit-o:

A virat într-un unghi cam incert

Și cu-o iotă mai sus a cârmit-o.

Stephenson știa perfect că erai pierdut dacă ridicai botul avionului cu o iotă mai sus de unghiul de planare, atunci când trebuia să aterizezi cu un motor calat. Mai mult, el a recomandat o nouă schemă de aripă, care ameliora unghiul de planare. Zurbagiii săi camarazi, care socoteau că încheiaseră deja un pact cu moartea, aveau tendința de a se gândi numai de la o zi la alta. Ofițerii activi, aparținând armelor mai demult constituite, îi priveau de sus, lucru pe care amiralul Hall nu-l făcea. El a ales un pilot mai vârstnic, William Wiseman, gazat în cursul aceleiași ofensive germane care îl scosese din luptă pe Stephenson, și l-a trimis la Washington, ca șef al serviciului secret britanic în Statele Unite, pentru anii care mai rămăseseră din primul război mondial.