In Tara Mahdiului – volumul 1,2,3

Capitolul I.

Un chajjal „El Kahira”, „Victorioasa” și „Bauwaabe el bilad eș șare”, „Poarta Orientului”, așa numesc egiptenii orașul Cairo, capitala țării lor.

Și dacă cel dintâi nume nu i se mai potrivește de multă vreme, cel de-al doilea, însă, este cât se poate de nimerit, deoarece Cairo e într-adevăr Poarta Orientului. De aici începe adevăratul Orient. Deși tot atât de adevărat este și faptul că centrul orașului a fost supus unei puternice „occidentalizări”.

Hotelul „Shepheard's”, „Hotelul nou”, „Hôtel d'Orient”, „Hôtel du Nil”, „Hôtel des Ambassadeurs”, precum și numeroase pensiuni, cafenele și restaurante oferă străinului toate comoditățile și bunătățile cu care s-a obișnuit în patria sa. Dar atenție! Pentru toate astea trebuie să plătească sume importante, așa ca unul ca mine, care nu dispune de mijloacele unui lord englez, trebuie să ocolească și să se ferească de aceste locuri încântătoare și atractive. El va trebui, dacă dorește să petreacă un timp la Cairo, să-și închirieze o cameră la localnici, să cunoască cât mai repede prețurile și sursele mai modeste de unde să cumpere cele necesare traiului de zi cu zi și, în sfârșit, dar nu în ultimul rând, să se descurce în limba arabă. Aceasta și pentru motivul că nu poți să ai încredere în traducătorii și ghizii de ocazie.

M-am instalat la „Hôtel d'Orient” și am cerut să mi se dea cea mai ieftină cameră. De fapt, plănuisem să stau aici o singură zi. După ce mi-am lăsat bagajele, am și pornit în căutarea unui adăpost în casa unui localnic. Hotelul era situat pe Esbekijeh, piața cea mai frumoasă a orașului. Pe vremuri, toată zona asta era acoperită de apa provenită din revărsările Nilului. Mehmed Ali a construit aici un canal pentru a îndepărta apele din piață și a dispus plantarea de arbori de-a lungul celor două maluri. Ismail pașa a ordonat ca, în locul unde odinioară bălteau apele, să fie adus un strat gros de pământ, încât piața să se înalțe la nivelul orașului. Într-o parte a pieței au fost ridicate clădiri, iar cealaltă parte a devenit o splendidă grădină, presărată cu cafenele, teatre și grote. După mesele, aici se dădeau concerte. În partea dintre răsărit au fost ridicate clădiri pentru diferite ministere, ca cel de externe, de interne și de finanțe. Înspre sud pot fi admirate clădirile elegante ale teatrului și operei.

M-am îndreptat spre sud-est spre Muski, cartierul vechi al europenilor, unde, sub domnia lui Saladin, creștinii au primit învoirea să locuiască. Aici se afla majoritatea marilor magazine europene și tot aici circulația este cea mai intensă.

Strada ca atare este destul de îngustă, dar, înainte de apariția celor trei cartiere „elegante” ale orașului, Esbekijeh în nord-vest, Ismailia în vest și Abdin în sud, ea reprezenta singura arteră mai largă a capitalei. Aici toate au un aspect european; numai câteva vechi acoperișuri arabe plate, mizeria și mirosul pătrunzător, specific dărâmăturilor și pustiului, îți aduc aminte de locul în care te afli de fapt.

Dacă vrei să cunoști însă adevăratul Orient, trebuie să te duci într-un cartier arab, pentru care lucru nu e nevoie să te ostenești prea mult și să faci un drum cine știe ce lung. Amintindu-mi de alte dăți, când mai fusesem prin Cairo, am cotit pe o uliță lăturalnică îngustă, care răspundea într-o stradă mai mare. Am văzut la o casă scundă de lut, scris în patru limbi:

Beer-house.

Cabaret a biere.

Birreria.

Bira, ingliziji we nimsawiji.

Așadar, englezește, franțuzește, italienește și arăbește. Firește că al patrulea rând era scris cu litere arabe. M-am oprit și am privit cu atenție localul. Aspectul nu-mi plăcea, dar mă ispitea cuvântul „bere”. Casa n-avea nici uși, nici ferestre. Era ridicată pe zece stâlpi crăpați, care susțineau tavanul. În spatele acestor stâlpi era localul, deschis spre stradă. Se vedeau mușteriii, care aciuiți pe niște mindire de paie, care pe buturugi, închipuind pesemne scaunele.

Un individ burtos, nădușit, văzându-mă că-mi caut din ochi un locșor, îmi făcu semn cu amândouă mâinile, rânji prietenos și-mi strigă:

— Poftim încoa', domnule, poftim încoa'!

Vorbea turcește, era deci un osmanlâu.

M-am făcut că nu-l bag în seamă. Turcul începu să se agite pe scăunelul lui cu trei picioare, cum sunt cele cizmărești… Tot clătinând în mână o sticlă cu bere, scaunul se rupse sub el și turcul căzu cu o bufnitură la pământ.

— Aoleu, mădularele mele, aoleu, strămoșii mei, aoleu, burta mea, aoleu, sticla! se văicărea el, dar fără să încerce să se scoale.

Am alergat spre el și am băgat de seamă că avea de ce să bocească sticla. Se spărsese, izbindu-se în cădere de un stâlp, și nu mai rămăsese din ea decât gâtul, pe care turcul îl ținea strâns în mână. Toată berea i se vărsase pe față și pe haine.

L-am apucat de mâini și am început să-l trag în sus. Dar degeaba. Trăgeam cât puteam și nu-l puteam urni din loc.

Veni un flăcăiandru negru cu un lighean în mână. În lighean era jarul de la care aprindeau mușteriii ciubucele. Băiatul părea să fie pus pe glume, căci apucă în clește un cărbune și-l vâri în nasul turcului. Acesta sări atunci drept în picioare și-i cârpi ștrengarului o palmă atât de strașnică, încât negrul scăpă ligheanul cu jăratic din mână și-o șterse tiptil.